ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1994/2014

Asupra cauzei de față a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe roiul Tribunalului Timișoara la 8 februarie 2008, sub nr. 1843/30/2008, astfel cum a fost precizată la data de 2 aprilie 2008, contestatoarea P.C.M.A.M. a solicitat, în contradictoriu cu intimații Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara, Managerul Spitalului Clinic de Urgentă Timișoara și Municipiului Timișoara, prin Consiliul Local Timișoara, să se dispună anularea Deciziei nr. 356 din 11 ianuarie 2008 emisă de Managerul Spitalului Clinic de Urgență Timișoara și restituirea în natură a imobilului situat la adresa din Timișoara, Județul Timiș, în temeiul art. 9 din Legea 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 3911 din 22 decembrie 2008, Tribunalul Timiș a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, a dispus anularea Deciziei nr. 356 din 11 ianuarie 2008, emisă de Managerul Spitalului Clinic de Urgență Timișoara, respingând capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului.

Instanța a apreciat, ca nelegală, decizia contestată întrucât, deși prin aceasta s-a reținut corect imposibilitatea adoptării măsurii restituirii în natură, confirmată de probele administrate în cauză, emitentul deciziei nu a făcut aplicare prevederilor art. 19 alin. (l) din Legea 10/2001 potrivit cărora, respingând cererea de restituire în natură, entitatea notificată va stabili dreptul notificatorului la masuri reparatorii prin echivalent, reclamanta având vocația la a obține măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat, în temeiul art,3 alin. (1) lit. a), raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în calitate de moștenitoare a autorilor săi, de la care a fost preluat imobilul, în temeiul Decretului de expropriere din 1963, în scopul amenajării unui centru de balneo- fizioterapie.

Prin Decizia civilă nr. 10/A din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamantă, a desființat hotărârea instanței de fond, cauza fiind trimisă spre rejudecare ia aceiași instanță, reținându-se că, prin hotărârea pronunțată, după ce a reținut imposibilitatea obiectivă a restituirii în natură a imobilului și incidența dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prima instanță a dispus anularea deciziei contestate, însă nu și-a mai continuat raționamentul logic și legal necesar justei soluționări a cauzei, aspect ce echivalează cu necercetarea pricinii pe fond și lăsarea notificării nesoluționate. Prin Decizia nr. 1539 din 22 februarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 1843/30/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâții Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara, a casat decizia instanței de apel și a trimisă spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

S-a reținut că deficiențele hotărârii primei instanțe nu reprezintă o necercetare a fondului cauzei, ci o greșeală în soluționare ce putea fi remediată de instanța de apel în temeiul art. 295 și următoarele C. proc. civ., în soluționarea căii devolutive de atac. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 1843/20/2008. Raportat la obiectul pricinii, Curtea de Apel Timișoara a recalificat calea de atac dedusă judecății, din apel, în recurs, în temeiul dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

Prin Decizia nr. 1286/R din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis recursul declarat de recurentă și a schimbat, în parte, sentința recurată, în sensul că a fost obligat Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara să înainteze dosarul notificării C.C.S.D., potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, fiind menținute, în rest, dispozițiile sentinței civile. Prin Decizia nr. 1043 din 28 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei curții de apei, pe care a casat-o, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, ca apel.

Înalta Curte a reținut că instanța a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, față de dispozițiile art. 26 din același act normativ, întrucât în cauză, prima instanță a pronunțat o hotărâre până la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, ce își producea efectele, astfel că instanța a recalificat nelegal calea de atac exercitată de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe ca recurs, iar nu ca apel. Prin Decizia civilă nr. 91/A din 26 iunie 2013, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 3911 din 22 decembrie 2008 a Tribunalului Timiș, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la despăgubiri, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, fiind obligat Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara să înainteze dosarul C.C.S.D.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Față de concluziile raportului de expertiză, în sensul că suprafața desfășurată a clădirilor preluate de stat în baza Decretului nr, 225/1963, a fost de 595,85 mp, iar suprafața totală de teren ocupată de construcțiile noi, edificate după data exproprierii, din terenul autorilor reclamantei și din parcelele învecinate, este de 817,51 mp, instanța a reținut că a fost corect respinsă de către prima instanță cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului în litigiu, în raport de dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece clădirilor nou edificate, a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial, constituie, alături de cele inițiale, un corp comun, destinat funcționării Secției Clinicii de Balneofizioterapie a Spitalului Clinic Municipal de Urgență Timișoara.

