ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1539/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față;

Reclamanta P.C.M.A.M.

a chemat în judecată pe pârâții Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara

și pe managerul spitalului pentru anularea deciziei nr. 356 din 11 ianuarie

2008 emisă de pârâți și obligarea acestora la restituirea în natură a

imobilului situat în Timișoara, înscris în CF nr. 203 Timișoara nr. Top. 110.

Prin decizia atacată

s-a respins notificarea nr. 680 din 30 octombrie 2001 formulată de reclamantă

în calitate de succesoare a defunctului M.A. și A.M., foștii proprietari ai

imobilului din litigiu, notificare prin care a solicitat despăgubiri pentru

imobilul preluat de Statul Român, ulterior precizată în sensul restituirii în

natură a imobilului.

S-a criticat decizia

pentru faptul că deși în cauză s-a reținut aplicabilitatea art. 19 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, nu s-a rezolvat notificarea potrivit soluției prevăzută

de lege pentru situația menționată în acest articol.

Acțiunea a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cadrul procesual a

fost precizat de reclamantă la 2 aprilie 2008 când a solicitat introducerea în

cauză și a pârâtului Municipiul Timișoara prin Consiliul local.

Pârâtul Spitalul

Clinic a formulat o întâmpinare prin care a emis o serie de pretenții referitor

la nulitatea certificatului de moștenitor invocat în cauză și constatarea

succesiunii vacante de pe urma defunctei M.M. (care a moștenit întreaga avere a

soțului său M.A.I.).

Aceste cereri au fost

interpretate drept cerere reconvențională, judecata lor fiind disjunsă la 3

septembrie 2008.

Tribunalul Timiș prin

sentința civilă nr. 3911 din 22 decembrie 2008 a admis în parte acțiunea reclamantei împotriva pârâților și a dispus anularea deciziei nr. 356

din 11 ianuarie 2008.

A fost respinsă

cererea de restituire a imobilului în natură și a fost obligat pârâtul Spitalul

Clinic, prin managerul său, la plata sumei de 3.539 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea soluției

Tribunalul a reținut că decizia atacată este nelegală.

S-a reținut din susținerile

părților, documentația întocmită de SC E. SA și din concluziile raportului de

expertiză întocmit în cauză de expertul G.M. și consultant V.I. că după

preluarea imobilului de către Statul Român acestuia i-au fost adăugate noi

construcții. S-a constatat astfel potrivit anexei la Decretul nr. 225/1963 că imobilul avea o suprafață de 595,87 mp la preluare, el fiind în

prezent în suprafață de 611,11 m

2

conform raportului de expertiză

tehnică.

S-a reținut în expertiză

că totalul suprafeței desfășurate a construcțiilor edificate după exproprierea

imobilului pe parcela nr. top. 110 este de 710, 05 m

2

, existând

prelungiri ale construcțiilor nou edificate și pe parcelele învecinate, nr. top.

111, 101/1/1 și 99/1/2, dar că pentru demarcarea cu exactitate a liniei de

despărțire, între aceste parcele și parcela nr. top. 110, este utilă efectuarea

unei expertize topografice.

S-a reținut că

imobilului în discuție i-au fost adăugate noi corpuri a căror arie de

desfășurare însumează peste 100% din aria inițială a imobilului.

S-a apreciat că în

raport de această situație de fapt în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 19

din lege nr. 10/2001, potrivit cărora, în lipsa unei convenții între părți, foștilor

proprietari li se pot acorda, sau propune, după caz, măsuri reparatorii prin

echivalent indiferent de modalitatea în care aceste construcții noi amplasate

pe imobilul preluat depășesc sau nu linia de hotar a imobilului preluat.

Pentru acest

considerent s-a apreciat că nu este utilă efectuarea unei expertize topografice

care să stabilească linia de hotar.

S-a reținut că, fiind

incident art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin decizia de soluționare a

notificării trebuia respinsă cererea de restituire în natură și trebuia

stabilită îndrituirea reclamantei, în calitate de moștenitoare a foștilor

proprietari, la măsuri reparatorii prin echivalent (calitatea reclamantei a

fost dedusă de certificatul de moștenitor al B.N.P. D.G.C., conform art. 3 alin.

(1) lit. a) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001).

S-a constatat că în

cauză nu există teren rămas liber și nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 10

alin. (3) din Lege pentru că deși pentru construcțiile noi nu s-a putut

prezenta autorizație de construcție, acestea au fost construite cu mult înainte

de 1 ianuarie 1990, respectiv în perioada 1970 – 1973 potrivit concluziilor

expertului.

S-a constatat că

spitalul este funcțional pentru toate construcțiile edificate și deci nu sunt

aplicabile nici dispozițiile art. 10 alin. (5) din Lege.

Pentru stabilirea

îndrituirii reclamantei la obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent

instanța a apreciat necesar a se avea în vedere practica constantă a Curții

Europene a Drepturilor Omului care în deciziile sale a statuat necesitatea

eficientizării mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, procedura prevăzută

de acest mecanism trebuind a fi efectivă.

Instanța a constatat

însă că în condițiile în care despăgubirea se acordă prin Fondul Proprietatea,

care este nefuncțional, accesul la despăgubiri oferit de Legea nr. 10/2001 este

unul teoretic și iluzoriu, persoanele pentru care restituirea în natură nu mai

este posibilă, neputând intra într-un interval de timp rezonabil în posesia

despăgubirilor. Osebit de această situație s-a apreciat că reclamanta trebuie

să aibă garanția obținerii de despăgubiri în viitorul apropiat.

