ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1539/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față; 1. Acțiunea Reclamanta P.C.M.A.M. a chemat în judecată pe pârâții Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara și pe managerul spitalului pentru anularea deciziei nr. 356 din 11 ianuarie 2008 emisă de pârâți și obligarea acestora la restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara, înscris în CF nr. 203 Timișoara nr. Top. 110. Prin decizia atacată s-a respins notificarea nr. 680 din 30 octombrie 2001 formulată de reclamantă în calitate de succesoare a defunctului M.A. și A.M., foștii proprietari ai imobilului din litigiu, notificare prin care a solicitat despăgubiri pentru imobilul preluat de Statul Român, ulterior precizată în sensul restituirii în natură a imobilului.

S-a criticat decizia pentru faptul că deși în cauză s-a reținut aplicabilitatea art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu s-a rezolvat notificarea potrivit soluției prevăzută de lege pentru situația menționată în acest articol. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Cadrul procesual a fost precizat de reclamantă la 2 aprilie 2008 când a solicitat introducerea în cauză și a pârâtului Municipiul Timișoara prin Consiliul local. Pârâtul Spitalul Clinic a formulat o întâmpinare prin care a emis o serie de pretenții referitor la nulitatea certificatului de moștenitor invocat în cauză și constatarea succesiunii vacante de pe urma defunctei M.M. (care a moștenit întreaga avere a soțului său M.A.I.).

Aceste cereri au fost interpretate drept cerere reconvențională, judecata lor fiind disjunsă la 3 septembrie 2008. 2. Instanța de fond Tribunalul Timiș prin sentința civilă nr. 3911 din 22 decembrie 2008 a admis în parte acțiunea reclamantei împotriva pârâților și a dispus anularea deciziei nr. 356 din 11 ianuarie 2008. A fost respinsă cererea de restituire a imobilului în natură și a fost obligat pârâtul Spitalul Clinic, prin managerul său, la plata sumei de 3.539 lei cheltuieli de judecată. În motivarea soluției Tribunalul a reținut că decizia atacată este nelegală. S-a reținut din susținerile părților, documentația întocmită de SC E. SA și din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul G.M.

și consultant V.I. că după preluarea imobilului de către Statul Român acestuia i-au fost adăugate noi construcții. S-a constatat astfel potrivit anexei la Decretul nr. 225/1963 că imobilul avea o suprafață de 595,87 mp la preluare, el fiind în prezent în suprafață de 611,11 m 2 conform raportului de expertiză tehnică. S-a reținut în expertiză că totalul suprafeței desfășurate a construcțiilor edificate după exproprierea imobilului pe parcela nr. top. 110 este de 710, 05 m 2 , existând prelungiri ale construcțiilor nou edificate și pe parcelele învecinate, nr. top. 111, 101/1/1 și 99/1/2, dar că pentru demarcarea cu exactitate a liniei de despărțire, între aceste parcele și parcela nr. top. 110, este utilă efectuarea unei expertize topografice.

S-a reținut că imobilului în discuție i-au fost adăugate noi corpuri a căror arie de desfășurare însumează peste 100% din aria inițială a imobilului. S-a apreciat că în raport de această situație de fapt în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 19 din lege nr. 10/2001, potrivit cărora, în lipsa unei convenții între părți, foștilor proprietari li se pot acorda, sau propune, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent indiferent de modalitatea în care aceste construcții noi amplasate pe imobilul preluat depășesc sau nu linia de hotar a imobilului preluat. Pentru acest considerent s-a apreciat că nu este utilă efectuarea unei expertize topografice care să stabilească linia de hotar.

S-a reținut că, fiind incident art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin decizia de soluționare a notificării trebuia respinsă cererea de restituire în natură și trebuia stabilită îndrituirea reclamantei, în calitate de moștenitoare a foștilor proprietari, la măsuri reparatorii prin echivalent (calitatea reclamantei a fost dedusă de certificatul de moștenitor al B.N.P. D.G.C., conform art. 3 alin. (1) lit. a) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001). S-a constatat că în cauză nu există teren rămas liber și nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 10 alin. (3) din Lege pentru că deși pentru construcțiile noi nu s-a putut prezenta autorizație de construcție, acestea au fost construite cu mult înainte de 1 ianuarie 1990, respectiv în perioada 1970 – 1973 potrivit concluziilor expertului.

S-a constatat că spitalul este funcțional pentru toate construcțiile edificate și deci nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 10 alin. (5) din Lege. Pentru stabilirea îndrituirii reclamantei la obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent instanța a apreciat necesar a se avea în vedere practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului care în deciziile sale a statuat necesitatea eficientizării mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, procedura prevăzută de acest mecanism trebuind a fi efectivă. Instanța a constatat însă că în condițiile în care despăgubirea se acordă prin Fondul Proprietatea, care este nefuncțional, accesul la despăgubiri oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, persoanele pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă, neputând intra într-un interval de timp rezonabil în posesia despăgubirilor.

