ÎCCJ, decizie (scj.ro #86855)

Excepția de la regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, reglementată de prevederile alin. (1) al art. 19 din Legea 10/2001.

Înțelesul sintagmei „corpuri suplimentare  de sine stătătoare”.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

dispoziție

-          imobil

-          construcție nouă

-          măsuri reparatorii

Legea nr. 10/2001, art. 19

Spre deosebire de ipoteza legală a art.19 alin.(2) din Legea nr.10/2001, care are în vedere situația corpurilor suplimentare (nou edificate) care sunt de sine stătătoare, cea a art.19 alin.(1) are în vedere, prin opoziție, acele situații în care corpurile suplimentare nou edificate, indiferent că au fost realizate pe orizontală și/sau verticală, nu sunt de sine stătătoare în raport cu corpul de construcție inițial, formând un ansamblu structural și/sau funcțional care deservește un unic scop.

Ceea ce este relevant și cu totul hotărâtor în sensul legii (art.19 din Legea nr.10/2001) în determinarea caracterului de sine stătător al corpurilor suplimentare nou edificate în raport cu construcția inițială ce a făcut obiectul preluării, este nu componenta tehnică a noțiunii, cât cea funcțională, în sensul de a corespunde  sau nu unei utilizări independente.

În alte cuvinte, se circumscrie ipotezei legale a art.19 alin.(1) din Legea nr.10/2001 nu numai situația

în care construcției inițiale i-au fost adăugate pe orizontală și/sau verticală noi corpuri care, din punct de  vedere tehnic, nu au o existență de sine stătătoare, fiind integrate structural într-un unic edificiu extins (beneficiind, spre exemplu de fundația construcției inițiale, de pereți despărțitori comuni sau de un unic sistem de acoperire), ci și situația construcțiilor noi care, deși edificate separat de construcția inițială (beneficiind de elemente structurale distincte, ca fundații, acoperiș, rosturi) așadar, independente din punct de vedere tehnic, prin modul de construire, amplasare și prin funcționalitatea lor formează un corp comun cu construcția veche, căreia i s-au adăugat în scopul asigurării unei unice destinații funcționale.

Secția I civilă, decizia nr.272 din 29 ianuarie 2014

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Timișoara la 8.02.2008, contestatoarea P.C.M.A.M. a solicitat ca, în contradictoriu cu intimații Spitalul CMU Timișoara și Managerul Spitalului CU Timișoara, să se dispună anularea deciziei nr. 356 din 11 ianuarie 2008 emisă de Managerul Spitalului CU Timișoara, ca fiind nelegală întrucât prin aceasta s-a refuzat restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara, cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr.10/2001 și să se dispună restituirea în natură a imobilului notificat.

La data de 2.04.2008, contestatoarea și-a precizat contestația formulată, sub aspectul cadrului procesual, solicitând introducerea în cauză a Municipiului Timișoara, prin Consiliul Local Timișoara, solicitare căreia prima instanță i-a dat curs în considerarea dispozițiilor art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998.

Prin sentința civilă nr. 3911 din 22.12.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă împotriva pârâților Spitalul CMU Timișoara, Managerul Spitalului CU Timișoara și Municipiul Timișoara, prin Consiliul local al municipiului Timișoara, s-a dispus anularea deciziei nr. 356 din 11 ianuarie 2008 emisă de managerul spitalului, respingându-se capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului.

Instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu, compus din casa cu etaj și curte în suprafață de 1020 m.p., a fost preluat de Statul Român de la pârâții M.A. și soția sa, A.M., în baza Decretului nr. 225/1963, în scopul amenajării unui centru de balneo-fizioterapie.

Reclamanta, în calitate de moștenitoare legală a foștilor proprietari tabulari, a formulat notificarea nr.680/2001, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru acest imobil, iar ulterior, la 25.10.2007, și-a precizat notificarea în sensul solicitării restituirii în natură a bunului.

Prin decizia nr.356 din 11.01.2008, emisă de Spitalul CMU Timișoara în soluționarea notificării, s-a respins cererea reclamantei cu motivația că pe terenul și construcția revendicate s-au edificat după anul 1963 construcții de utilitate publica (în imobil funcționând în prezent Secția Clinică de Balneo-fizioterapie a spitalului), că imobilul este necesar potrivit scopului pentru care a fost trecut în proprietatea statului, folosința lui fiind esențială pentru buna desfășurare a activităților de utilitate publică, că partea din terenul expropriat care nu se află sub construcții este necesară pentru o bună utilizare a acestora, și că, în raport cu specificul situației, imobilul teren expropriat a fost și este folosit potrivit scopului exproprierii, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost realizate și ocupă funcțional întreg imobilul și terenul afectat.

