ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 272/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 272/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față

a reținut următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului

Timișoara la 8 februarie 2008, sub nr. 1843/30/2008, contestatoarea P.C.M.A.M. a

solicitat ca, în contradictoriu cu intimații Spitalul Clinic Municipal de Urgență

T. și Managerul Spitalului Clinic de Urgență T., să se dispună anularea deciziei

nr. 356 din 11 ianuarie 2008 emisă de Managerul Spitalului Clinic de Urgență T.,

ca fiind nelegală întrucât prin aceasta s-a refuzat restituirea în natură a imobilului

situat la adresa din Timișoara, b-dul C.D.L., cu încălcarea dispozițiilor art. 9

din Legea nr. 10/2001 și să se dispună restituirea în natură a imobilului notificat.

La data de 2 aprilie 2008,

contestatoarea și-a precizat contestația formulată, sub aspectul cadrului procesual,

solicitând introducerea în cauză a Municipiului Timișoara, prin Consiliul Local

Timișoara, solicitare căreia prima instanță i-a dat curs în considerarea dispozițiilor

art. 12 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

Prin sentința civilă

nr. 3911 din 22 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 1843/30/2008,

s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.C.M.A.M.

împotriva pârâților Spitalul Clinic Municipal de Urgență T., Managerul Spitalului

Clinic de Urgență T. și Municipiul Timișoara, prin Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, s-a dispus anularea deciziei din 11 ianuarie 2008 emisă de Managerul

Spitalului Clinic de Urgență T., respingându-se capătul de cerere privind restituirea

în natură a imobilului, cu obligarea pârâtului Spitalul Clinic de Urgență T., prin

manager, la plata către reclamantă a sumei de 3.539 RON, cheltuieli de judecată

parțiale.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu, situat administrativ în Timișoara

str. C.D.L. (compus din casa cu etaj și curte în suprafață de 1020 mp) a fost preluat

de Statul Român de la pârâții M.A. și soția sa, A.M., în baza Decretului nr. 225/1963,

în scopul amenajării unui centru de balneo-fizioterapie.

Reclamanta P.C.M.A.M.,

în calitate de moștenitoare legală a foștilor proprietari tabulari, a formulat notificarea

din 30 octombrie 2001 prin intermediul Biroul Executorului Judecătoresc S.T. prin

care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru acest imobil, iar ulterior, la

25 octombrie 2007, și-a precizat notificarea în sensul solicitării restituirii în

natură a bunului.

Prin decizia nr. 356 din

11 ianuarie 2008, emisă de Spitalul Clinic Municipal de Urgență T. în soluționarea

notificării, s-a respins cererea reclamantei cu motivația că pe terenul și construcția

revendicate s-au edificat după anul 1963 construcții de utilitate publica (în imobil

funcționând în prezent secția clinică de balneofizioterapie a Spitalului Clinic

Municipal de Urgență T.), că imobilul este necesar potrivit scopului pentru care

a fost trecut în proprietatea statului, folosința lui fiind esențială pentru buna

desfășurare a activităților de utilitate publică, că partea din terenul expropriat

care nu se află sub construcții este necesară pentru o buna utilizare a acestora,

și că, în raport cu specificul situației, imobilul teren expropriat a fost și este

folosit potrivit scopului exproprierii, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea

au fost realizate și ocupă funcțional întreg imobilul și terenul afectat.

S-a mai reținut în decizia

contestată că, în afara construcțiilor noi anterior arătate, după anul 1963 a mai

fost construită și o clădire cu suprafața desfășurată de 133 mp, lipită de imobilul

existent și comunicând cu acesta, că suprafața construită după exproprierea imobilului

depășește cu 100% suprafața construită preluată de Statul Român, fiind incidente

prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilul neputând

face obiectul restituirii în natură.

Probatoriile administrate

în fața primei instanțe au confirmat motivele reținute de unitatea deținătoare în

argumentarea deciziei emisă în soluționarea notificării. Astfel, potrivit raportului

de expertiză construcții suprafața desfășurată a corpurilor de clădire preluate

de Statul român de la foștii proprietari tabulari este de 611,11 mp, în timp ce

anexa nr. 1 la Decretul 225/1963 consemnează că această suprafață este de 595,87

mp, aceeași suprafață fiind menționată și în procesul-verbal de evaluare. Expertiza

mai constată existența clădirilor noi, adăugate construcțiilor inițiale și care

au fost edificate de Statul român ulterior preluării imobilului, respectiv corpurile

B, C, D, E, F, care nu au o existență de sine stătătoare, ci au fost concepute ca

extinderi funcționale ale clădirii inițiale. Totalul suprafeței desfășurate a construcțiilor

edificate pe parcela cu nr. top X1, după exproprierea imobilului, este de 710,05

mp, în afara acestora existând prelungiri ale construcțiilor nou edificate și pe

parcelele învecinate, cu nr. top X2, X3, X4.

Pe baza acestor probatorii,

prima instanță a concluzionat că imobilului notificat i-au fost adăugate noi corpuri

a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițială, împrejurare

față de care s-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 19 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, apreciindu-se fără relevanță aspectul că o parte a construcțiilor

nou edificate au depășit limita parcelei topografice expropriate, esențial fiind

de observat doar dacă aceste construcții depășesc cu 100% aria desfășurată a construcțiilor

preluate de către stat.

În acest context, instanța

de fond a apreciat ca nelegală decizia contestată întrucât, deși prin aceasta s-a

reținut imposibilitatea adoptării măsurii restituirii în natură, aspect ce a fost

confirmat prin probatoriile administrate, totuși emitentul deciziei nu a făcut aplicare

prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care, respingând

cererea de restituire în

natură

, entitatea

notificată va stabili dreptul notificatorului la masuri reparatorii prin echivalent.

Or, reclamanta, în calitate de moștenitor al foștilor proprietari tabulari, potrivit

certificatului de calitate de moștenitor emis de Biroul Notarial Public D.G.C.,

are vocația, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) raportat la art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, la a obține măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul

notificat.

