ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1994/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1994/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față a reținut

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe roiul Tribunalului Timișoara la 8 februarie 2008, sub nr.

1843/30/2008, astfel cum a fost precizată la data de 2 aprilie 2008,

contestatoarea P.C.M.A.M. a solicitat, în contradictoriu cu intimații Spitalul

Clinic Municipal de Urgență Timișoara, Managerul Spitalului Clinic de Urgentă

Timișoara și Municipiului Timișoara, prin Consiliul Local Timișoara, să se

dispună anularea Deciziei nr. 356 din 11 ianuarie 2008 emisă de Managerul

Spitalului Clinic de Urgență Timișoara și restituirea în natură a imobilului

situat la adresa din Timișoara, Județul Timiș, în temeiul art. 9 din Legea

10/2001.

Prin sentința civilă nr. 3911 din 22

decembrie 2008, Tribunalul Timiș a admis, în parte, cererea de chemare în

judecată formulată de reclamantă, a dispus anularea Deciziei nr. 356 din 11

ianuarie 2008, emisă de Managerul Spitalului Clinic de Urgență Timișoara,

respingând capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului.

Instanța a apreciat, ca nelegală,

decizia contestată întrucât, deși prin aceasta s-a reținut corect

imposibilitatea adoptării măsurii restituirii în natură, confirmată de probele

administrate în cauză, emitentul deciziei nu a făcut aplicare prevederilor art.

19 alin. (l) din Legea 10/2001 potrivit cărora, respingând cererea de

restituire în natură, entitatea notificată va stabili dreptul notificatorului

la masuri reparatorii prin echivalent, reclamanta având vocația la a obține

măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat, în temeiul art,3 alin.

(1) lit. a), raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în calitate de

moștenitoare a autorilor săi, de la care a fost preluat imobilul, în temeiul

Decretului de expropriere din 1963, în scopul amenajării unui centru de balneo-

fizioterapie.

Prin Decizia civilă nr. 10/A din 22

aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamantă, a

desființat hotărârea instanței de fond, cauza fiind trimisă spre rejudecare ia

aceiași instanță, reținându-se că, prin hotărârea pronunțată, după ce a reținut

imposibilitatea obiectivă a restituirii în natură a imobilului și incidența

dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prima instanță a dispus

anularea deciziei contestate, însă nu și-a mai continuat raționamentul logic și

legal necesar justei soluționări a cauzei, aspect ce echivalează cu necercetarea

pricinii pe fond și lăsarea notificării nesoluționate.

Prin Decizia nr. 1539 din 22 februarie

2011, pronunțată în Dosarul nr. 1843/30/2008, Înalta Curte de Casație și

Justiție a admis recursul declarat de pârâții Primăria municipiului Timișoara

și Consiliul local al municipiului Timișoara, a casat decizia instanței de apel

și a trimisă spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. S-a reținut că

deficiențele hotărârii primei instanțe nu reprezintă o necercetare a fondului

cauzei, ci o greșeală în soluționare ce putea fi remediată de instanța de apel

în temeiul art. 295 și următoarele C. proc. civ., în soluționarea căii

devolutive de atac.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul

Curții de Apel Timișoara sub nr. 1843/20/2008.

Raportat la obiectul pricinii, Curtea

de Apel Timișoara a recalificat calea de atac dedusă judecății, din apel, în

recurs, în temeiul dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 202/2010 privind unele

măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

Prin Decizia nr. 1286/R din 20

octombrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis recursul

declarat de recurentă și a schimbat, în parte, sentința recurată, în sensul că

a fost obligat Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara să înainteze

dosarul notificării C.C.S.D., potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

fiind menținute, în rest, dispozițiile sentinței civile.

Prin Decizia nr. 1043 din 28 februarie

2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de

reclamantă împotriva deciziei curții de apei, pe care a casat-o, cu consecința

trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, ca apel.

Înalta Curte a reținut că instanța a

făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

așa cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, față de dispozițiile art.