S-a mai reținut în decizia contestată că, în afara construcțiilor noi anterior arătate, după anul 1963 a mai fost construită și o clădire cu suprafața desfășurată de 133 mp, lipită de imobilul existent și comunicând cu acesta, că suprafața construită după exproprierea imobilului depășește cu 100% suprafața construită preluată de Statul Român, fiind incidente prevederile art.19 alin. (l) din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilul neputând face obiectul restituirii în natură.

Probatoriile administrate în fața primei instanțe au confirmat motivele reținute de unitatea deținătoare în argumentarea deciziei emisă în soluționarea notificării. Astfel, potrivit raportului de expertiză construcții, suprafața desfășurată a corpurilor de clădire preluate de Statul Român de la foștii proprietari tabulari este de 611,11 mp, în timp ce anexa 1 la Decretul nr.225/1963 consemnează că această suprafață este de 595,87 mp, aceeași suprafață fiind menționată și în procesul-verbal de evaluare. Expertiza mai constată existența clădirilor noi, adăugate construcțiilor inițiale și care au fost edificate de Statul Român ulterior preluării imobilului, respectiv corpurile B,C,D,E,F, care nu au o existență de sine stătătoare, ci au fost concepute ca extinderi funcționale ale clădirii inițiale. Totalul suprafeței desfășurate a construcțiilor edificate pe parcela cu nr.top 110, după exproprierea imobilului, este de 710,05 mp, în afara acestora existând prelungiri ale construcțiilor nou edificate și pe parcelele învecinate, cu nr. top 111, 101/1/1, 99/1/2.

Pe baza acestor probatorii, prima instanță a concluzionat că imobilului notificat i-au fost adăugate noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițială, împrejurare față de care s-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 19 alin.(1) din Legea 10/2001, apreciindu-se fără relevanță aspectul că o parte a construcțiilor nou edificate au depășit limita parcelei topografice expropriate, esențial fiind de observat doar dacă aceste construcții depășesc cu 100% aria desfășurată a construcțiilor preluate de către stat.

În acest context, instanța de fond a apreciat ca nelegală decizia contestată întrucât, deși prin aceasta s-a reținut imposibilitatea adoptării măsurii restituirii în natură, aspect ce a fost confirmat prin probatoriile administrate, totuși emitentul deciziei nu a făcut aplicare prevederilor art.19 alin.(l) din Legea nr.10/2001 potrivit cu care, respingând cererea de restituire în natură, entitatea notificată va stabili dreptul notificatorului la masuri reparatorii prin echivalent. Or, reclamanta, în calitate de moștenitor al foștilor proprietari tabulari, potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr.5x/2003, are vocația, potrivit art.3 alin.(l) lit. a) rap. la art.4 al.(2) din Legea nr. 10/2001, la a obține măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat.

Prin decizia civilă nr. l06/A din 22 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe, care a fost desființată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceiași instanță, apreciindu-se că prin hotărârea pronunțată, după ce a reținut imposibilitatea obiectivă a restituirii în natură a imobilului și incidența dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr.10/2001, prima instanță a dispus anularea deciziei contestate, însă nu și-a mai continuat raționamentul logic și legal necesar justei soluționări a cauzei. Această situație a fost evaluată ca fiind similară necercetării pricinii pe fond și lăsării notificării nesoluționată.

Decizia instanței de apel a fost casată prin decizia nr.1539 din 22 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâții Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara, cauza fiind trimisă spre rejudecarea apelului la aceeași instanță, reținându-se că deficiențele constatate în judecarea cauzei de către prima instanță nu reprezintă o necercetare a fondului cauzei, ci o greșeală în soluționare care putea fi remediată și de către instanța de apel în cadrul legal oferit de dispozițiile art. 295 și urm. C.pr.civ.,  instanță ce a fost învestită cu soluționarea unei căi devolutive de atac.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara.

În raport de dispozițiile art. XII din Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, raportat la obiectul cauzei - contestație împotriva deciziei nr.356/2008 emisă în condițiile Legii nr.10/2001– Curtea de  Apel Timișoara a recalificat calea de atac dedusă judecății, din apel, în recurs.

Prin decizia nr.1286R din 20 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă, s-a admis recursul declarat de recurentă, s-a schimbat în parte sentința recurată, în sensul că a fost obligat Spitalul CMU să înainteze dosarul notificării Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, potrivit Titlului VII al Legii nr.247/2005 și s-au menținut în rest dispozițiile sentinței civile.