Curtea de Apel

Timișoara prin decizia civilă nr. 106/A din 22 aprilie 2010 a admis apelul reclamantei, a desființat sentința civilă și a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea acestei

soluții Curtea de apel a constatat că practic prin hotărârea sa Tribunalul

reține imposibilitatea obiectivă a restituirii în natură a imobilului însă

anulează dispoziția nr. 356/2008, respingând cererea, fără a-și continua

raționamentul logic necesar justei soluționări a cauzei. S-a constatat că

anulând decizia nr. 356/2008 Tribunalul nu a cercetat în fond pricina lăsând

practic notificarea nesoluționată.

Ca urmare, s-a apreciat

că nu se poate exercita un control judiciar asupra hotărârii apelate și în baza

art. 297 C. proc. civ. a fost admis apelul, desființată sentința și trimisă

cauza spre rejudecare la aceeași instanță, cu îndrumarea ca pentru o corectă

soluționare a cauzei să fie valorificate și probele administrate în calea de

atac a apelului (relative la situația actuală a imobilului, cu identificarea construcțiilor

nou edificate și pentru delimitarea construcțiilor pe parcela 110 în suprafață

de 710,05 m

2

de parcelele 111, 101/1 și 92/1/2.

4 Recursul

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul

local al Municipiului Timișoara.

În drept au fost

indicate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În fapt s-a criticat

decizia Curții de apel pentru greșita apreciere că Tribunalul nu s-a pronunțat

pe fondul cauzei, în realitate instanța de fond a admis contestația reclamantei

în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 însă a respins petitul privind

restituirea în natură a imobilului. Ca urmare, s-a arătat că s-au aplicat

greșit dispozițiile art. 297 C. proc. civ. neincident în cauză.

S-a mai arătat că

imobilul revendicat se află în administrarea Spitalului Clinic Municipal de

Urgență Timișoara cu destinația clinică de balneofizioterapie și competența de

soluționare a cererilor privind revendicarea bunurilor aflate în administrarea

spitalelor, aparține acestora conform precizărilor formulate de Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților.

S-a arătat că

prezența acestei părți în proces este determinată numai de caracterul de

opozabilitate al hotărârii nu și pentru obligarea sa la soluționarea

notificării petentului.

S-a solicitat

respingerea apelului reclamantei și menținerea ca legală și temeinică a

soluției primei instanțe.

de recurs

Examinarea hotărârii

atacate, prin prisma motivelor de recurs invocate și prevăzute de art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ., a condus la concluzia că aceasta este nelegală, fiind

pronunțată cu greșita aplicare a legii, pentru considerentele ce urmează.

Potrivit art. 297 alin.

(1) C. pen., în cazul în care se constată că în mod greșit prima instanță a

rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în

lipsa părților care nu au fost legal citate, instanța de apel va desființa

hotărârea și va trimite cauza spre rejudecare, primei instanțe.

Rațiunea avută în

vedere de legiuitor, în reglementarea acestei realități, este legată de

respectarea dublului grad de jurisdicție pe de o parte și de exercitarea, pe de

altă parte, a rolului instanței ierarhic superioare de control judiciar.

Pentru cazul dedus

judecății, în apel se constată că în mod greșit s-a apreciat că Tribunalul nu a

cercetat fondul.

În fața primei

instanțe s-au formulat cereri și întâmpinări (s-a pronunțat și o disjungere),

s-au administrat probe, s-au respins probe considerându-se inutile în raport de

constatările făcute de instanță în urma probelor administrate.

Sentința conține în

detaliu prezentarea cererilor și a probelor și analiza textelor din Legea nr. 10/2001

care au fost considerate aplicabile, cu redarea în detaliu a argumentelor

pentru care s-a considerat că nu sunt aplicabile textele care astfel au fost

înlăturate.

S-a făcut o analiză

și a dispozițiilor referitoare la modalitățile de reparație pe care le conține

Legea nr. 10/2001 pentru diferite ipoteze și s-a analizat în concret ipoteza

dedusă judecății.

Curtea de apel a fost

investită de reclamantă cu apelul prin care a criticat împrejurarea că – deși

s-a reținut aplicarea în speță a dispozițiilor art. 19 din legea nr. 10/2001 nu

s-a dat eficiență acestui text prin aplicarea soluției prevăzută de acest

articol.

S-au mai adus critici

cu privire la modul în care instanța de fond a reținut situația de fapt și au

fost solicitate noi probe în această cale de atac, probe încuviințate de

instanță și administrate în această fază procedurală.

Cât privește soluția

instanței de fond care prin anularea deciziei ce a făcut obiectul contestației,

în lipsa altor dispoziții, a lăsat practic nesoluționată notificarea formulată

în temeiul legii nr. 10/2001, aceasta nu reprezenta o necercetare a fondului

cauzei ci o greșeală în soluționare, împrejurare care poate fi cercetată de

instanța de control judiciar sesizată cu o cale de atac devolutivă și pentru

judecata căreia de altfel, a încuviințat și administrat probe.

În cauză sunt

aplicabile dispozițiile art. 295 C. proc. civ., instanța de apel fiind ținută

să verifice în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt în

aplicarea legii de către prima instanță.

Spre acest scop, art.

295 în alin. (2) prevede posibilitatea refacerii sau

completării probelor

administrate la prima instanță precum și

administrarea de probe noi în condițiile art.

292, dacă sunt considerate necesare pentru soluționarea propriei sesizări - apelul

- și nu pentru a fi eventual avute în vedere de către o altă instanță chiar și

de trimitere, cum a dispus în mod nelegal instanța de apel.

Pentru considerentele

arătate, constatând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., decizia atacată fiind pronunțată cu încălcarea legii, se va admite

recursul în temeiul art. 312 C. proc. civ. și se va casa decizia nr. 106/A din

22 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara cu trimiterea cauzei la aceeași

instanță pentru rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâții Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 106/A din 22 aprilie 2010 a

Curții de Apel Timișoara – secția civilă.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2011.