A fost apreciată, ca nelegaîă, soluția primei instanțe deoarece, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, când nu este posibilă restituirea în natură, se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent. Instanța de apel a apreciat că invocarea nulității titlului municipiului Timișoara este lipsită de interes întrucât, chiar dacă s-ar constata nulitatea acestuia, imobilul s-ar întoarce în proprietatea Statului Român. împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta. Prin Decizia nr. 272 din 29 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.C.M.A.M.

împotriva deciziei instanței de apel. Înalta Curte a precizat că recursul este o cale extraordinară de atac ce permite exercitarea unui control de legalitate asupra hotărârilor pronunțate de instanțele de apel pentru motivele de recurs limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct 1-9 C. proc. civ., motiv pentru care nu se poate reexamina fondul cauzei sub toate aspectele, după solicitarea recurentei și nici criticile prin care se pune în discuție situația de fapt a cauzei. Înalta Curte a apreciat că susținerea recurentei, de neluare în considerare de instanța de apel a cauzelor ce au condus la casarea deciziilor anterioare pronunțate de curtea de apei, este nerelevantă sub aspectul legalei dezlegări a cauzei, deoarece au tăcut obiectul cenzurii în instanța de recurs normele procedurale care reglementau cadrul legal general de soluționare a litigiului, respectiv dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., precum și cele ale art. 26 ale Legii nr. 202/2010 și nu cele de ordin substanțial, cum a pretins recurenta. Înalta Curte a mai constatat că, deși a invocat încălcarea art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., recurenta a facut-o în termeni generali și nu a precizat sub ce aspecte instanța de apel și-ar fi încălcat obligațiile legale ce-i revin sau ce elemente ale situației de fapt au rămas nestabilite și ce probe s-ar mai fi impus a fi administrate. De asemenea, Înalta Curte a reținut că instanța de apel, menținând parțial soluția primei instanțe, și-a exercitat rolul de instanță de control judiciar, pronunțând o hotărâre motivată prin care a examinat toate aspectele de fapt și de drept al cauzei, în temeiul dispozițiilor legale incidente, respectiv a art. 19 din Legea nr. 10/2001, a căror aplicare a fost reținută încă din faza administrativă de rezolvare a notificării.

Înalta Curte a considerat că este nefondată critica prin care s-a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 șt greșita soluționare a cererii de restituirea în natură a imobilului, cu nesocotirea principiului prevalentei măsurii reparatorii a restituirii în natură. S-a reținut că instanțele de fond au interpretat corect dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul că se aplică în situația în care construcțiilor inițiale preluate de stat li s-au adăugat noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial, indiferent dacă corpurile noi de construcție sunt extinse pe orizontală doar în perimetrul terenului aferent corpului de proprietate preluat abuziv ori dacă această extindere depășește limitele acestui perimetru și se situează și pe terenuri care, la origini, au aparținut altor corpuri de proprietate, cu număr îopo diferit.

Instanța de recurs a apreciat că, spre deosebire de ipoteza art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce are în vedere situația corpurilor nou edificate de sine stătătoare, cea a art. 19 alin. (1) are în vedere acele situații în care corpurile suplimentare nou edificate, indiferent că au fost realizate pe orizontală și/sau verticală, nu sunt de sine stătătoare în raport cu corpul de construcție inițial, formând un ansamblu structural șî/sau funcțional care deservește un unic scop. Cât privește înțelesul sintagmei „corpuri suplimentare de sine stătătoare", instanța de recurs a apreciat că nu vizează atât componenta strictă tehnică cât pe cea funcțională, aspect ce rezultă și din pct. 19.2 din H.G.

nr. 250/2007 ce exemplifică cazurile necircumscrise art. 19 alin. (1) din Lege, iar, în raport de concluziile expertizei administrate, noile edificate nu constituie o construcție de sine stătătoare față de imobilul a cărui restituire s-a solicitat, ci extinderi funcționale ale clădirii inițiale. Înalta Curte a mai reținut că ipoteza dezmembrării și apartamentării, pe care recurenta a susținut-o pe parcursul litigiului său, contravine dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și nu se poate reține critica de încălcare a dreptului reclamantei la apărare ori la un proces echitabil, prin faptul că nu ar fi fost supusă dezbaterii contradictorii.