Curtea de apel a reținut că față de actele și lucrările cauzei, soluția instanței de fond, de respingere a cererii de restituire a imobilului revendicat de contestatoare (aceeași, de altfel, ca și soluția dată prin decizia nr.356/2008 emisă de Spitalul CMU), este legală întrucât, din concluziile expertizelor întocmite în cauză, rezultă fără dubiu că aria desfășurată a construcțiilor nou edificate depășește cu peste 100% suprafața construcțiilor preluate de Statul Român, că suprafața desfășurată a corpurilor de clădire preluate de Statul Român de la foștii proprietari tabulari a fost de 595,87 m.p. iar în prezent totalul suprafeței desfășurate a construcțiilor edificate după exproprierea imobilului pe parcela nr.top.110 este de 710,05 m.p. În afara acestei suprafețe de 710,05 m.p., există prelungiri ale construcțiilor nou edificate și pe parcelele învecinate, respectiv, cele cu nr.top. 111, 101/1/1 și 99/1/2, iar imobilele nou edificate au o funcționalitate comună cu imobilul existent la momentul exproprierii, în ele desfășurându-și activitatea Secția Clinică de Balneo-fizioterapie a spitalului.

S-a conchis că cererea contestatoarei de restituire în natură a imobilului revendicat, a fost în mod

corect respinsă, fiind incidente prevederile art.19 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, text de lege care este imperativ în ceea ce privește imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, dacă aria desfășurată a construcțiilor nou edificate depășește cu 100% aria construcțiilor preluate de către stat.

Această dispoziție este imperativă, chiar și în situația în care construcțiile nou edificate ulterior preluării imobilului sunt construcții de-sine-stătătoare, astfel cum s-a susținut și în speța de față, cu atât mai mult cu cât toate aceste construcții nou edificate, prin modul lor de construire și poziționare în raport cu imobilul inițial și mai ales prin destinația și funcționalitatea lor, constituie un corp comun care asigură funcționarea Secției Clinice de Balneo-fizioterapie a spitalului.

Față de împrejurarea imposibilității restituirii în natură a imobilului, în mod evident, contestatoarea este îndreptățită la beneficiul măsurilor reparatorii prin echivalent, conform Titlului VII din Legea nr.247/2005.

Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei decizii a fost admis prin  decizia civilă nr. 1043 din 28.02.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe care a casat-o, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, ca apel, la aceeași instanță .

Instanța de recurs a reținut că Curtea de Apel Timișoara a făcut în mod greșit aplicare în cauză dispozițiilor art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr.202/2010, față de dispozițiile art. XXVI din același act normativ, întrucât în cauză, prima instanță a pronunțat o hotărâre până la data intrării în vigoare a Legii nr.202/2010 care își producea efectele, astfel că nelegal această instanță a recalificat calea de atac exercitată de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe ca fiind recurs și nu apel și a soluționat calea de atac în complet nelegal constituit, din trei judecători, și nu din doi judecători, încălcând dispozițiile art.54 alin.(2) din Legea nr.304/32004. Stabilind în mod clar că hotărârea primei instanțe este supusă apelului și recursului, în speță nefiind incidente dispozițiile modificatoare ale Legii nr. 202/2010, cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță, ca apel .

Prin decizia civilă nr. 91A din 26.06.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 3911/2008 a Tribunalului Timiș, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr.247/2005, fiind obligat Spitalul CMU să înainteze dosarul C.C.S.D. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Instanța de apel a reținut că prin apelul declarat, reclamanta a criticat hotărârea primei instanțe pentru că i s-a respins cererea de restituire în natură și pentru că nici pârâtul emitent, prin decizie, și nici instanța nu au acordat și nu au propus vreo măsură reparatorie.

Critica vizând respingerea petitului având ca obiect restituirea în natură a imobilului a fost apreciată ca neîntemeiată întrucât din concluziile rapoartelor de expertiză în construcții și topografie efectuate în cauză, a rezultat în mod neechivoc că aria desfășurată a construcțiilor nou edificate însumează peste 100% din aria desfășurată inițial.

Cum suprafața desfășurată a corpurilor de clădire preluate de Statul Român de la foștii proprietari tabulari, în baza Decretului nr. 225/1963, a fost de 595,85 mp, iar suprafața totală de teren ocupată de construcțiile noi, edificate după data exproprierii, din terenul autorilor reclamantei și din parcelele învecinate, este de 817,51 mp, s-a arătat că cererea reclamantei de restituire  în natură a imobilului în litigiu a fost în mod corect respinsă de către prima instanță, în raport de dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chiar dacă este vorba despre edificarea unor construcții de sine-stătătoare, avându-se în vedere că prin modul de construire, poziția și funcționalitatea clădirilor edificate, acestea constituie un corp comun, cu destinația funcționării Secției Clinicii de Balneo-fizioterapie a spitalului.

Însă, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) și 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, soluția primei instanțe este nelegală, întrucât în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent.