Osebit de această situație s-a apreciat că reclamanta trebuie să aibă garanția obținerii de despăgubiri în viitorul apropiat. 3. Instanța de apel Curtea de Apel Timișoara prin decizia civilă nr. 106/A din 22 aprilie 2010 a admis apelul reclamantei, a desființat sentința civilă și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. În motivarea acestei soluții Curtea de apel a constatat că practic prin hotărârea sa Tribunalul reține imposibilitatea obiectivă a restituirii în natură a imobilului însă anulează dispoziția nr. 356/2008, respingând cererea, fără a-și continua raționamentul logic necesar justei soluționări a cauzei. S-a constatat că anulând decizia nr. 356/2008 Tribunalul nu a cercetat în fond pricina lăsând practic notificarea nesoluționată.

Ca urmare, s-a apreciat că nu se poate exercita un control judiciar asupra hotărârii apelate și în baza art. 297 C. proc. civ. a fost admis apelul, desființată sentința și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță, cu îndrumarea ca pentru o corectă soluționare a cauzei să fie valorificate și probele administrate în calea de atac a apelului (relative la situația actuală a imobilului, cu identificarea construcțiilor nou edificate și pentru delimitarea construcțiilor pe parcela 110 în suprafață de 710,05 m 2 de parcelele 111, 101/1 și 92/1/2. 4 Recursul Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul local al Municipiului Timișoara. În drept au fost indicate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În fapt s-a criticat decizia Curții de apel pentru greșita apreciere că Tribunalul nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, în realitate instanța de fond a admis contestația reclamantei în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 însă a respins petitul privind restituirea în natură a imobilului. Ca urmare, s-a arătat că s-au aplicat greșit dispozițiile art. 297 C. proc. civ. neincident în cauză. S-a mai arătat că imobilul revendicat se află în administrarea Spitalului Clinic Municipal de Urgență Timișoara cu destinația clinică de balneofizioterapie și competența de soluționare a cererilor privind revendicarea bunurilor aflate în administrarea spitalelor, aparține acestora conform precizărilor formulate de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

S-a arătat că prezența acestei părți în proces este determinată numai de caracterul de opozabilitate al hotărârii nu și pentru obligarea sa la soluționarea notificării petentului. S-a solicitat respingerea apelului reclamantei și menținerea ca legală și temeinică a soluției primei instanțe. 5. Analiza instanței de recurs Examinarea hotărârii atacate, prin prisma motivelor de recurs invocate și prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a condus la concluzia că aceasta este nelegală, fiind pronunțată cu greșita aplicare a legii, pentru considerentele ce urmează. Potrivit art. 297 alin. (1) C. pen., în cazul în care se constată că în mod greșit prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părților care nu au fost legal citate, instanța de apel va desființa hotărârea și va trimite cauza spre rejudecare, primei instanțe.

Rațiunea avută în vedere de legiuitor, în reglementarea acestei realități, este legată de respectarea dublului grad de jurisdicție pe de o parte și de exercitarea, pe de altă parte, a rolului instanței ierarhic superioare de control judiciar. Pentru cazul dedus judecății, în apel se constată că în mod greșit s-a apreciat că Tribunalul nu a cercetat fondul. În fața primei instanțe s-au formulat cereri și întâmpinări (s-a pronunțat și o disjungere), s-au administrat probe, s-au respins probe considerându-se inutile în raport de constatările făcute de instanță în urma probelor administrate. Sentința conține în detaliu prezentarea cererilor și a probelor și analiza textelor din Legea nr. 10/2001 care au fost considerate aplicabile, cu redarea în detaliu a argumentelor pentru care s-a considerat că nu sunt aplicabile textele care astfel au fost înlăturate.

S-a făcut o analiză și a dispozițiilor referitoare la modalitățile de reparație pe care le conține Legea nr. 10/2001 pentru diferite ipoteze și s-a analizat în concret ipoteza dedusă judecății. Curtea de apel a fost investită de reclamantă cu apelul prin care a criticat împrejurarea că – deși s-a reținut aplicarea în speță a dispozițiilor art. 19 din legea nr. 10/2001 nu s-a dat eficiență acestui text prin aplicarea soluției prevăzută de acest articol. S-au mai adus critici cu privire la modul în care instanța de fond a reținut situația de fapt și au fost solicitate noi probe în această cale de atac, probe încuviințate de instanță și administrate în această fază procedurală.

Cât privește soluția instanței de fond care prin anularea deciziei ce a făcut obiectul contestației, în lipsa altor dispoziții, a lăsat practic nesoluționată notificarea formulată în temeiul legii nr. 10/2001, aceasta nu reprezenta o necercetare a fondului cauzei ci o greșeală în soluționare, împrejurare care poate fi cercetată de instanța de control judiciar sesizată cu o cale de atac devolutivă și pentru judecata căreia de altfel, a încuviințat și administrat probe. În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 295 C. proc. civ., instanța de apel fiind ținută să verifice în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt în aplicarea legii de către prima instanță.

Spre acest scop, art. 295 în alin. (2) prevede posibilitatea refacerii sau completării probelor administrate la prima instanță precum și administrarea de probe noi în condițiile art. 292, dacă sunt considerate necesare pentru soluționarea propriei sesizări - apelul - și nu pentru a fi eventual avute în vedere de către o altă instanță chiar și de trimitere, cum a dispus în mod nelegal instanța de apel. Pentru considerentele arătate, constatând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia atacată fiind pronunțată cu încălcarea legii, se va admite recursul în temeiul art. 312 C. proc. civ. și se va casa decizia nr. 106/A din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara cu trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 106/A din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2011.