26 din același act normativ, întrucât în cauză, prima instanță a pronunțat o

hotărâre până la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, ce își producea

efectele, astfel că instanța a recalificat nelegal calea de atac exercitată de

reclamantă împotriva sentinței primei instanțe ca recurs, iar nu ca apel.

Prin Decizia civilă nr. 91/A din 26

iunie 2013, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței nr. 3911 din 22 decembrie 2008 a Tribunalului Timiș, pe

care a schimbat-o, în parte, în sensul că a constatat că reclamanta este

persoană îndreptățită la despăgubiri, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

fiind obligat Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara să înainteze

dosarul C.C.S.D. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Față de concluziile raportului de

expertiză, în sensul că suprafața desfășurată a clădirilor preluate de stat în

baza Decretului nr, 225/1963, a fost de 595,85 mp, iar suprafața totală de

teren ocupată de construcțiile noi, edificate după data exproprierii, din

terenul autorilor reclamantei și din parcelele învecinate, este de 817,51 mp,

instanța a reținut că a fost corect respinsă de către prima instanță cererea

reclamantei de restituire în natură a imobilului în litigiu, în raport de

dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece clădirilor nou

edificate, a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată

inițial, constituie, alături de cele inițiale, un corp comun, destinat

funcționării Secției Clinicii de Balneofizioterapie a Spitalului Clinic

Municipal de Urgență Timișoara.

A fost apreciată, ca nelegaîă, soluția

primei instanțe deoarece, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 19

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, când nu este posibilă restituirea în natură,

se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent.

Instanța de apel a apreciat că

invocarea nulității titlului municipiului Timișoara este lipsită de interes

întrucât, chiar dacă s-ar constata nulitatea acestuia, imobilul s-ar întoarce

în proprietatea Statului Român.

împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat recurs reclamanta.

Prin Decizia nr. 272 din 29 ianuarie

2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta P.C.M.A.M. împotriva deciziei instanței de

apel.

Înalta Curte a precizat că recursul

este o cale extraordinară de atac ce permite exercitarea unui control de

legalitate asupra hotărârilor pronunțate de instanțele de apel pentru motivele

de recurs limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct 1-9 C. proc. civ.,

motiv pentru care nu se poate reexamina fondul cauzei sub toate aspectele, după

solicitarea recurentei și nici criticile prin care se pune în discuție situația

de fapt a cauzei.

Înalta Curte a apreciat că susținerea

recurentei, de neluare în considerare de instanța de apel a cauzelor ce au

condus la casarea deciziilor anterioare pronunțate de curtea de apei, este

nerelevantă sub aspectul legalei dezlegări a cauzei, deoarece au tăcut obiectul

cenzurii în instanța de recurs normele procedurale care reglementau cadrul

legal general de soluționare a litigiului, respectiv dispozițiile art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., precum și cele ale art. 26 ale Legii nr. 202/2010 și nu cele

de ordin substanțial, cum a pretins recurenta.

Înalta Curte a mai constatat că, deși

a invocat încălcarea art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., recurenta a

facut-o în termeni generali și nu a precizat sub ce aspecte instanța de apel

și-ar fi încălcat obligațiile legale ce-i revin sau ce elemente ale situației

de fapt au rămas nestabilite și ce probe s-ar mai fi impus a fi administrate.

De asemenea, Înalta Curte a reținut că

instanța de apel, menținând parțial soluția primei instanțe, și-a exercitat

rolul de instanță de control judiciar, pronunțând o hotărâre motivată prin care

a examinat toate aspectele de fapt și de drept al cauzei, în temeiul

dispozițiilor legale incidente, respectiv a art. 19 din Legea nr. 10/2001, a

căror aplicare a fost reținută încă din faza administrativă de rezolvare a

notificării.

Înalta Curte a considerat că este

nefondată critica prin care s-a invocat greșita interpretare și aplicare a

dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 șt greșita soluționare a cererii de

restituirea în natură a imobilului, cu nesocotirea principiului prevalentei

măsurii reparatorii a restituirii în natură.