Instanța de apel a mai precizat că invocarea nulității titlului Municipiului Timișoara, în baza căruia s-a înscris în CF nr. 423745 Timișoara, este lipsită de interes întrucât, chiar dacă s-ar obține constatarea nulității acestuia, imobilul  s-ar  întoarce în proprietatea  expropriatorului, respectiv în proprietatea Statului Român.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, formulând următoarele critici :

Instanța de apel nu a examinat în mod temeinic și legal cauzele care au condus la casarea deciziilor anterioare, în principal a deciziei civile nr. 106/A/2010 a Curții de Apel Timișoara, întrucât prin decizia civilă nr.1539/2011 a Î.C.C.J. s-a stabilit irevocabil faptul că trebuie analizata cererea reclamantei din perspectiva dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a reținut eronat și a ignorat situația de fapt și dispozițiile de drept operante în speță,

raportat la situația reală dovedită în cauză. De asemenea, aceasta a analizat și interpretat incorect probele administrate, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct.8 și pct.9 C.pr.civ., întrucât nu s-a pronunțat legal asupra unor mijloace de apărare și asupra unor dovezi administrate, înlăturându-le ori ignorându-le, fără a motiva temeinic hotărârea dată.

Curtea de Apel Timișoara nu și-a exercitat rolul activ potrivit dispozițiilor art.129 alin.(4) și (5) C.pr.civ. ca instanță de control, rezumându-se în a reitera istoricul juridic al litigiului pentru a-și motiva soluția adoptată într-o singură pagină, admițând apelul în mod greșit și fără a motiva legitim și juridic care este motivul admiterii apelului în contextul dat (deși nu s-a administrat nici o probă care să răstoarne cele dovedite), admițând apelul (iluzoriu), fără eficacitate reparatorie temeinică.

Soluția pronunțată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 întrucât, prin considerentele expuse, instanța de apel recunoaște implicit faptul că edificiile noi nu sunt construite pe terenul notificat, astfel că nu pot fi luate în calcul la suprafața desfășurată a imobilului revendicat. De asemenea, instanța de apel recunoaște și caracterul de sine stătător al construcțiile nou edificate, apreciind nelegal că, raportat la destinația acestora, clădirea revendicată nu poate fi retrocedată.

Întrucât imobilul revendicat, casă cu 1 etaj și curte, evidențiat în CF nr. vechi 203 Timișoara, nu a fost niciodată modificat ori extins în mod legal, în accepțiunea Legii nr.10/2001 ori a Legii nr.7/1996, urmează a fi restituit în natură, în acord cu dispozițiile art.7 alin.(2) din Legea nr. 10/2001, observându-se că după restituire el poate fi apartamentat ori dezmembrat fără nici un impediment, devenind legală și firească restituirea lui în natură, împreună ori separat de ruinele construcții ale Statului Român, recurenta făcând referire la adresa din 05.06.2006 prin care Primăria a comunicat spitalului obligația de dezmembrare și intabulate.

Excepțiile de la măsura restituirii sunt strict reglementate de Legea nr.10/2001, în speță neregăsindu-se nici unul dintre cazurile concrete de excepție prevăzute de lege, iar cu privire la destinația bunului, de spital, aceasta este reglementată expres de către dispozițiile art. 16 (1),care prevede soluția restituirii în natură, cu condiția menținerii afectațiunii bunului pe perioada impusă de lege.

Recurenta a mai invocat ca argumente legale în vederea restituirii în natură a bunului, dispozițiile art. 14 la CEDO, paragraful 116 din Hotărâre pilot

Maria Atanasiu împotriva României

, dar și fostul art.27 al Legii nr. 10/2001, raportat la nevalabilitatea titlului statului, la actul exproprierii, dar și cu privire la construcțiile inutile, veritabile ruine, de mai bine de 50 de ani, și care nu slujesc pretins interesului public.

Instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere că bazinul nefuncțional, corpul E și F, nu se află pe terenul cu nr. 110 topo ce a fost expropriat autorilor reclamantei, fiind corpuri distincte, aflate pe un alt teren cu alt nr. 101 topo și fiind suprapus pe amplasamentul str. P.C. Pârâtul Statul Român nu a extins construcțiile cu peste 100 % din aria desfășurată inițială a imobilul în speță, dar și dacă acest fapt s-ar fi întâmplat, în prezent lucrările executate de Statul Roman sunt ruine, acestea neputând fi utile nici reclamantei, iar, la nevoie, bunul solicitat poate li dezmembrat de ruina proprietatea Statului Român și, de asemenea, poate fi administrat și folosit separat.

Atât instanțele de judecată, cât și entitatea notificată aveau obligația de a respecta principiul prevalenței restituirii în natură a imobilelor.

Recurenta a mai invocat, cu referire la fundația din expertiză, dispozițiile art. 10 alin.(4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcții, afectate de lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă nu a început construcția acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate. Cu referire la bazinul (ruina din expertiza), a invocat prevederile art.10 alin. (5) din aceeași lege, potrivit cu care se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită a plătit acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilită potrivii standardelor internaționale de evaluare.