Înalta Curte a respins critîcile privind aplicarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, deoarece instanțele nu au refuzat restituirea în natură a bunului notificat, motivat de împrejurarea că acesta este destinat unei activități de interes public ori că aparține domeniului public al Municipiului Timișoara, ci pe tărâmul dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ce consacră o soluție de excepție de la regula măsurii reparatorii a restituirii în natură. Înalta Curte a reținut că nu poate fi primită susținerea că restituirea în natură se impune deoarece imobilul notificat nu a fost niciodată modificat ori extins în mod legal, deoarece ipoteza art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/200 care exceptează restituirea în natură pe motivul existenței construcțiilor nou edificate, vizează construcțiile ridicate după 1 ianuarie 1990, în speță nou edificatele datând din perioada 1963 - 1985, potrivit expertizei construcții.

Instanța de recurs nu a reținut nici incidența dispozițiilor art. 10 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001, cu referire la corpul D de construcție, care nu poate fi considerată o lucrare abandonată pentru că nu a fost finalizată, ori cu referire la corpul E, care nu poate fi considerat inutil unității deținătoare, iar pentru aplicarea ipotezei legale a art. 10 alin. (5) îi lipsește condiția acordului părților și plății de către notificator a valorii de piață a bunului în litigiu. A mai apreciat Înalta Curte că adoptarea unei alte soluții de primire a cererii reclamantei nu ar putea fi justificată nici pe tărâmul art. 14 din C.E.D.O., nici a paragrafului 116 din Hotărârea pronunțată în cauza M. Atanasiu ș.a.

contra României sau a prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în varianta inițială a legii, text neincident cauzei. La data de 12 februarie 2014, recurenta P.C.M.A.M. a promovat contestație în anulare împotriva Deciziei civile nr. 272/R din data de 29 ianuarie 2014, invocând, în temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., că decizia pronunțată este rezultatul unei greșeli materiale iar, pe de altă parte, că instanța a omis, din greșeală, să cerceteze toate motivele invocate prin cererea de recurs, realizând denegare de dreptate și fraudă la lege.

A invocat că instanța de apel nu a supus dezbaterii și nu s-a pronunțat asupra chestiunilor procesuale privind modul de partajare a construcțiilor nou edificate, deși și-a manifestat disponibilitatea să parcurgă, în fața instanței de judecată, procedura prevăzută de art. 1 alin. (2)-(4), art. 10 și art. 19 din Legea nr. 10/2001 și art. 9.3, lit. a), art. 10.1 și art. 10.2 din Normele metodologice, iar instanța nu și-a exercitat rolul activ, potrivit art. 129 C. proc. civ. Au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, respectiv dreptul la un proces echitabil ce, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului este efectiv (cauza Burza contra României) dacă apărările părților sunt analizate de instanță, iar argumentele acestora sunt reflectate în decizia pronunțată.

Instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele invocate, detaliate în decizia nr. 1539/2011, încălcând propriile îndrumări. Prin motivele depuse la data de 21 martie 2014, contestatoarea a dezvoltata cererea inițială invocând că este admisibilă contestația în anulare, față de prevederile art. 1 alin. (2) și art. 4 din Legea nr. 165/2013, de practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce vizează interpretarea art. 1 alin. (2)-(4) și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și ordinea acordării măsurilor reparatorii, precum și de dispozițiile sentinței nr. 3911/2008, nereformată. Contestatoarea a susținut că instanța de recurs a omis sa se pronunțe asupra motivului de recurs ce derivă din aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 coroborat cu alin. (2) și (3) ale art. 306 și art. 312 C. proc.