S-a reținut că instanțele de fond au

interpretat corect dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în

sensul că se aplică în situația în care construcțiilor inițiale preluate de

stat li s-au adăugat noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100%

din aria desfășurată inițial, indiferent dacă corpurile noi de construcție sunt

extinse pe orizontală doar în perimetrul terenului aferent corpului de

proprietate preluat abuziv ori dacă această extindere depășește limitele

acestui perimetru și se situează și pe terenuri care, la origini, au aparținut

altor corpuri de proprietate, cu număr îopo diferit.

Instanța de recurs a apreciat că, spre

deosebire de ipoteza art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce are în vedere

situația corpurilor nou edificate de sine stătătoare, cea a art. 19 alin. (1)

are în vedere acele situații în care corpurile suplimentare nou edificate,

indiferent că au fost realizate pe orizontală și/sau verticală, nu sunt de sine

stătătoare în raport cu corpul de construcție inițial, formând un ansamblu

structural șî/sau funcțional care deservește un unic scop.

Cât privește înțelesul sintagmei

„corpuri suplimentare de sine stătătoare", instanța de recurs a apreciat

că nu vizează atât componenta strictă tehnică cât pe cea funcțională, aspect ce

rezultă și din pct. 19.2 din H.G. nr. 250/2007 ce exemplifică cazurile

necircumscrise art. 19 alin. (1) din Lege, iar, în raport de concluziile

expertizei administrate, noile edificate nu constituie o construcție de sine

stătătoare față de imobilul a cărui restituire s-a solicitat, ci extinderi

funcționale ale clădirii inițiale.

Înalta Curte a mai reținut că ipoteza

dezmembrării și apartamentării, pe care recurenta a susținut-o pe parcursul

litigiului său, contravine dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

și nu se poate reține critica de încălcare a dreptului reclamantei la apărare

ori la un proces echitabil, prin faptul că nu ar fi fost supusă dezbaterii

contradictorii.

Înalta Curte a respins critîcile

privind aplicarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, deoarece

instanțele nu au refuzat restituirea în natură a bunului notificat, motivat de

împrejurarea că acesta este destinat unei activități de interes public ori că

aparține domeniului public al Municipiului Timișoara, ci pe tărâmul

dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ce consacră o soluție de

excepție de la regula măsurii reparatorii a restituirii în natură.

Înalta Curte a reținut că nu poate fi

primită susținerea că restituirea în natură se impune deoarece imobilul

notificat nu a fost niciodată modificat ori extins în mod legal, deoarece

ipoteza art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/200 care exceptează restituirea în

natură pe motivul existenței construcțiilor nou edificate, vizează

construcțiile ridicate după 1 ianuarie 1990, în speță nou edificatele datând

din perioada 1963 - 1985, potrivit expertizei construcții.

Instanța de recurs nu a reținut nici

incidența dispozițiilor art. 10 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001, cu

referire la corpul D de construcție, care nu poate fi considerată o lucrare

abandonată pentru că nu a fost finalizată, ori cu referire la corpul E, care nu

poate fi considerat inutil unității deținătoare, iar pentru aplicarea ipotezei

legale a art. 10 alin. (5) îi lipsește condiția acordului părților și plății de

către notificator a valorii de piață a bunului în litigiu.

A mai apreciat Înalta Curte că

adoptarea unei alte soluții de primire a cererii reclamantei nu ar putea fi

justificată nici pe tărâmul art. 14 din C.E.D.O., nici a paragrafului 116 din

Hotărârea pronunțată în cauza M. Atanasiu ș.a. contra României sau a

prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în varianta inițială a legii, text

neincident cauzei.

La data de 12 februarie 2014, recurenta

P.C.M.A.M. a promovat contestație în anulare împotriva Deciziei civile nr. 272/R

din data de 29 ianuarie 2014, invocând, în temeiul dispozițiilor art. 318 C.

proc. civ., că decizia pronunțată este rezultatul unei greșeli materiale iar,

pe de altă parte, că instanța a omis, din greșeală, să cerceteze toate motivele

invocate prin cererea de recurs, realizând denegare de dreptate și fraudă la

lege.