Instanța de apel a nesocotit principiul contradictorialității și a dreptului la apărare și a încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană, în contextul în care nu se pronunță asupra unor chestiuni procesuale solicitate privind modul de partajare a construcțiilor noi edificate, alăturate construcției expropriate

Hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegală întrucât se întemeiază pe greșeli grave de fapt, decurgând din aprecieri nelegale și eronate ale probelor administrate și pe interpretări eronate și nelegale ale dispozițiilor legale, soluția consfințită contravenind practicii constante a Î.C.C.J. în spețe similare,

în care s-a făcut corecta aplicare a dispozițiilor art.19 alin. (2) din Legea nr.10/2001.

Potrivit dispozițiilor art.312 alin. (3), alin. (4) și alin.(6)

1

C.proc.civ., recurenta a mai solicitat cercetarea fondului sub toate aspectele și rejudecarea pricinii pe fondul acesteia, cerând să se dea eficiență dispozițiilor alin. (2) și alin.(3) ale art.306 C.proc.civ., cât și dispozițiilor art.314 C.proc.civ.

Recurenta nu a dat o încadrare în drept criticilor sale de recurs.

Intimatul Municipiul Timișoara a formulat întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea motivelor de recurs care se referă la netemeinicia hotărârii atacate, respectiv a acelora dintre critici prin care se solicită reaprecierea de către instanța de recurs a probelor administrate în cauză și la reanalizarea de către aceasta a stării de fapt.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte a apreciat că recursul declarat este nefondat, în considerarea celor ce urmează:

În considerarea apărărilor formulate prin întâmpinarea intimatului Municipiul Timișoara, care a susținut inadmisibilitatea invocării și cercetării în recurs a aspectelor care țin de temeinicia judecății efectuate de instanțele de fond, dar și ca urmare a solicitărilor exprese ale recurentei din finalul motivării recursului declarat, de examinare a fondului cauzei sub toate aspectele și  de rejudecare a pricinii pe fond, ca și a aceleia de a se da eficiență dispozițiilor alin.(2) și (3) ale art.306 C.pr.civ., câteva precizări prealabile, care țin de regulile judecății în recurs, în configurația dată de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ., se impun.

Dispozițiile art. 304 pct.11 C.pr.civ., care permiteau în recurs efectuarea de verificări spre a se stabili dacă hotărârea atacată se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, au fost abrogate prin dispozițiile art. I pct.112 din O.U.G. 138/2000, iar cele ale art. 304 pct.10, care permiteau verificări spre a se stabili dacă instanța,  a cărei hotărâre se critică, nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare ori asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, a fost, de asemenea, abrogat prin dispozițiile art. I pct.49 din Legea nr.219/2005. Drept consecință, în actuala configurație juridică, recursul exercitat în cadrul legal oferit de prevederile art. 304 pct.1-9 C.pr.civ. a devenit o cale extraordinară de atac ce permite exercitarea unui control exclusiv de legalitate asupra hotărârilor pronunțate de instanțele de apel și doar pentru motivele legale de recurs, limitativ prevăzute de legiuitor la punctele 1-9 ale articolului menționat, cu excluderea posibilității exercitării unei cenzuri în legalitate, indiferent că aceasta ar presupune restabilirea situației de fapt a cauzei pe baza probatoriilor deja administrate, reevaluarea probatoriilor ori  analiza și verificarea modului de interpretare a acestora de către instanțele de fond.

În raport cu actualul cadru procesual al judecății în recurs, Înalta Curte stabilește că nu constituie critici de recurs, neputând fi circumscrise nici unui motiv legal de recurs dintre cele prevăzute de art.304 pct.1-9 C.pr.civ., și, din acest motiv, nu vor fi nici examinate acele critici regăsite într-o măsură consistentă în motivarea recursului reclamantei precum „reținerea eronată și ignorarea situației de fapt (…) de către instanța de apel”, „incorecta analizare și interpretare a probelor administrate”,”instanța de apel nu s-a pronunțat legal asupra mijloacelor de apărare și asupra unor dovezi administrate, înlăturându-le/ ignorându-le fără a motiva credibil/temeinic hotărârea dată, dovezile fiind covârșitoare pentru dezlegarea pricinii”, „hotărârea (…) este netemeinică și nelegală întrucât (…) se întemeiază pe greșeli grave de fapt , decurgând din aprecieri nelegale și eronate ale probelor administrate…” prin care partea pune în discuție situația de fapt a cauzei și pretinde o cenzură asupra temeiniciei hotărârii recurate.

Pentru rațiuni identice, instanța de recurs precizează că nici nu va putea da curs solicitărilor recurentei de „examinare a fondului cauzei sub toate aspectele” ori de „rejudecare a pricinii pe fond”, neputând constitui acesta obiectivul prezentei judecăți de recurs, ci exclusiv acela de a verifica legalitatea dezlegării date de instanțele de fond raportului juridic litigios, potrivit normelor legale incidente cauzei în raport de situația juridică și de fapt definitiv stabilită în fața acestora, pe baza probatoriilor administrate.