Prin decizia civilă

nr. 106/A din 22 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a admis

apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe, care a fost desființată,

iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceiași instanță, apreciindu-se că prin

hotărârea pronunțată, după ce a reținut imposibilitatea obiectivă a restituirii

în natură a imobilului și incidența dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, prima instanță a dispus anularea deciziei contestate, însă nu și-a

mai continuat raționamentul logic și legal necesar justei soluționări a cauzei.

Această situație a fost evaluată ca fiind similară necercetării pricinii pe fond

și lăsării notificării nesoluționată.

Decizia instanței de apel

a fost casată prin decizia nr. 1539 din 22 februarie 2011 pronunțată în Dosarul

nr. 1843/30/2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca urmare a admiterii recursului

declarat de pârâții Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului

Timișoara, cauza fiind trimisă spre rejudecarea apelului la aceeași instanță, reținându-se,

în esență, că deficiențele constatate în judecarea cauzei de către prima instanță

nu reprezintă o necercetare a fondului cauzei, ci o greșeală în soluționare care

putea fi remediată și de către instanța de apel în cadrul legal oferit de dispozițiile

art. 295 și urm. C. proc. civ., instanță ce a fost învestită cu soluționarea unei

căi devolutive de atac.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 1843/20/2008*, la data de 20 iulie 2011,

și, în suplimentarea probatoriului, instanța a solicitat reprezentantului reclamantei

depunerea la dosar a extrasului de carte funciară la zi privind imobilul în litigiu.

În raport de dispozițiile

art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării

proceselor, raportat la obiectul cauzei, contestație împotriva deciziei nr. 356

din 11 ianuarie 2008 emisă în condițiile Legii nr. 10/2001 de Primarul municipiului

Timișoara, Curtea de Apel Timișoara a recalificat calea de atac dedusă judecății,

din apel, în recurs.

Prin decizia nr. 1286R

din 20 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, s-a

admis recursul declarat de recurentă, s-a schimbat în parte sentința recurată, în

sensul că a fost obligat Spitalul Clinic Municipal de Urgență T. să înainteze dosarul

notificării Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, potrivit Titlului

VII al Legii nr. 247/2005 și s-au menținut în rest dispozițiile sentinței civile.

Pentru a hotărî astfel,

curtea de apel a reținut, în esență, că față de actele și lucrările cauzei, soluția

instanței de fond, de respingere a cererii de restituire a imobilului revendicat

de contestatoare (aceeași, de altfel, ca și soluția dată prin decizia din 11

ianuarie 2008 emisă de Spitalul Clinic Municipal de Urgență T.), este legală întrucât,

din concluziile expertizelor întocmite în cauză, rezultă fără dubiu că aria desfășurată

a construcțiilor nou edificate depășește cu peste 100% suprafața construcțiilor

preluate de Statul român, că suprafața desfășurată a corpurilor de clădire preluate

de Statul român de la foștii proprietari tabulari a fost de 595,87 mp iar în prezent

totalul suprafeței desfășurate a construcțiilor edificate după exproprierea imobilului

pe parcela nr. top X1 este de 710,05 mp. În afara acestei suprafețe de 710,05 mp,

există prelungiri ale construcțiilor nou edificate și pe parcelele învecinate, respectiv,

cele cu nr. top. X2, X3 și X4, iar imobilele nou edificate au o funcționalitate

comună cu imobilul existent la momentul exproprierii, în ele desfașurându-și activitatea

secția clinică de balneofizioterapie a Spitalului Clinic Municipal de Urgență T.

S-a conchis că cererea

contestatoarei P.C.M.A.M., de restituire în natură a imobilului revendicat, a fost

în mod corect respinsă, fiind incidente prevederile art. 19 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, text de lege care este imperativ în ceea ce privește imposibilitatea

restituirii în natură a imobilului, dacă aria desfășurată a construcțiilor nou edificate

depășește cu 100% aria construcțiilor preluate de către stat.

Această dispoziție este

imperativă, chiar și în situația în care construcțiile nou edificate ulterior preluării

imobilului sunt construcții de sine stătătoare, astfel cum s-a susținut și în speța

de față, cu atât mai mult cu cât toate aceste construcții nou edificate, prin modul

lor de construire și poziționare în raport cu imobilul inițial și mai ales prin

destinația și funcționalitatea lor, constituie un corp comun care asigură funcționarea

secției clinice de balneofizioterapie a Spitalului Clinic Municipal de Urgență T.

Față de împrejurarea imposibilității

restituirii în natură a imobilului, în mod evident, contestatoarea este îndreptățită

la beneficiul măsurilor reparatorii prin echivalent, conform Titlului VII din Legea

nr. 247/2005.

Recursul declarat de reclamantă

împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 1043 din 28

februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe care a casat-o, cu consecința

trimiterii cauzei spre rejudecare, ca apel, la aceeași instanță .

Pronunțând această soluție,

instanța de recurs a reținut că Curtea de Apel Timișoara a făcut în mod greșit aplicare

în cauză dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost

modificate prin Legea nr. 202/2010, față de dispozițiile art. XXVI din același act

normativ, întrucât în cauză, prima instanță a pronunțat o hotărâre până la data

intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 care își producea efectele, astfel că nelegal

această instanță a recalificat calea de atac exercitată de reclamantă împotriva

sentinței primei instanțe ca fiind recurs și nu apel și a soluționat calea de atac

în complet nelegal constituit, din trei judecători, și nu din doi judecători, încălcând

dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/32004.

Stabilind în mod clar

că hotărârea primei instanțe este supusă apelului și recursului, în speță nefiind

incidente dispozițiile modificatoare ale Legii nr. 202/2010, cauza a fost trimisă

spre rejudecare la aceeași instanță, ca apel.

Dosarul a fost reînregistrat

pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 9 aprilie 2013.