A invocat că instanța de apel nu a

supus dezbaterii și nu s-a pronunțat asupra chestiunilor procesuale privind

modul de partajare a construcțiilor nou edificate, deși și-a manifestat

disponibilitatea să parcurgă, în fața instanței de judecată, procedura

prevăzută de art. 1 alin. (2)-(4), art. 10 și art. 19 din Legea nr. 10/2001 și art.

9.3, lit. a), art. 10.1 și art. 10.2 din Normele metodologice, iar instanța nu

și-a exercitat rolul activ, potrivit art. 129 C. proc. civ.

Au fost încălcate dispozițiile art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

respectiv dreptul la un proces echitabil ce, potrivit jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului este efectiv (cauza Burza contra României) dacă

apărările părților sunt analizate de instanță, iar argumentele acestora sunt

reflectate în decizia pronunțată.

Instanța de recurs a omis să cerceteze

toate motivele invocate, detaliate în decizia nr. 1539/2011, încălcând

propriile îndrumări.

Prin motivele depuse la data de 21

martie 2014, contestatoarea a dezvoltata cererea inițială invocând că este

admisibilă contestația în anulare, față de prevederile art. 1 alin. (2) și art.

4 din Legea nr. 165/2013, de practica constantă a Înaltei Curți de Casație și

Justiție ce vizează interpretarea art. 1 alin. (2)-(4) și art. 19 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 și ordinea acordării măsurilor reparatorii, precum și de

dispozițiile sentinței nr. 3911/2008, nereformată.

Contestatoarea a susținut că instanța

de recurs a omis sa se pronunțe asupra motivului de recurs ce derivă din

aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 coroborat cu alin. (2) și (3) ale art. 306

și art. 312 C. proc. civ.

Instanța de recurs era obligată să

legalizeze titlul executoriu, sentința civilă nr. 3911 din 22 decembrie 2008, deoarece

nu a modificat Decizia nr. 91/2013 a Curții de Apel Timișoara ce a reformat

sentința civilă nr. 3911 din 22 decembrie 2008 și a obligat pârâtul Spitalul

Clinic Municipal de Urgență Timișoara să înainteze dosarul C.C.S.D., privând

partea să obțină un imobil în compensație.

A invocat că, față de motivul de

recurs subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu au fost

analizate efectele procesului-verbal privind situația imobilului din 13 iunie

2005, respectiv dacă scopul exproprierii a fost realizat, dacă actul de

expropriere este valabil, față de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998,

în funcție de care se determina dacă restituirea se realizează în natură sau în

echivalent și dacă exproprierea a fost realizată conform art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului. Contestatoarea a mai invocat că instanța de

recurs nu a analizat dacă construcțiile menționate în procesul-verbal mai

deservesc o utilitate publică.

A mai susținut că, deoarece instanța

de apel s-a substituit entității investite cu soluționarea notificării potrivit

Legii nr. 10/2001, în considerarea Legea nr. 20/2007, avea obligația de a proba

imposibilitatea restituirii în natură și a analiza, astfel cum obligă

dispozițiile art. 10/2001, respectiv Legea nr. 165/2013, valabilitatea sau

nevalabilitatea titlului statului. Numai în urma reținerii imposibilității

restituirii în natură sau prin echivalent, pe un alt amplasament, era posibilă

acordarea de despăgubiri, în caz contrar fiind încălcate prevederile art. 35

din Legea nr. 165/2013 și îngrădit accesul la justiție în sensul art. 21 din

Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale.

Instanța de recurs a omis să cerceteze

toate motivele de recurs deoarece trebuia să răspundă tuturor motivelor

printr-un considerent comun care să argumenteze soluția adoptată cu privire la

omiterea aplicării dispozițiilor ce vizează soluționarea cererii în sensul

atribuirii de bunuri în compensare.

S-a mai susținut că dezlegarea dată în

recurs este rezultatul unei greșeli. materiale deoarece instanța a omis, din

greșeală, să cerceteze motivele de invocate de cererea de recurs, prin

confundarea unor elemente importante sau detalii tehnice, apreciindu-se că

imobilul revendicat în perimetrul său ar fi fost extins cu peste 100% din aria

inițială, deși la dosar există dovada perimetrului inițial, iar instanța a luat

în considerare și suprafața altei proprietăți imobiliare.

