ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1043/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1043/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 3911 din 22

decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 1843/30/2008, s-a

admis în principiu cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta

P.C.M.A.M. împotriva pârâților Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara,

Managerul Spitalului Clinic de Urgență Timișoara și Municipiul Timișoara, prin

Consiliul local al municipiului Timișoara; s-a dispus anularea Deciziei nr. 356

din 11 ianuarie 2008 emisă de Managerul Spitalului Clinic de Urgență Timișoara,

respingându-se capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, cu

obligarea pârâtului Spitalul Clinic de Urgență Timișoara, prin manager, la

plata către reclamantă a sumei de 3539 RON, cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu, situat administrativ

în Timișoara str. C.D.L. (compus din casă cu etaj și curte în suprafață de 1020

m.p.) a fost preluat de Statul Român de la pârâții M.A. și soția sa, A.M., în

baza Decretului nr. 225/1963, în scopul amenajării unui centru

balneofizioterapie.

Reclamanta

P.C.M.A.M., în calitate de moștenitoare legală a foștilor proprietari tabulari,

a formulat notificarea din 30 octombrie 2001 prin intermediul B.E.J. S.T. prin

care a solicitat acordarea de despăgubiri, pentru ca ulterior, la 25 octombrie

2007 să-și precizeze notificarea inițială în sensul solicitării restituirii în

natură a imobilului.

Prin Decizia nr. 356

din 11 ianuarie 2008 emisă de Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara,

prin manager, s-a respins notificarea din 30 octombrie 2001 formulată de

reclamanta P.C.M.A.M., privind restituirea imobilului situat în Timișoara, Bv.

C.D.L., înscris în CF xxx Timișoara, nr. top yyy.

Pentru a pronunța

această decizie, s-a reținut că notificatoarea a solicitat inițial despăgubiri

pentru imobilul preluat de stat, iar ulterior, printr-o cerere modificatoare,

restituirea în natură a acestuia; că pe terenul și construcția revendicate s-au

edificat după anul 1963 construcții de utilitate publică, în prezent

funcționând în imobil secția Clinica de Balneofizioterapie a Spitalului Clinic

Municipal de Urgență Timișoara; că imobilul este necesar potrivit scopului

pentru care a fost trecut în proprietatea statului, folosința lui fiind

esențială pentru buna desfășurare a activităților de utilitate publică; că partea

din terenul expropriat care nu se afla sub construcții este necesară pentru o

bună utilizare a acestora, și că, în raport cu specificul situației, imobilul

teren expropriat a fost și este folosit potrivit scopului exproprierii, iar

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost realizate și ocupă

funcțional întreg imobilul și terenul afectat.

S-a mai reținut, în

decizia contestată, că, în afara construcțiilor noi anterior arătate, după anul

1963 a mai fost construită și o clădire cu suprafața desfășurată de 133 mp,

lipită de imobilul existent și comunicând cu acesta, care, de asemenea, nu

poate face obiectul revendicării și față de care nu se mai păstrează actele

doveditoare.

În motivarea

deciziei, s-a arătat că, potrivit documentației întocmit de către SC E. SA,

suprafața construită după exproprierea imobilului depășește cu 100% suprafața

construită preluată de Statul Român, fiind incidente prevederile art. 19 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilul fiind astfel sustras sferei

imobilelor care se restituie în natură.

Emitentul deciziei

contestate a arătat și faptul că revendicatoarea nu are certitudinea că

antecesorii săi au fost despăgubiți de stat pentru imobilul expropriat și că

procesul-verbal de evaluare a imobilului emis de Sfatul Popular al orașului

Timișoara la 08 septembrie 1963 conduce mai degrabă la concluzia că antecesorii

revendicatoarei au fost despăgubiți, Decretul nr. 225/1963 fiind de expropriere

pentru cauze de utilitate publică, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.

S-a mai invocat în

decizia contestată și faptul că procesul având ca obiect obligarea Spitalului

Clinic Municipal de Urgență Timișoara la soluționarea notificării nu s-a

judecat în contradictoriu cu proprietarul imobilelor revendicate (C.L.M.T.),

acestuia nefiindu-i opozabile hotărârile pronunțate, că au fost respectate

prevederile legale în vigoare la data exproprierii și că la dosar nu au fost

depuse probe din care să rezulte faptul că proprietarii au efectuat demersuri

în vederea recuperării despăgubirilor calculate de către Comisia de Evaluare

sau că ar fi contestat suma calculată cu acest titlu.

Instanța de fond a

reținut ca nelegală Dispoziția nr. 356 din 11 ianuarie 2008 emisă de Spitalul

Clinic de Urgență Timișoara, întrucât, în măsura în care s-a ajuns la concluzia

că restituirea în natură a imobilului revendicat nu este posibilă, având în

vedere că suprafața construcțiilor nou edificate depășește cu peste 100%

suprafața care a fost preluată de Statul Român, emitentul deciziei trebuia să

facă aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și,

respingând cererea de restituire în natură, să stabilească îndrituirea

reclamantei, în calitate de moștenitor al foștilor proprietari tabulari, la

măsuri reparatorii prin echivalent. Aceasta întrucât reclamanta, în calitate de

moștenitor al foștilor proprietari tabulari, potrivit certificatului de

calitate de moștenitor nr. aa/2003 emis de BNP D.G.C., are vocația, potrivit

art. 3 alin. (1) lit. a) rap. la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la a obține

măsuri reparatorii.