civ. Instanța de recurs era obligată să legalizeze titlul executoriu, sentința civilă nr. 3911 din 22 decembrie 2008, deoarece nu a modificat Decizia nr. 91/2013 a Curții de Apel Timișoara ce a reformat sentința civilă nr. 3911 din 22 decembrie 2008 și a obligat pârâtul Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara să înainteze dosarul C.C.S.D., privând partea să obțină un imobil în compensație. A invocat că, față de motivul de recurs subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu au fost analizate efectele procesului-verbal privind situația imobilului din 13 iunie 2005, respectiv dacă scopul exproprierii a fost realizat, dacă actul de expropriere este valabil, față de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în funcție de care se determina dacă restituirea se realizează în natură sau în echivalent și dacă exproprierea a fost realizată conform art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Contestatoarea a mai invocat că instanța de recurs nu a analizat dacă construcțiile menționate în procesul-verbal mai deservesc o utilitate publică. A mai susținut că, deoarece instanța de apel s-a substituit entității investite cu soluționarea notificării potrivit Legii nr. 10/2001, în considerarea Legea nr. 20/2007, avea obligația de a proba imposibilitatea restituirii în natură și a analiza, astfel cum obligă dispozițiile art. 10/2001, respectiv Legea nr. 165/2013, valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului. Numai în urma reținerii imposibilității restituirii în natură sau prin echivalent, pe un alt amplasament, era posibilă acordarea de despăgubiri, în caz contrar fiind încălcate prevederile art. 35 din Legea nr. 165/2013 și îngrădit accesul la justiție în sensul art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele de recurs deoarece trebuia să răspundă tuturor motivelor printr-un considerent comun care să argumenteze soluția adoptată cu privire la omiterea aplicării dispozițiilor ce vizează soluționarea cererii în sensul atribuirii de bunuri în compensare. S-a mai susținut că dezlegarea dată în recurs este rezultatul unei greșeli. materiale deoarece instanța a omis, din greșeală, să cerceteze motivele de invocate de cererea de recurs, prin confundarea unor elemente importante sau detalii tehnice, apreciindu-se că imobilul revendicat în perimetrul său ar fi fost extins cu peste 100% din aria inițială, deși la dosar există dovada perimetrului inițial, iar instanța a luat în considerare și suprafața altei proprietăți imobiliare.

A precizat că, în ceea ce privește probele, nu invocă o greșită apreciere a acestora, ci omiterea aprecierii acestora, respectiv a procesului-verbal din data de 13 iunie 2005, a înscrisurilor aflate la filele 38-43 și respectiv 88-93 în dosarul Curții de Apel Timișoara, ce conțin precizări ale datelor tehnice ale cauzei. Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivelor din cererea de recurs referitoare la aplicarea greșită a art. 1 alin. (2)-(4) și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 1 și art. 4 din Legea nr. 165/2013 și la efectele încheierii de la fila 192 din dosarul tribunalului Timiș. Contestatoarea a invocat admisibilitatea contestației în anulare prin aplicarea directă a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, justificată de prevederile art. 20 alin. (2) și art. 148 din Constituția României și incompatibilitatea art. 318 teza a II-a C. proc.

civ. cu dreptul la un proces echitabil. Susține contestatoarea că a fost încălcat dreptul un proces echitabil deoarece, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., din perspectiva „egalității", fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței în condiții egale cu partea adversă, iar instanța era obligată de a examina efectiv toate argumentele și elementele de probă ale părților.

A mai precizat că, deși instanța europeană, (în cauza Mitrea contra România) a reținut că nu se poate admite o cale extraordinară de atac în absența unui defect fundamental, recomandă redeschiderea unor procese ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie când procedurile derulate în fața instanțelor nu au respectat cerințele art. 6. Totodată, în cauza Reisse contra Elveției, curtea a definit principiul contradictorialității în sensul ca toate aspectele susceptibile să influențeze soluționarea pe fond a litigiului să facă obiect al unei dezbateri contradictorii.

Contestația în anulare este nefondată, în considerarea argumentelor ce succed: Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, prin care nu se pot remedia greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Conform dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Pentru a fi incident motivul de contestație prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ., invocat de către contestatoare, este necesar ca instanța de recurs să fi omis a analiza vreunul din motivele prevăzute de art. 304 din același cod, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte. Înalta Curte reține faptul că, subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., au fost invocate ca motive de recurs, reținerea eronată a situației de fapt, precum și a dispozițiilor de drept aplicabile în cauză, raportat la situația reală, precum și faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat legal asupra tuturor mijloacelor de apărare și dovezilor administrate înlăturându-le fără un motiv temeinic, deși dovezile erau covârșitoare pentru dezlegarea pricinii.

S-a mai invocat, de asemenea, lipsa rolului activ al instanței de judecată, în sensul prevederilor art. 129 C. proc. civ. Referitor la critica invocată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs s-a pronunțat în considerentele deciziei contestate reținând, pe de o parte, faptul că prin motivele de recurs au fost realizate critici de netemeinicie ale deciziei instanței de apel, critici ce nu pot fi primite, raportat la dispozițiile art. 304 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, că au fost corect aplicate dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, la situația de fapt, reținută de instanța de apel, ce a condus la soluționarea, în sensul respingerii, a cererii de restituire în natură, aspect pe larg argumentat de instanța de recurs.