A precizat că, în ceea ce privește

probele, nu invocă o greșită apreciere a acestora, ci omiterea aprecierii

acestora, respectiv a procesului-verbal din data de 13 iunie 2005, a

înscrisurilor aflate la filele 38-43 și respectiv 88-93 în dosarul Curții de

Apel Timișoara, ce conțin precizări ale datelor tehnice ale cauzei. Instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra motivelor din cererea de recurs referitoare la

aplicarea greșită a art. 1 alin. (2)-(4) și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

raportat la art. 1 și art. 4 din Legea nr. 165/2013 și la efectele încheierii

de la fila 192 din dosarul tribunalului Timiș.

Contestatoarea a invocat

admisibilitatea contestației în anulare prin aplicarea directă a dispozițiilor art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

justificată de prevederile art. 20 alin. (2) și art. 148 din Constituția

României și incompatibilitatea art. 318 teza a II-a C. proc. civ. cu dreptul la

un proces echitabil.

Susține contestatoarea că a fost

încălcat dreptul un proces echitabil deoarece, potrivit jurisprudenței C.E.D.O.,

din perspectiva „egalității", fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea

rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței în condiții egale cu partea

adversă, iar instanța era obligată de a examina efectiv toate argumentele și

elementele de probă ale părților.

A mai precizat că, deși instanța

europeană, (în cauza Mitrea contra România) a reținut că nu se poate admite o

cale extraordinară de atac în absența unui defect fundamental, recomandă

redeschiderea unor procese ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie când

procedurile derulate în fața instanțelor nu au respectat cerințele art. 6.

Totodată, în cauza Reisse contra

Elveției, curtea a definit principiul contradictorialității în sensul ca toate

aspectele susceptibile să influențeze soluționarea pe fond a litigiului să facă

obiect al unei dezbateri contradictorii.

Contestația în anulare este nefondată,

în considerarea argumentelor ce succed:

Contestația în anulare specială este o

cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în

cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, prin care nu se pot remedia

greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a

faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident

procedural.

Conform dispozițiilor art. 318 C.

proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Pentru a fi incident motivul de

contestație prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ., invocat de către

contestatoare, este necesar ca instanța de recurs să fi omis a analiza vreunul

din motivele prevăzute de art. 304 din același cod, iar nu argumentele de fapt

și de drept invocate de parte.

Înalta Curte reține faptul că,

subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., au fost invocate ca

motive de recurs, reținerea eronată a situației de fapt, precum și a

dispozițiilor de drept aplicabile în cauză, raportat la situația reală, precum

și faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat legal asupra tuturor mijloacelor

de apărare și dovezilor administrate înlăturându-le fără un motiv temeinic,

deși dovezile erau covârșitoare pentru dezlegarea pricinii. S-a mai invocat, de

asemenea, lipsa rolului activ al instanței de judecată, în sensul prevederilor art.

129 C. proc. civ.

Referitor la critica invocată din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs s-a

pronunțat în considerentele deciziei contestate reținând, pe de o parte, faptul

că prin motivele de recurs au fost realizate critici de netemeinicie ale

deciziei instanței de apel, critici ce nu pot fi primite, raportat la

dispozițiile art. 304 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, că au fost corect

aplicate dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, la situația de fapt,

reținută de instanța de apel, ce a condus la soluționarea, în sensul

respingerii, a cererii de restituire în natură, aspect pe larg argumentat de

instanța de recurs.

Totodată, a reținut instanța de

recurs, nu s-a Indicat, prin motivele de recurs, care sunt aspectele în

legătură cu care instanța de apel nu și-a rolul activ, respectiv nu a precizat

sub ce aspecte și-ar fi încălcat instanța de apei obligațiile legale ce-i revin

sau ce elemente ale situației de fapt au rămas nestabilite și ce probe s-ar mai

fi impus a fi administrate.

Înalta Curte observă însă ca, prin

motivele contestației in anulare, contestatoarea invocă faptul ca, subsumat

dispozițiilor art, 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de judecată nu s-a

pronunțat asupra unor argumente care vizează toate motivele recursului

declarat, după exprimarea părții.