Prin decizia civilă

nr. 91A din 26 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost admis apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 3911 din 22 decembrie 2008 a Tribunalului

Timiș, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a constatat că reclamanta

este persoană îndreptățită la despăgubiri conform Titlului VII al Legii 247/2005,

fiind obligat Spitalul Clinic Municipal de Urgență T. să înainteze dosarul Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Au fost menținute celelalte dispoziții

ale sentinței apelate, iar pârâtul Spitalul Clinic Municipal de Urgență T. a fost

obligat să plătească reclamantei 5.000 RON cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.

Pronunțând această decizie,

instanța de apel a reținut, în esență, că prin apelul declarat reclamanta a criticat

hotărârea primei instanțe pentru că i s-a respins cererea de restituire în natură

și pentru că nici pârâtul emitent, prin decizie, și nici instanța nu au acordat

și nu au propus vreo măsură reparatorie.

Critica vizând respingerea

petitului având ca obiect restituirea în natură a imobilului a fost apreciată ca

neîntemeiată întrucât din concluziile rapoartelor de expertiză în construcții și

topografie efectuate în cauză a rezultat în mod neechivoc că aria desfășurată a

construcțiilor nou edificate însumează peste 100% din aria desfășurată inițial.

Cum suprafața desfășurată

a corpurilor de clădire preluate de Statul român de la foștii proprietari tabulari,

în baza Decretului de expropriere nr. 225/1963, a fost de 595,85 mp, iar suprafața

totală de teren ocupată de construcțiile noi, edificate după data exproprierii,

din terenul autorilor reclamantei și din parcelele învecinate, este de 817,51 mp,

s-a arătat că cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului în litigiu

a fost în mod corect respinsă de către prima instanță, în raport de dispozițiile

art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chiar dacă este vorba despre edificarea

unor construcții de sine-stătătoare, avându-se în vedere că prin modul de construire,

poziția și funcționalitatea clădirilor edificate, acestea constituie un corp comun,

cu destinația funcționării secției clinicii de balneofizioterapie a Spitalului Clinic

Municipal de Urgență T.

Însă, în raport de dispozițiile

art. 1 alin. (2) și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, soluția primei instanțe

este nelegală, întrucât în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă,

se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent.

Instanța de apel a mai

precizat că invocarea nulității titlului Municipiului Timișoara, în baza căruia

s-a înscris în C.F. nr. Y1 Timișoara (provenit din conversia pe hârtie a C.F. vechi

nr. Y2 Timișoara) este lipsită de interes întrucât, chiar dacă s-ar obține constatarea

nulității acestuia, imobilul s-ar întoarce în proprietatea expropriatorului, respectiv

în proprietatea Statului român.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a declarat recurs reclamanta P.C.M.A.M.

În motivarea recursului

declarat, recurenta a formulat următoarele critici de recurs:

- instanța de apel nu

a examinat în mod temeinic și legal cauzele care au condus la casarea deciziilor

anterioare, în principal a deciziei civile nr. 106/A/2010 a Curții de Apel Timișoara,

întrucât prin decizia civilă nr. 1539 din 22 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție s-a stabilit irevocabil faptul că trebuie analizata cererea reclamantei

din perspectiva dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.

- instanța de apel a reținut

eronat și a ignorat situația de fapt și dispozițiile de drept operante în speță,

raportat la situația reală dovedită în cauză. De asemenea, aceasta a analizat și

interpretat incorect probele administrate, motiv de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., întrucât nu s-a pronunțat legal asupra unor mijloace

de apărare și asupra unor dovezi administrate, înlăturându-le ori ignorându-le,

fără a motiva credibil, temeinic hotărârea dată, dovezile fiind covârșitoare pentru

dezlegarea pricinii.

- Curtea de Apel Timișoara

nu și-a exercitat rolul activ potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (4) și alin.

(5) C. proc. civ. ca instanță de control, rezumându-se în a reitera istoricul juridic

al litigiului pentru a-și motiva soluția adoptată într-o singură pagină, admițând

apelul în mod greșit și fără a motiva legitim și juridic care este motivul admiterii

apelului în contextul dat (deși nu s-a administrat nici o probă care să răstoarne

cele dovedite), admițând apelul (iluzoriu), fără eficacitate reparatorie temeinică.

- soluția pronunțată a

fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 întrucât, prin

considerentele expuse, instanța de apel recunoaște implicit faptul că edificiile

noi nu sunt construite pe terenul notificat, astfel că nu pot fi luate în calcul

la suprafața desfășurată a imobilului revendicat. De asemenea, instanța de apel

recunoaște și caracterul de sine stătător al construcțiile nou edificate, apreciind

nelegal că, raportat la destinația acestora, clădirea revendicată nu poate fi retrocedată.

Întrucât imobilul revendicat,

casă cu 1 etaj și curte, evidențiat în C.F. nr. vechi Y2 Timișoara, nu a fost niciodată

modificat ori extins în mod legal, în accepțiunea Legii nr. 10/2001 ori a Legii

nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, urmează a fi restituit în

natură, în acord cu dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, observându-se

că după restituire el poate fi apartamentat ori dezmembrat fără nici un impediment,

devenind legală și firească restituirea lui în natură, împreună ori separat de ruinele

construcții ale Statului român, recurenta făcând referire la adresa din 5 iunie

2006 prin care Primăria a comunicat Spitalului obligația de dezmembrare și intabulate.

Excepțiile de la măsura

restituirii sunt strict reglementate de Legea nr. 10/2001, în speța neregăsindu-se

nici unul dintre cazurile concrete de excepție prevăzute de lege, iar cu privire

la destinația bunului, de spital, aceasta este reglementată expres de către dispozițiile

art. 16 alin. (1), care prevede soluția restituirii în natură, cu condiția menținerii

afectațiunii bunului pe perioada impusă de lege.

Recurenta a mai invocat

ca argumente legale în vederea restituirii în natură a bunului, dispozițiile

art. 14 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din hotărâre pilot Maria Atanasiu

împotriva României, dar și fostul art. 27 al Legii nr. 10/2001, raportat la nevalabilitatea

titlului statului, la actul exproprierii, dar și cu privire la construcțiile inutile,

veritabile ruine, de mai bine de 50 de ani, și care nu slujesc pretins interesului

public.