Întrucât recursul formulat nu s-a rezumat însă la invocarea unor atare critici și întrucât dezvoltarea celorlalte critici permite încadrarea acestora în motivele legale de recurs prevăzute de art. 304 pct.5 și 9 C.pr.civ., Înalta Curte nu va constata nulitatea căii de atac cu judecarea căreia a fost învestită, dar va rezuma analiza sa, cum s-a precizat anterior, exclusiv acelor critici ce permit un control de legalitate asupra hotărârii atacate în raport de normele legale incidente cauzei și a căror nesocotire a fost invocată de parte.

Supunând examinării aceste critici, Înalta Curte apreciază că susținerea recurentei, de neluare în considerare de către instanța de apel a cauzelor care au condus la casarea deciziilor anterioare, în special a deciziei civile nr.106A/2010 a Curții de Apel Timișoara, este nerelevantă sub aspectul legalei dezlegări a prezentei cauze.

Aceasta întrucât, ulterior soluționării litigiului în primă instanță prin sentința civilă nr.3911 din

22.12.2008 a Tribunalului Timiș, toate hotărârile pronunțate în cauză de Curtea de Apel Timișoara, până la aceea care face obiectul prezentului recurs, au fost viciate din punct de vedere legal în urma aplicării eronate fie a dispozițiilor legale ale Codului de procedură civilă care organizează desfășurarea judecății în apel, fie a dispozițiilor legale noi ale Legii nr.202/2010 care trasează cadrul legal de soluționare a contestațiilor întemeiate pe prevederile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001, astfel după cum s-a reținut prin deciziile de casare ale instanței de recurs nr. 1539 din 22.02.2011 și 1043 din 28.02.2013.

Astfel, dacă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.1539 din 22.02.2011 a fost casată decizia nr.106A din 22.04.2010 a Curții de Apel Timișoara, reținându-se greșita aplicare a dispozițiilor art.297 alin.(1) C.pr.civ., în varianta în vigoare la acea dată, față de modul de soluționare a cauzei de către prima instanță, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.1043 din 28.02.2013 s-a constatat greșita reținere a incidenței în cauza pendinte a dispozițiilor modificatoare ale art. XXVI ale Legii nr.202/2010 prin decizia nr.1286R din 20.10.2011 a aceleiași curți de apel.

Prin urmare, norme procedurale care reglementau cadrul legal general de soluționare a litigiului de față au fost cele a căror interpretare și aplicare de către instanțele de fond au  făcut obiectul cenzurii în instanța de recurs, și nu cele de ordin substanțial, care țineau de soluționarea în fond a cauzei, după cum a pretins recurenta.

Chiar astfel fiind, critica recurentei și-ar fi găsit locul în măsura în care s-ar fi dovedit că instanțele ce au examinat și dezlegat în fond raportul juridic litigios ar fi făcut aplicarea cu totul altor dispoziții legale decât cele incidente în raport cu situația  juridică și cea de fapt a imobilului litigios.

Or, instanța de recurs constată că instanțele de fond au soluționat litigiul chiar în raport de dispozițiile art.19 din Legea nr.10/2001, a căror incidență în soluționarea notificării recurentei a fost reținută încă din faza  administrativă de rezolvare a acesteia, de către unitatea deținătoare.

De altfel, ceea ce critică recurenta prin cea dintâi critică a recursului său – neanalizarea cererii sale din perspectiva dispozițiilor art.19 din Legea nr.10/2001 – contravine în mod evident cu o altă critică formulată subsecvent, anume aceea că soluția pronunțată ar fi fost dată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art.19, ceea ce presupune ca situație premisă  o analizare a cererii chiar în raport cu conținutul normativ al acestui articol.

Nici critica de încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art.129 alin.(4) și (5) din C.pr.civ., invocată în termeni generali și neparticularizată prin evidențierea unor situații concrete, care să poată fi supuse verificării, nu poate fi reținută. Deși invocată această critică, recurenta nu a precizat în ce fel ori  sub ce aspecte instanța de apel și-ar fi încălcat obligațiile legale ce-i revin în temeiul art.129 alin.(4) C.pr.civ. și cum ar fi impietat aceasta asupra corectei dezlegări în drept a pricinii. Tot astfel, nu s-a precizat în concret  ce elemente ale situației de fapt au rămas nestabilite și eventual, ce probe s-ar mai fi impus a fi administrate „pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză”, în condițiile în care, prin același recurs tot reclamanta este cea care afirmă că „dovezile fiind covârșitoare pentru dezlegarea pricinii”.

În sfârșit, din împrejurarea menținerii parțiale a soluției primei instanțe, sub aspectul dezlegării date cererii reclamantei de restituire în natură a imobilului notificat, nu se poate considera că instanța de apel nu și-ar fi exercitat rolul de instanță de control judiciar, soluția adoptată, care a schimbat-o în parte pe aceea a Tribunalului Timiș, demonstrând contrariul celor susținute de recurentă.