Prin Decizia civilă

nr. 106/A din 22 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în

Dosarul nr. 1843/30/2008, s-a admis apelul declarat de reclamanta P.C.M.A.M.

împotriva sentinței civile nr. 3911 din 22 decembrie 2008 pronunțată de

Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 1843/30/2008, s-a desființat sentința civilă de

mai sus și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță,

Tribunalul Timiș, iar prin Decizia nr. 1539 din 22 februarie 2011, pronunțată

în Dosarul nr. 1843/30/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de pârâții Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local

al municipiului Timișoara împotriva Deciziei nr. 106/A din 22 aprilie 2010 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a casat decizia și a trimis cauza spre

rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 1843/20/2008*, la data

de 20 iulie 2011, și, în suplimentarea probatoriului, instanța a solicitat reprezentantului

reclamantei depunerea la dosar a extrasului de carte funciară la zi privind

imobilul în litigiu.

Totodată, în

conformitate cu dispozițiile art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele

măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, raportat la obiectul cauzei

- contestație împotriva Deciziei nr. 356 din 11 ianuarie 2008 emisă în

condițiile Legii nr. 10/2001 de Primarul municipiului Timișoara, s-a

recalificat calea de atac dedusă judecății, din apel, în recurs.

Prin Decizia nr.

1286R din 20 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, s-a admis recursul declarat de recurentă, s-a schimbat în parte

sentința recurată, în sensul că a fost obligat Spitalul Clinic Municipal de

Urgență Timișoara să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru stabilirea

despăgubirilor, potrivit titlului VII al Legii nr. 247/2005 și s-au menținut în

rest dispozițiile sentinței civile.

Pentru a hotărî

astfel, curtea de apel a reținut, în esență, că față de actele și lucrările

cauzei, soluția instanței de fond, de respingere a cererii de restituire a

imobilului revendicat de contestatoare (aceeași, de altfel, ca și soluția dată

prin Decizia nr. 356 din 11.01.2008 emisă de Spitalul Clinic Municipal de

Urgență Timișoara), este legală, întrucât, din concluziile expertizelor

întocmite în cauză, rezultă fără dubiu că aria desfășurată a construcțiilor nou

edificate depășește cu peste 100% suprafața construcțiilor preluate de Statul

Român; că suprafața desfășurată a corpurilor de clădire preluate de Statul

Român de la foștii proprietari tabulari a fost de 595,87 m.p., iar, în prezent,

totalul suprafeței desfășurate a construcțiilor edificate după exproprierea

imobilului pe parcela nr. top. yyy este de 710,05 m.p.; că, în afara acestei

suprafețe de 710,05 m.p., există prelungiri ale construcțiilor nou edificate și

pe parcelele învecinate, nr. top. yyy, aaa/1/1 și cc/1/2, iar imobilele nou

edificate au o funcționalitate comună cu imobilul existent la momentul

exproprierii din punct de vedere funcțional, în ele desfășurându-și activitatea

secția Clinică de Balneofizioterapie a Spitalului Clinic Municipal de Urgență

Timișoara.

S-a conchis că

cererea contestatoarei P.C.M.A.M. de restituire în natură a imobilului

revendicat a fost în mod corect respinsă, fiind incidente prevederile art. 19

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "... în situația

imobilelor construcții ce fac obiectul notificărilor formulate potrivit

procedurilor prevăzute la capitolul III și cărora le-au fost adăugate, pe

orizontală și verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie

desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial și dacă părțile

nu convin altfel, foștilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun

măsuri reparatorii prin echivalent".

Textul de lege

incident este imperativ în ceea ce privește imposibilitatea restituirii în

natură a imobilului, dacă aria desfășurată a construcțiilor nou edificate

depășește cu 100% aria construcțiilor preluate de către stat.

Această dispoziție

este imperativă, chiar și în situația în care construcțiile nou edificate

ulterior preluării imobilului sunt construcții de sine stătătoare, astfel cum

s-a susținut și în speța de față, cu atât mai mult cu cât toate aceste

construcții nou edificate, prin modul lor de construire și poziționare în

raport cu imobilul inițial și mai ales prin destinația și funcționalitatea lor,

constituie un corp comun cu destinația funcționării secției Clinice de

Balneofizioterapie a Spitalului Clinic Municipal de Urgență Timișoara.

S-a concluzionat, că,

față de împrejurarea imposibilității restituirii în natură a imobilului, în mod

evident, contestatoarea este îndreptățită la beneficiul măsurilor reparatorii

prin echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta P.C.M.A.M., care, indicând art. 304 pct. 5, 8 și 9

C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele:

Greșit Curtea de Apel

Timișoara nu a soluționat cauza ca instanță de apel, față de decizia civilă nr.