Instanța de apel ar fi

trebuit să aibă în vedere că bazinul nefuncțional, corpul „E” și „F”, nu se află

pe terenul cu nr. top X1 ce a fost expropriat autorilor reclamantei, fiind corpuri

distincte, aflate pe un alt teren cu alt nr. top X3 și fiind suprapus pe amplasamentul

str. P.C., întrerupând trama stradală. Pârâtul Statul român nu a extins construcțiile

cu peste 100% din aria desfășurată inițială a imobilul în speță, dar și dacă acest

fapt s-ar fi întâmplat, în prezent lucrările executate de Statul român sunt ruine,

acestea neputând fi utile nici reclamantei, iar, la nevoie, bunul solicitat poate

li dezmembrat de ruina proprietatea Statului român și, de asemenea, poate fi administrat

și folosit separat.

Atât instanțele de judecată,

cât și entitatea notificată aveau obligația de a respecta principiul prevalenței

restituirii în natură a imobilelor.

Recurenta a mai invocat,

cu referire la fundația din expertiză, dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, potrivit cu care se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcții,

afectate de lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă nu a început

construcția acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate. Cu referire la

bazinul (ruina din expertiza), a invocat prevederile art. 10 alin. (5) din aceeași

lege, potrivit cu care se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării

abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității

deținătoare, dacă persoana îndreptățită a plătit acesteia o despăgubire reprezentând

valoarea de piață a construcției respective, stabilită potrivii standardelor internaționale

de evaluare.

- instanța de apel a nesocotit

principiul contradictorialității și a dreptului la apărare și a încălcat dreptul

la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în contextul în care nu se pronunță asupra unor chestiuni procesuale solicitate

privind modul de partajare a construcțiilor noi edificate, alăturate construcției

expropriate

- hotărârea instanței

de apel este netemeinică și nelegală întrucât se întemeiază pe greșeli grave de

fapt, decurgând din aprecieri nelegale și eronate ale probelor administrate și pe

interpretări eronate și nelegale ale dispozițiilor legale, soluția consfințită contravenind

practicii constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție în spețe similare, în

care s-a făcut corecta aplicare a dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, recurenta exemplificând prin decizia nr. 1581 din 7 martie 2012 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, dată în Dosar nr. 3886/1/2011 .

Potrivit dispozițiilor

art. 312 alin. (3), alin. (4) și alin. (6

1

) C. proc. civ., recurenta

a mai solicitat cercetarea fondului sub toate aspectele și rejudecarea pricinii

pe fondul acesteia, cerând să se dea eficiență dispozițiilor alin. (2) și alin.

(3) ale art. 306 C. proc. civ., cât și dispozițiilor art. 314 C. proc. civ.

Recurenta nu a dat o încadrare

în drept criticilor sale de recurs și a solicitat judecarea cauzei și în lipsa.

La 23 ianuarie 2014 intimatul

Municipiul Timișoara a formulat întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea

motivelor de recurs care se referă la netemeinicia hotărârii atacate, respectiv

a acelora dintre critici prin care se solicită reaprecierea de către instanța de

recurs a probelor administrate în cauză și la reanalizarea de către aceasta a stării

de fapt.

Separat de aceasta, intimatul

a cerut respingerea recursului întrucât în cauză s-a făcut o corectă aplicare dispozițiilor

art. 19 din Legea nr. 10/2001, text legal incident în raport de situația de fapt

și cea juridică a imobilului notificat.

În recurs, în condițiile

art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri

la solicitarea intimatului Spitalul Clinic Municipal de Urgență T., constând în

copii ale autorizației sanitare de funcționare pe anul 2013 a secției clinice de

recuperare, a cererii de eliberare a unei autorizații similare pentru anul în curs,

a contractelor de furnizare servicii medicale spitalicești și de servicii medicale

în specialitatea reabilitare medicală din anul 2013, o situație a externărilor și

consultațiilor din Ambulatoriu integrat, secția clinică de recuperare, medicină

fizică și balneologie.

Analizând criticile de

recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, în

considerarea celor ce urmează:

În considerarea apărărilor

formulate prin întâmpinarea intimatului Municipiul Timișoara, care a susținut inadmisibilitatea

invocării și cercetării în recurs a aspectelor care țin de temeinicia judecății

efectuate de instanțele de fond, dar și ca urmare a solicitărilor exprese ale recurentei

din finalul motivării recursului declarat, de examinare a fondului cauzei sub toate

aspectele și de rejudecare a pricinii pe fond, ca și a aceleia de a se da eficiență

dispozițiilor alin. (2) și alin. (3) ale art. 306 C. proc. civ., câteva precizări

prealabile, care țin de regulile judecății în recurs, în configurația dată de dispozițiile

art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., se impun.

Dispozițiile art. 304

pct. 11 C. proc. civ., care permiteau în recurs efectuarea de verificări spre a

se stabili dacă hotărârea atacată se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând

dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, au fost abrogate prin dispozițiile

art. 1 pct. 112 din O.U.G. 138/2000, iar cele ale art. 304 pct. 10, care permiteau

verificări spre a se stabili dacă instanța, a cărei hotărâre se critică, nu s-a

pronunțat asupra unui mijloc de apărare ori asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare

pentru dezlegarea pricinii, a fost, de asemenea, abrogat prin dispozițiile art.

I pct. 49 din Legea nr. 219/2005. Drept consecință, în actuala configurație juridică,

recursul exercitat în cadrul legal oferit de prevederile art. 304 pct. 1-pct. 9

C. proc. civ. a devenit o cale extraordinară de atac ce permite exercitarea unui

control exclusiv de legalitate asupra hotărârilor pronunțate de instanțele de apel

și doar pentru motivele legale de recurs, limitativ prevăzute de legiuitor la pct.

1-pct. 9 ale art. menționat, cu excluderea posibilității exercitării unei cenzuri

în legalitate, indiferent că aceasta ar presupune restabilirea situației de fapt

a cauzei pe baza probatoriilor deja administrate, reevaluarea probatoriilor ori

analiza și verificarea modului de interpretare a acestora de către instanțele de

fond.