Totodată, a reținut instanța de recurs, nu s-a Indicat, prin motivele de recurs, care sunt aspectele în legătură cu care instanța de apel nu și-a rolul activ, respectiv nu a precizat sub ce aspecte și-ar fi încălcat instanța de apei obligațiile legale ce-i revin sau ce elemente ale situației de fapt au rămas nestabilite și ce probe s-ar mai fi impus a fi administrate. Înalta Curte observă însă ca, prin motivele contestației in anulare, contestatoarea invocă faptul ca, subsumat dispozițiilor art, 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de judecată nu s-a pronunțat asupra unor argumente care vizează toate motivele recursului declarat, după exprimarea părții. Nu poate fi admisă însă contestația în anulare dacă prin motivele contestației în anulare se reiterează criticile aduse prin recurs, și cu privire la care instanța de recurs a răspuns într-un sens contrar așteptărilor părții.

Este de observat că asupra unora dintre motivele invocate, contestatoarea nici măcar nu susține că instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat, ci arată doar că ele au fost soluționate în mod greșit, fără a fi fost analizate toate argumentele și reiterează, în fapt, apărări de fond care, față de configurația art. 318 C. proc. civ., nu pot fi analizate ca atare în cadrul contestației în anulare întrucât exced ipotezelor restrictiv reglementate de textul legal anterior citat.

Înalta Curte constată faptul că este coerentă cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene, concluzia că pe calea contestației în anulare nu se poate ajunge la o rejudecare a cauzei, pentru că s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile si principiului securității raporturilor juridice (cauzele Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008, Lungoci contra României, hotărârea din 26 ianuarie 2006)". De asemenea, s-a reținut în practica Convenției Europene a Drepturilor Omului că unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii legale, care impune ca în cazurile în care instanțele au soluționat definitiv o problemă, hotărârea acestora să nu mai fie pusă sub semnul întrebării (Brumarescu contra României), iar dreptul de acces la justiție nu este absolut și poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat, iar statele se bucură de o anumită marjă de apreciere.

În consecință, Înalta Curte apreciază că nu există nici o rațiune ce decurge din dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care să justifice extinderea motivelor contestației în anulare dincolo de prevederile ar. 318 C. proc. civ., prin hotărârea contestată, instanța de recurs răspunzând tuturor motivelor invocate și apreciind că, sub toate aspectele de critică invocate, este legală hotărârea pronunțată de instanța de apel. Înalta Curte reține, totodată, că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ., în sensul existenței unei greșeli materiale în legătură cu dezlegarea dată recursului.

Se reține că subsumat acestei teze, contestatoarea invocă în realitate aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate și greșită apreciere a probelor, precum și nelegalitatea ce derivă din faptul că nu ar fi fost supuse dezbaterii aspectele ce derivă din solicitarea de acordarea unor bunuri în compensare în raport de prevederile art. 1 și 19 din Legea nr. 10/2001. Pe de parte, tezelor invocate, instanța le-a răspuns atunci când a precizat că ipoteza dezmembrării și apartamentării, pe care recurenta a susținut-o pe parcursul litigiului său, contravine dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și nu se poate reține critica de încălcare a dreptului reclamantei la apărare ori la un proces echitabil, prin faptul că nu ar fi fost supusă dezbaterii contradictorii.

Pe de altă parte, greșelile materiale ce pot fi invocate în cazul contestației în anulare, în conformitate cu prevederile art, 318 C. proc. civ., nu se referă la greșeli de judecată în legătură cu aprecierea situației de fapt și a normelor legale considerate ca fiind incidente, ci la greșelile de fapt, neintenționate, produse prin confundarea unor elemente sau a unor date semnificative aflate la dosarul cauzei. Fiind legată de aspectele formale ale judecării recursului, „greșeala materială" nu este de natură să conducă la o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor, referindu-se, printre altele, la neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea P.C.M.A.M. împotriva Deciziei civile nr. 272 din 29 ianuarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Obligă contestatoarea la plata sumei de 3.580,45 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi â 9 iunie 2014.