1539 din 22 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

ce stabilește irevocabil faptul că se casează decizia recurată și se trimite

cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță, (art. 315 C. proc. civ.),

decizie ce consfințește alături de dispozițiile art. XXVI, din Legea nr.

202/2010, faptul că art. 26. alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică

proceselor aflate în "curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a

pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei

legi", ceea ce dovedește în speța de față o greșeală a instanței de apel,

care a calificat calea de atac ca fiind recurs.

S-a mai arătat, că

instanța de apel nu și-a exercitat rolul activ potrivit dispozițiilor art. 129

alin. (4) și (5), C. proc. civ.; că instanța de control judiciar, rezumându-se

în a reitera în primele 6 pagini ale corpului hotărârii recurate cronologia

evenimentelor și litigiilor purtate în speță, în doar 2 pagini nu a motivat

juridic care sunt considerentele pentru care a admis recursul; că instanța de

apel a nesocotit principiul contradictorialității și al dreptului la apărare,

și a încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în contextul în care aceasta nu s-a pronunțat

asupra unor chestiuni procesuale solicitate privind modul de partajare a

construcțiilor noi edificate, alăturate construcției expropriate; că, deși

reclamanta s-a arătat disponibilă a parcurge procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001, instanța de judecată a înlăturat aceste apărări, procedurile invocate

nefăcând obiectul dezbaterii, părțile fiind private astfel de posibilitatea de

a-și susține și dovedi drepturile, de a combate susținerile părții potrivnice

sau de a-și exprima poziția față de măsurile pe care instanța le poate dispune

în exercitarea rolului său activ conferit de art. 129 C. proc. civ.

De asemenea, s-a mai

arătat că atât pârâtul, cât și instanțele judecătorești, care nu a convenit cu

reclamanta, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, aveau

obligația să respecte principiul instituit de lege cu privire la prevalența

restituirii în natură a imobilelor și să dispună restituirea în natură a

imobilelor în litigiu, inclusiv a construcțiilor edificate cu autorizație dar

care nu mai sunt necesare unității deținătoare.

Prin întâmpinarea

depusă în cauză, pârâtul Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara a

invocat excepția inadmisibilității recursului, întrucât hotărârea recurată este

definitivă și irevocabilă, fiind pronunțată în recurs, iar prin încheierea de

la termenul din 11 octombrie 2012, Înalta Curte a respins această excepție ca

neîntemeiată, pentru considerentele reținute în conținutul acesteia.

Criticile formulate

de recurenta pârâtă, așa cum au fost expuse mai sus, fac posibilă încadrarea în

art. 304 pct. 1, 5, 7 și 9 C. proc. civ., de către instanță, în condițiile art.

306 (3) C. proc. civ., iar instanța, analizând cu prioritate motivul de ordine

publică prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., asupra căruia au avut loc

dezbaterile, constată recursul întemeiat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304

pct. 1 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când instanța

nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale."

Potrivit art. 26 (3)

din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, art.

12 "decizia sau după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării

sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se

pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție

se află sediul unității deținătoare sau, după caz, a entității învestite cu

soluționarea notificării în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea

tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de

apel", iar potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri

pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr.

714/26.10.2010 și care a intrat în vigoare la data de 26 noiembrie 2010

"Dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum

și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de

soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la

data intrării în vigoare a prezentei legi".

În speță, în cadrul

unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, la

data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 prima instanță se pronunțase iar

la data soluționării cauzei în cel de al doilea ciclu procesual, sentința

primei instanțe își producea efectele, câtă vreme decizia instanței de apel din

primul ciclu procesual, prin care se desființa sentința primei instanțe și se

trimitea cauza spre rejudecare la același tribunal, fusese casată prin decizia

pronunțată în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în primul

ciclu procesual.

Prin urmare,

hotărârea primei instanțe este supusă apelului și recursului, în speță nefiind

incidente dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost

modificate prin Legea nr. 202/2010, față de dispozițiile art. XXVI din același

act normativ, întrucât în cauză prima instanță a pronunțat o hotărâre până la

data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, care își producea efectele

astfel că nelegal curtea de apel a recalificat calea de atac exercitată de

reclamantă împotriva sentinței primei instanțe ca fiind recurs și nu apel, și a

soluționat calea de atac în complet nelegal constituit, din trei judecători și

nu din doi judecători, încălcând dispozițiile art. 54 (2) din Legea nr.

304/32004.

Față de

considerentele expuse, constatând că motivul de ordine publică invocat de reclamantă,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., este întemeiat,

instanța, în baza art. 312 (3) C. proc. civ., fără a mai analiza celelalte

motive de recurs, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare

la Curtea de Apel Timișoara, ca instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta P.C.M.A.M. împotriva Deciziei nr. 1286/R din 20

octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara , secția civilă.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara, ca instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2013.

Procesat

de GGC - NN