Nu poate fi admisă însă contestația în

anulare dacă prin motivele contestației în anulare se reiterează criticile

aduse prin recurs, și cu privire la care instanța de recurs a răspuns într-un

sens contrar așteptărilor părții. Este de observat că asupra unora dintre

motivele invocate, contestatoarea nici măcar nu susține că instanța de recurs

nu s-ar fi pronunțat, ci arată doar că ele au fost soluționate în mod greșit,

fără a fi fost analizate toate argumentele și reiterează, în fapt, apărări de

fond care, față de configurația art. 318 C. proc. civ., nu pot fi analizate ca

atare în cadrul contestației în anulare întrucât exced ipotezelor restrictiv

reglementate de textul legal anterior citat.

Înalta Curte constată faptul că este

coerentă cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

jurisprudența Curții Europene, concluzia că pe calea contestației în anulare nu

se poate ajunge la o rejudecare a cauzei, pentru că s-ar aduce atingere

prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești

irevocabile si principiului securității raporturilor juridice (cauzele Mitrea

contra României, hotărârea din 29 iulie 2008, Lungoci contra României,

hotărârea din 26 ianuarie 2006)".

De asemenea, s-a reținut în practica

Convenției Europene a Drepturilor Omului că unul dintre aspectele fundamentale

ale statului de drept este principiul certitudinii legale, care impune ca în

cazurile în care instanțele au soluționat definitiv o problemă, hotărârea

acestora să nu mai fie pusă sub semnul întrebării (Brumarescu contra României),

iar dreptul de acces la justiție nu este absolut și poate permite restricții

admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către

stat, iar statele se bucură de o anumită marjă de apreciere.

În consecință, Înalta Curte apreciază

că nu există nici o rațiune ce decurge din dispozițiilor art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului care să justifice extinderea motivelor

contestației în anulare dincolo de prevederile ar. 318 C. proc. civ., prin

hotărârea contestată, instanța de recurs răspunzând tuturor motivelor invocate

și apreciind că, sub toate aspectele de critică invocate, este legală hotărârea

pronunțată de instanța de apel.

Înalta Curte reține, totodată, că în

cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ., în

sensul existenței unei greșeli materiale în legătură cu dezlegarea dată

recursului.

Se reține că subsumat acestei teze,

contestatoarea invocă în realitate aspecte de netemeinicie ale hotărârii

atacate și greșită apreciere a probelor, precum și nelegalitatea ce derivă din

faptul că nu ar fi fost supuse dezbaterii aspectele ce derivă din solicitarea

de acordarea unor bunuri în compensare în raport de prevederile art. 1 și 19

din Legea nr. 10/2001.

Pe de parte, tezelor invocate,

instanța le-a răspuns atunci când a precizat că ipoteza dezmembrării și

apartamentării, pe care recurenta a susținut-o pe parcursul litigiului său,

contravine dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și nu se poate

reține critica de încălcare a dreptului reclamantei la apărare ori la un proces

echitabil, prin faptul că nu ar fi fost supusă dezbaterii contradictorii.

Pe de altă parte, greșelile materiale

ce pot fi invocate în cazul contestației în anulare, în conformitate cu

prevederile art, 318 C. proc. civ., nu se referă la greșeli de judecată în

legătură cu aprecierea situației de fapt și a normelor legale considerate ca

fiind incidente, ci la greșelile de fapt, neintenționate, produse prin

confundarea unor elemente sau a unor date semnificative aflate la dosarul

cauzei.

Fiind legată de aspectele formale ale

judecării recursului, „greșeala materială" nu este de natură să conducă la

o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor, referindu-se, printre

altele, la neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu privire la

care nu s-a făcut nicio judecată.

În consecință, Înalta Curte va

respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în

anulare formulată de contestatoarea P.C.M.A.M. împotriva Deciziei civile nr. 272

din 29 ianuarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă.

Obligă contestatoarea la plata sumei

de 3.580,45 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul Spitalul

Clinic Municipal de Urgență Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

â 9 iunie 2014.