Înalta Curte constată că, dimpotrivă, considerentele deciziei atacate dovedesc examinarea critică a tuturor elementelor de fapt și de drept relevante în soluționarea cauzei, așadar exercitarea controlului judiciar, neputându-se reține un caz de nemotivare a hotărârii pronunțate.

Nefondată este și critica prin care s-a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art.19 din Legea nr.10/2001 și, din acest motiv, greșita soluționare a cererii reclamantei care a vizat restituirea în natură a imobilului notificat, cu nesocotirea principiului prevalenței măsurii reparatorii a restituirii în natură.

Astfel, se reține că ambele instanțe de fond au interpretat dispozițiile art.19 alin. (1) din Legea nr.10/2001 în sensul că este satisfăcută condiția legală a acestei norme – respectiv, construcțiilor inițiale preluate de stat, să li se fi adăugat noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial - fără a prezenta relevanță dacă corpurile noi de construcție sunt extinse pe orizontală doar în perimetrul terenului aferent corpului de proprietate preluat abuziv  (și a cărui restituire se judecă) ori dacă această extindere depășește limitele acestui perimetru, și se situează și pe terenuri care, la origini, au aparținut altor corpuri de proprietate (având număr topo-cadastral diferit), situație care corespunde celei a prezentei cauze.

În opoziție cu instanțele ce s-au pronunțat în cauză, recurenta a pretins ca verificarea întrunirii

condițiilor legale ale art.19 alin.(1) să se realizeze exclusiv prin determinarea ariei desfășurate a construcțiilor nou edificate în limita corpului de proprietate cu nr. top 110, care include, potrivit înscrierilor din CF  nr.203 a localității Timișoara, o suprafață de 1290 mp teren.

Văzând conținutul normativ al art.19 alin.(1), instanța de recurs  apreciază că instanțele de fond au dat o corectă interpretare acestor dispoziții legale, întrucât ipoteza de reglementare a normei se raportează în mod exclusiv și independent la „imobilele-construcții”, fără să impună condiționări suplimentare în sensul ca aria desfășurată a construcțiilor nou edificate (pe orizontală, întrucât doar în acest caz prezintă interes analiza), să se situeze pe terenul corespunzător corpului de proprietate, în configurația existentă la data preluării  abuzive realizate de stat.

Față de această împrejurare, ipotezele ce pot să apară în practică, și care atrag deopotrivă incidența dispozițiilor legale și soluției legislative oferite de art.19 alin.(1) din Legea nr.10/2001, pot fi corespunzătoare situației în care  construcției inițiale i se adaugă noi corpuri de construcție pe orizontală și/sau verticală, dar care se edifică în limitele suprafeței de  teren aparținând corpului de proprietate preluat abuziv ori corespunzătoare situației în care corpurile nou adăugate  pe orizontală și/sau verticală depășesc limitele corpului de proprietate inițial, extinzându-se și pe parcele de teren  învecinate, cazul regăsit în prezenta speță.

Justificarea logică a acestei soluții legislative este dată de faptul  că, spre deosebire de ipoteza legală a art.19 alin.(2) din Legea nr.10/2001, care are în vedere situația corpurilor suplimentare (nou edificate) care sunt de sine stătătoare, cea a art.19 alin.(1) are în vedere, prin opoziție, acele situații în care corpurile suplimentare nou edificate, indiferent că au fost realizate pe orizontală și/sau verticală, nu sunt de sine stătătoare în raport cu corpul de construcție inițial, formând un ansamblu structural și/sau funcțional care deservește un unic scop.

Cât privește înțelesul sintagmei „corpuri suplimentare  de sine stătătoare”, care și acesta a făcut  obiectul dezbaterilor și controversei din prezenta judecată, instanța de recurs apreciază că nu vizează atât componenta strictă tehnică – spre exemplu, construcții care au fundații și acoperișuri distincte, pereți despărțitori ori care nu au pereți despărțitori comuni – cât, în mod necesar și obligatoriu,  pe cea funcțională, în absența căreia consacrarea acestui caz de excepție de la regula restituirii în natură ar deveni lipsită de orice rațiune.

Că aceasta este înțelesul exact și complet al sintagmei „corpuri suplimentare de sine stătătoare”, rezultă în mod neîndoielnic din norma de aplicare a acestui articol de lege, conținută la punctul 19.2 din HG nr.250/2007, republicată, care, exemplificând cazurile ce nu se circumscriu ipotezei art.19 alin.(1) din lege, evocă situația construcției căreia i-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, corpuri suplimentare ce au o utilizare independentă de cea  a suprafeței preluate abuziv.