În raport cu actualul

cadru procesual al judecății în recurs, Înalta Curte stabilește că nu constituie

critici de recurs, neputând fi circumscrise nici unui motiv legal de recurs dintre

cele prevăzute de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., și, din acest motiv, nu

vor fi nici examinate acele critici regăsite într-o măsură consistentă în motivarea

recursului reclamantei precum „reținerea eronată și ignorarea situației de fapt

(…) de către instanța de apel”, „incorecta analizare și interpretare a probelor

administrate”, „instanța de apel nu s-a pronunțat legal asupra mijloacelor de apărare

și asupra unor dovezi administrate, înlăturându-le, ignorându-le fără a motiva credibil,

temeinic hotărârea dată, dovezile fiind covârșitoare pentru dezlegarea pricinii”,

„hotărârea (…) este netemeinică și nelegală întrucât (…) se întemeiază pe greșeli

grave de fapt, decurgând din aprecieri nelegale și eronate ale probelor administrate

(…)” prin care partea pune în discuție situația de fapt a cauzei și pretinde o cenzură

asupra temeiniciei hotărârii recurate.

Pentru rațiuni identice,

instanța de recurs precizează că nici nu va putea da curs solicitărilor recurentei

de „examinare a fondului cauzei sub toate aspectele” ori de „rejudecare a pricinii

pe fond”, neputând constitui acesta obiectivul prezentei judecăți de recurs, ci

exclusiv acela de a verifica legalitatea dezlegării date de instanțele de fond raportului

juridic litigios, potrivit normelor legale incidente cauzei în raport de situația

juridică și de fapt definitiv stabilită în fața acestora, pe baza probatoriilor

administrate.

Întrucât recursul formulat

nu s-a rezumat însă la invocarea unor atare critici și întrucât dezvoltarea celorlalte

critici permite încadrarea acestora în motivele legale de recurs prevăzute de

art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte nu va constata nulitatea căii

de atac cu judecarea căreia a fost învestită, dar va rezuma analiza sa, cum s-a

precizat anterior, exclusiv acelor critici ce permit un control de legalitate asupra

hotărârii atacate în raport de normele legale incidente cauzei și a căror nesocotire

a fost invocată de parte.

Supunând examinării aceste

critici, Înalta Curte apreciază că susținerea recurentei, de neluare în considerare

de către instanța de apel a cauzelor care au condus la casarea deciziilor anterioare,

în special a deciziei civile nr. 106A/2010 a Curții de Apel Timișoara, este nerelevantă

sub aspectul legalei dezlegări a prezentei cauze.

Aceasta întrucât, ulterior

soluționării litigiului în primă instanță prin sentința civilă nr. 3911 din 22

decembrie 2008 a Tribunalului Timiș, toate hotărârile pronunțate în cauză de Curtea

de Apel Timișoara, până la aceea care face obiectul prezentului recurs, au fost

viciate din punct de vedere legal în urma aplicării eronate fie a dispozițiilor

legale ale C. proc. civ. care organizează desfășurarea judecății în apel, fie a

dispozițiilor legale noi ale Legii nr. 202/2010 care trasează cadrul legal de soluționare

a contestațiilor întemeiate pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

astfel după cum s-a reținut prin deciziile de casare ale instanței de recurs

din 22 februarie 2011 și din 28 februarie 2013.

Astfel, dacă prin decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1539 din 22 februarie 2011 a fost casată

decizia nr. 106A din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara reținându-se greșita

aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în varianta în vigoare

la acea dată, față de modul de soluționare a cauzei de către prima instanță, prin

decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1043 din 28 februarie 2013 s-a

constatat greșita reținere a incidenței în cauza pendinte a dispozițiilor modificatoare

ale art. XXVI ale Legii nr. 202/2010 prin decizia nr. 1286R din 20 octombrie 2011

a aceleiași curți de apel.

Prin urmare, norme procedurale

care reglementau cadrul legal general de soluționare a litigiului de față au fost

cele a căror interpretare și aplicare de către instanțele de fond au făcut obiectul

cenzurii în instanța de recurs, și nu cele de ordin substanțial, care țineau de

soluționarea în fond a cauzei, după cum a pretins recurenta.

Chiar astfel fiind, critica

recurentei și-ar fi găsit locul în măsura în care s-ar fi dovedit că instanțele

ce au examinat și dezlegat în fond raportul juridic litigios ar fi făcut aplicarea

cu totul altor dispoziții legale decât cele incidente în raport cu situația juridică

și cea de fapt a imobilului litigios.

Or, instanța de recurs

constată că instanțele de fond au soluționat litigiul chiar în raport de dispozițiile

art. 19 din Legea nr. 10/2001, a căror incidență în soluționarea notificării recurentei

a fost reținută încă din faza administrativă de rezolvare a acesteia, de către unitatea

deținătoare.

De altfel, ceea ce critică

recurenta prin cea dintâi critică a recursului său, neanalizarea cererii sale din

perspectiva dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, contravine în mod evident

cu o altă critică formulată subsecvent, anume aceea că soluția pronunțată ar fi

fost dată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 19, ceea ce presupune

ca situație premisă o analizare a cererii chiar în raport cu conținutul normativ

al acestui articol.

Nici critica de încălcare

de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 alin. (4) și alin. (5) C. proc.

civ., invocată în termeni generali și neparticularizată prin evidențierea unor situații

concrete, care să poată fi supuse verificării, nu poate fi reținută. Deși invocată

această critică, recurenta nu a precizat în ce fel ori sub ce aspecte instanța de

apel și-ar fi încălcat obligațiile legale ce-i revin în temeiul art. 129 alin.

(4) C. proc. civ. și cum ar fi împietat aceasta asupra corectei dezlegări în drept

a pricinii. Tot astfel, nu s-a precizat în concret ce elemente ale situației de

fapt au rămas nestabilite și eventual, ce probe s-ar mai fi impus a fi administrate

„pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză”, în condițiile

în care, prin același recurs tot reclamanta este cea care afirmă că „dovezile fiind

covârșitoare pentru dezlegarea pricinii”.

În sfârșit, din împrejurarea

menținerii parțiale a soluției primei instanțe, sub aspectul dezlegării date cererii

reclamantei de restituire în natură a imobilului notificat, nu se poate considera

că instanța de apel nu și-ar fi exercitat rolul de instanță de control judiciar,

soluția adoptată, care a schimbat-o în parte pe aceea a Tribunalului Timiș, demonstrând

contrariul celor susținute de recurentă.

Înalta Curte constată

că, dimpotrivă, considerentele deciziei atacate dovedesc examinarea critică a tuturor

elementelor de fapt și de drept relevante în soluționarea cauzei, așadar exercitarea

controlului judiciar, neputându-se reține un caz de nemotivare a hotărârii pronunțate.

Nefondată este și critica

prin care s-a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 19 din

Legea nr. 10/2001 și, din acest motiv, greșita soluționare a cererii reclamantei

care a vizat restituirea în natură a imobilului notificat, cu nesocotirea principiului

prevalenței măsurii reparatorii a restituirii în natură.

Astfel, se reține că ambele

instanțe de fond au interpretat dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

în sensul că este satisfăcută condiția legală a acestei norme, respectiv, construcțiilor

inițiale preluate de stat, să li se fi adăugat noi corpuri a căror arie desfășurată

însumează peste 100% din aria desfășurată inițial, fără a prezenta relevanță dacă

corpurile noi de construcție sunt extinse pe orizontală doar în perimetrul terenului

aferent corpului de proprietate preluat abuziv (și a cărui restituire se judecă)

ori dacă această extindere depășește limitele acestui perimetru, și se situează

și pe terenuri care, la origini, au aparținut altor corpuri de proprietate (având

număr topo-cadastral diferit), situație care corespunde celei a prezentei cauze.

În opoziție cu instanțele

ce s-au pronunțat în cauză, recurenta a pretins ca verificarea întrunirii condițiilor

legale ale art. 19 alin. (1) să se realizeze exclusiv prin determinarea ariei desfășurate

a construcțiilor nou edificate în limita corpului de proprietate cu nr. top X1,

care include, potrivit înscrierilor din C.F. nr. Y2 a localității Timișoara, o suprafață

de 1290 mp teren.

Văzând conținutul normativ

al art. 19 alin. (1), instanța de recurs apreciază că instanțele de fond au dat

o corectă interpretare acestor dispoziții legale, întrucât ipoteza de reglementare

a normei se raportează în mod exclusiv și independent la „imobilele-construcții”,

fără să impună condiționări suplimentare în sensul ca aria desfășurată a construcțiilor

nou edificate (pe orizontală, întrucât doar în acest caz prezintă interes analiza),

să se situeze pe terenul corespunzător corpului de proprietate, în configurația

existentă la data preluării abuzive realizate de stat.

Față de această împrejurare,

ipotezele ce pot să apară în practică, și care atrag deopotrivă incidența dispozițiilor

legale și soluției legislative oferite de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

pot fi corespunzătoare situației în care construcției inițiale i se adaugă noi corpuri

de construcție pe orizontală și/sau verticală, dar care se edifică în limitele suprafeței

de teren aparținând corpului de proprietate preluat abuziv ori corespunzătoare situației

în care corpurile nou adăugate pe orizontală și/sau verticală depășesc limitele

corpului de proprietate inițial, extinzându-se și pe parcele de teren învecinate,

cazul regăsit în prezenta speță.

Justificarea logică a

acestei soluții legislative este dată de faptul că, spre deosebire de ipoteza legală

a art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care are în vedere situația corpurilor

suplimentare (nou edificate) care sunt de sine stătătoare, cea a art. 19 alin.

(1) are în vedere, prin opoziție, acele situații în care corpurile suplimentare

nou edificate, indiferent că au fost realizate pe orizontală și/sau verticală, nu

sunt de sine stătătoare în raport cu corpul de construcție inițial, formând un ansamblu

structural și/sau funcțional care deservește un unic scop.

Cât privește înțelesul

sintagmei „corpuri suplimentare de sine stătătoare”, care și acesta a făcut obiectul

dezbaterilor și controversei din prezenta judecată, instanța de recurs apreciază

că nu vizează atât componenta strictă tehnică, spre exemplu, construcții care au

fundații și acoperișuri distincte, pereți despărțitori ori care nu au pereți despărțitori

comuni, cât, în mod necesar și obligatoriu, pe cea funcțională, în absența căreia

consacrarea acestui caz de excepție de la regula restituirii în natură ar deveni

lipsită de orice rațiune.

Că aceasta este înțelesul

exact și complet al sintagmei „corpuri suplimentare de sine stătătoare”, rezultă

în mod neîndoielnic din norma de aplicare a acestui articol de lege, conținută la

pct. 19.2 din H.G. nr. 250/2007, republicată, care, exemplificând cazurile ce nu

se circumscriu ipotezei art. 19 alin. (1) din lege, evocă situația construcției

căreia i-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială,

corpuri suplimentare ce au o utilizare independentă de cea a suprafeței preluate

abuziv.

Prin urmare, se apreciază

că în mod corect instanțele de fond au concluzionat asupra imposibilității asigurării

restituirii în natură a imobilului notificat, în condițiile în care probatoriile

administrate au relevat că, în actele de preluare a acestuia de către stat, suprafața

construită a clădirii inițiale măsura 595,85 mp (aria desfășurată), iar potrivit

expertizei efectuată în primă instanță (expert G.M.) aceasta este de 611,11 mp,

în timp ce lucrările de extindere a construcției inițiale, executate în trei etape,

în anii 1963-1985, de Statul român prin Consiliul popular al Regiunii Banat, ce

s-au materializat în 5 corpuri noi de construcție (B, C, D, E și F) au o arie desfășurată

totală de 949,28 mp, dintre care cele suprapuse terenului corespunzător nr. top

X1 (așadar aparținând imobilului preluat de stat și notificat în actuala procedură)

au o arie desfășurată de 710,05 mp.

Instanța de apel a mai

reținut că suprafața totală de teren ocupată de construcțiile noi, edificate după

data exproprierii, atât din terenul reclamantei dar și din parcelele învecinate

este de 817,51 mp, apreciind corect asupra incidenței în cauză a ipotezei legale

reglementată de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chiar în pofida concluziilor

expertizei construcții administrată în fața acestei curții de apel, în primul ciclu

procesual al cauzei (expertiza K.G.), care la pct. 4 concluzionează asupra caracterului

de sine stătător, din punct de vedere tehnic, al construcțiilor nou edificate în

raport cu construcția inițială, justificat de existența fundațiilor și acoperișurilor

proprii ale acestora, a existenței rosturilor între construcția veche și cele nou

edificate.

Așa cum s-a precizat deja

anterior, ceea ce este relevant și cu totul hotărâtor în sensul legii (art. 19 din

Legea nr. 10/2001), în determinarea caracterului de sine stătător al corpurilor

suplimentare nou edificate în raport cu construcția inițială ce a făcut obiectul

preluării, este nu componenta tehnică a noțiunii, cât cea funcțională, în sensul

de a corespunde sau nu unei utilizări independente.

În alte cuvinte, se circumscrie

ipotezei legale a art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu numai situația în care

construcției inițiale i-au fost adăugate pe orizontală și/sau verticală noi corpuri

care, din punct de vedere tehnic, nu au o existență de sine stătătoare, fiind integrate

structural într-un unic edificiu extins (beneficiind, spre exemplu de fundația construcției

inițiale, de pereți despărțitori comuni sau de un unic sistem de acoperire), ci

și situația construcțiilor noi care, deși edificate separat de construcția inițială

(beneficiind de elemente structurale distincte, ca fundații, acoperiș, rosturi)

așadar, independente din punct de vedere tehnic, prin modul de construire, amplasare

și prin funcționalitatea lor formează un corp comun cu construcția veche, căreia

i s-au adăugat în scopul asigurării unei unice destinații funcționale.

Este acesta din urmă și

cazul imobilului în litigiu, a cărui expropriere realizată în baza Decretului

nr. 225/1963 a Consiliului de Stat al R.S.R., a avut ca scop chiar amenajarea unui

centru de balneo-fizioterapie în orașul Timișoara, amenajare ce a presupus atât

transformarea funcționalității clădirii inițiale, existente la data exproprierii,

dar și edificarea în mai multe etape, pe parcursul anilor 1963-1985 de către Statul

român, de noi corpuri de construcție menite să asigure funcționarea centrului balneo-fizioterapeutic.

Expertiza G.M. a evidențiat

astfel că proiectele ce au stat la baza edificării corpurilor noi au fost elaborate

ținând cont de arhitectura clădirilor existente, că unele din noile edificate au

fost destinate asigurării legăturii cu celelalte corpuri de construcție (corpul

B și C), comunicând cu acestea, în timp ce corpul E a fost destinat funcționării

ca bazin hidroterapeutic, iar corpul F funcționării cabinetelor medicale și de tratament.

Expertiza a mai concluzionat

că noile edificate nu constituie o construcție de sine stătătoare față de imobilul

a cărui restituire s-a solicitat și care a făcut obiectul preluării prin expropriere

de către stat, extinderile fiind realizate în baza unor proiecte întocmite de specialiști

arhitecți autorizați pentru construcții de sănătate, acestea fiind concepute ca

extinderi funcționale ale clădirii inițiale.

În sfârșit, Înalta Curte

reține că și în prezent întregul imobil de la adresa din b-dul C.D.L., în care a

fost inclus și imobilul preluat de la autorii reclamantei, având nr. top X1 și care

este înscris în C.F. nr. Y2 a Municipiului Timișoara, deservește activitatea secției

clinicii de banleofizioterapie a Spitalului Clinic Municipal de Urgență T., a cărei

funcționare a fost dovedită atât în etapele procesuale anterioare ale cauzei, dar

și în cea de recurs de față, prin înfățișarea autorizației sanitare de funcționare,

a situației internărilor, externărilor, consultațiilor acordate în sistem ambulatoriu

în cursul anului 2013, respectiv a contractelor de furnizare servicii medicale spitalicești

și în ambulatoriu integrat balnear.

Prin urmare, a concluzionat

corect instanța de apel atunci când a reținut că, deși noile corpuri adăugate sunt

construcții de sine stătătoare, aceasta însă din punct de vedere tehnic, modul de

construire, poziția și funcționalitatea lor fac ca ele să constituie, alături de

construcția inițială, un corp comun cu destinația funcțională unică, asigurarea

activității secției de balneofizioterapie a Spitalului Clinic Municipal de Urgență

T. Această împrejurare a determinat, alături de întrunirea condiției ariei desfășurate

a construcțiilor noi, de peste 100% din aria desfășurată inițial, reținerea incidenței

art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, în același timp, excluderea ipotezei

legale a art. 19 alin. (2) care vizează cazul construcțiilor noi de sine stătătoare

din punct de vedere tehnic dar, în mod special, din punct de vedere funcțional.

Rezultă aceasta, cum s-a

arătat, din norma de aplicare a legii, punctul 19.2 din H.G. nr. 250/2007, republicată,

înțelegându-se că nu se circumscrie ipotezei art. 19 alin. (1), ci aceleia a

art. 19 alin. (2) construcția căreia i-au fost adăugate pe orizontală și/sau verticală,

în raport cu forma inițială, corpuri suplimentare ce au o utilizare independentă

de cea a suprafeței preluate, situație care nu corespunde aceleia stabilită de instanțele

de fond ca fiind regăsită în cauza pendinte, pe baza probatoriilor administrate.

Înalta Curte constată

că, deși recurenta invocă aplicarea acestei norme legale cazului său, făcând trimiterea

la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție conturată în aplicarea

art. 19 alin. (2), nu se poate reține că soluția adoptată de instanța de apel ar

contraveni acestei jurisprudențe, elementele de fapt ale cauzei, astfel cum au fost

determinate prin probatoriile administrate, excluzând posibilitatea soluționării

litigiului pe tărâmul soluției legislative oferite de art. 19 alin. (2).

Instanța de apel și-a

prezentat suficient de convingător și pertinent motivele care au determinat-o să

rețină aplicabilitatea în speță a cazului reglementat de art. 19 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, iar instanța de recurs nu găsește nici un argument de a schimba această

concluzie care este în acord cu legea.

Dată fiind această împrejurare,

ipoteza apartamentării ori aceea a dezmembrării pe care recurenta a susținut-o constant

pe parcursul litigiului său, declarând că nu-i sunt utile și că nu-și dorește ruinele

Statului român, nu apare decât ca o soluție inventată de parte, neprevăzută de legiuitor

și, în tot cazul, care contravine soluției legislative a art. 19 alin. (1) din lege,

pe bună dreptate nefiind luată în calcul ori supusă dezbaterii de către instanța

de apel. Nu s-ar putea reține de aici, deci, nici critica de încălcare a dreptului

reclamantei la apărare ori la un proces echitabil, după cum fără temei a pretins

aceasta.

Este adevărat că, pe tărâmul

dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, reclamanta ar fi putut obține restituirea

în natură a imobilului preluat autorilor săi de către Statul român întrucât în conformitate

cu acest text legal, imobilele având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. b),

între care figurează și cele ocupate de unități sanitare și de asistență medico-socială

precum spitale, etc., necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților

de interes public, de învățământ, sănătate se restituie foștilor proprietari cu

obligația de a-i menține o perioadă de timp afectațiunea.

Totuși, nici o instanță

anterioară nu a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 16 și nu a refuzat

restituirea în natură a bunului notificat motivat de împrejurarea că acesta este

destinat unei activități de interes public, spital, ori că aparține domeniului public

al Municipiului Timișoara.

Dacă singura modificare

care ar fi fost adusă imobilului notificat ulterior preluării de către stat ar fi

fost aceea a destinației funcționale, prin transformarea în spital, desigur că cererea

reclamantei ar fi putut fi soluționată în raport de dispozițiile art. 16 ale Legii

nr. 10/2001, însă probatoriile administrate în fața instanțelor de fond au relevat

că modificările aduse imobilului au vizat nu doar destinația funcțională, ci și

configurația sa în ansamblu, prin integrarea sa într-un așezământ ce înglobează

mai multe suprafețe cu nr. top distincte, pe care au fost edificate noi corpuri

de construcție, unele alipite și care comunică cu construcția inițială, altele distincte,

al căror nucleu se situează pe terenul corpului de proprietate preluat de stat de

la autorii recurentei, dar care se continuă și pe terenurile învecinate, toate servind

desfășurării activității și asigurării funcționalității clinicii de balneofizioterapie.

Aceste modificări constructive,

realizate spre a asigura o unică destinație funcțională, au determinat soluționarea

cererii reclamantei pe tărâmul dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

(și nu pe acela al art. 16) care consacră o soluție de excepție de la regula măsurii

reparatorii a restituirii în natură.

Stabilind în mod întemeiat

că imobilul notificat de reclamantă, prin situația sa juridică și cea de fapt actuală,

se înscrie în ipoteza art. 19 alin. (1), care-l exclude de la restituirea în natură,

nu se poate reține că unitatea deținătoare ori instanțele de fond au încălcat principiul

prevalenței restituirii în natură, soluția adoptată de acestea fiind chiar cea consacrată

de lege.

Nici susținerea în sensul

că restituirea în natură se impune întrucât imobilul notificat nu a fost niciodată

modificat ori extins în mod legal, nu poate fi primită, prima instanță reținând

judicios că potrivit art. 10 alin. (3) din lege, exigența edificării de construcții

autorizate pe terenul solicitat în procedura Legii nr. 10/2001, care exceptează

restituirea în natură pe motivul existenței construcțiilor nou edificate, vizează

construcțiile ridicate după 1 ianuarie 1990. Or, construcțiile nou edificate din

prezenta cauză datează din perioada 1963-1985, după cum a stabilit expertiza construcții.

Instanța de recurs nu

poate reține nici incidența dispozițiilor art. 10 alin. (4) și alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, cu referire la corpul D de construcție, respectiv fundația, care nu

poate fi considerată o lucrare abandonată pentru că nu a fost finalizată, ori cu

referire la corpul E (bazinul hidroterapeutic) care nu poate fi considerat inutil

unității deținătoare, doar pentru că de 4 ani de zile nu mai este funcțional, având

nevoie de lucrări de reparații, investițiile în acest sens fiind sistate și ca urmare

a demersurilor inițiate de reclamantă.

Desigur, dat fiind specificul

afecțiunilor medicale ce intră în sfera activității spitalului, nu este în căderea

reclamantei să facă aprecieri asupra caracterului inutil al acestui element de construcție,

bazinul hidroterapeutic, lipsind ipotezei legale a art. 10 alin. (5) condiția acordului

părților și plății de către notificator a valorii de piață a bunului respectiv.

Adoptarea unei alte soluții

în privința cererii reclamantei nu ar putea fi justificată prin înfrângerea dispozițiilor

art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nici pe tărâmul art. 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, nici hotărârea pronunțată în cauza M. Atanasiu ș.a. contra

României și nici a prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în varianta inițială

a legii, text neincident cauzei.

Reamintind caracterul

non devolutiv al recursului exercitat în cadrul legal al art. 304 pct. 1-pct. 9

C. proc. civ., precizat și în partea de început a acestor considerente, instanța

de recurs reține că nu poate cenzura criticile recurentei ce contrazic situația

de fapt reținută de instanțele de fond și prin care aceasta a negat că Statul român

ar fi extins partea de construcții cu peste 100% din aria desfășurată inițială a

imobilului în speță ori cea prin care a afirmat că corpul E și F nu se află pe terenul

cu nr. top X1 (adică cel al autorilor săi), ci pe cel cu nr. top X3, aceasta în

contra concluziilor expertizei construcții G.M. și a expertizei topo-cadastrale

A.C.

În considerarea tuturor

acestor ar