Prin urmare, se apreciază că în mod corect instanțele de fond au concluzionat asupra imposibilității restituirii în natură a imobilului notificat, în condițiile în care probatoriile administrate au relevat că, în actele de preluare a acestuia de către stat, suprafața construită a clădirii inițiale măsura 595,85 mp (aria desfășurată), iar potrivit expertizei efectuată în primă instanță (aceasta este de 611,11 mp, în timp ce lucrările de extindere  a construcției inițiale, executate în trei etape, în anii 1963 – 1985, de Statul Român prin Consiliul Popular al Regiunii Banat, ce s-au materializat în 5 corpuri noi de construcție (B,C,D,E și F) au o arie desfășurată totală de 949,28 mp, dintre care cele suprapuse terenului corespunzător nr.top 110 ( așadar aparținând imobilului preluat de stat și notificat în actuala procedură) au o arie desfășurată de 710,05 mp.

Instanța de apel a mai reținut că suprafața totală de teren ocupată de construcțiile noi, edificate după data exproprierii, atât din terenul reclamantei dar și din parcelele învecinate este de 817,51 mp, apreciind corect asupra incidenței în cauză a ipotezei legale reglementată de art.19 alin.(1) din Legea nr.10/2001, chiar în pofida concluziilor expertizei construcții administrată în fața acestei curții de apel, în primul ciclu procesual al cauzei, care la pct.4 concluzionează asupra caracterului de sine  stătător, din punct de vedere tehnic, al construcțiilor nou edificate în raport cu construcția inițială, justificat de existența fundațiilor și acoperișurilor proprii ale acestora, a existenței rosturilor între construcția veche și cele nou edificate.

Așa cum s-a precizat deja anterior, ceea ce este relevant și cu totul hotărâtor în sensul legii (art.19 din Legea nr.10/2001), în determinarea caracterului de sine stătător al corpurilor suplimentare nou edificate în raport cu construcția inițială ce a făcut obiectul preluării, este nu componenta tehnică a noțiunii, cât cea funcțională, în sensul de a corespunde  sau nu unei utilizări independente

.

În alte cuvinte, se circumscrie ipotezei legale a art.19 alin.(1) din Legea nr.10/2001 nu numai situația

în care construcției inițiale i-au fost adăugate pe orizontală și/sau verticală noi corpuri care, din punct de

vedere tehnic, nu au o existență de sine stătătoare, fiind integrate structural într-un unic edificiu extins (beneficiind, spre exemplu de fundația construcției inițiale, de pereți despărțitori comuni sau de un unic sistem de acoperire), ci și situația construcțiilor noi care, deși edificate separat de construcția inițială (beneficiind de elemente structurale distincte, ca fundații, acoperiș, rosturi) așadar, independente din punct de vedere tehnic, prin modul de construire, amplasare și prin funcționalitatea lor formează un corp comun cu construcția veche, căreia i s-au adăugat în scopul asigurării unei unice destinații funcționale.

Este acesta din urmă și cazul imobilului în litigiu, a cărui expropriere realizată în baza Decretului nr.225/1963 a Consiliului de Stat al R.S.R., a avut ca scop chiar amenajarea unui centru de balneo-fizioterapie în orașul Timișoara, amenajare ce a presupus atât transformarea funcționalității clădirii inițiale, existente la data exproprierii, dar și edificarea în mai multe etape, pe parcursul anilor 1963 - 1985 de către Statul Român, de noi corpuri de construcție menite să asigure funcționarea centrului balneo-fizioterapeutic.

Expertiza M.G. a evidențiat astfel că proiectele ce au stat la baza edificării corpurilor noi au fost elaborate ținând cont de arhitectura clădirilor existente, că unele din noile edificate au fost destinate asigurării legăturii cu celelalte  corpuri de construcție (corpul B și C), comunicând cu acestea, în timp ce corpul E a fost destinat funcționării ca bazin hidroterapeutic, iar corpul F funcționării cabinetelor medicale și de tratament.

Expertiza a mai concluzionat că noile edificate nu constituie  o construcție de sine stătătoare față de imobilul a cărui restituire s-a solicitat și care a făcut obiectul preluării prin expropriere de către stat, extinderile fiind realizate în baza unor proiecte întocmite de specialiști arhitecți autorizați pentru construcții de sănătate, acestea fiind concepute ca extinderi funcționale ale clădirii inițiale.

În sfârșit, Înalta Curte reține că și în prezent întregul imobil, în care a fost inclus și imobilul preluat de la autorii reclamantei, având nr. top 110 și care este înscris în Cf nr.203 a Municipiului Timișoara, deservește activitatea Secției Clinicii de Banleo-fizioterapie a spitalului, a cărei funcționare a fost dovedită atât în etapele procesuale anterioare ale cauzei, dar și în cea de recurs de față, prin înfățișarea autorizației sanitare de funcționare, a situației internărilor/externărilor/consultațiilor acordate în sistem ambulatoriu în cursul anului 2013, respectiv a contractelor de furnizare servicii medicale spitalicești și în ambulatoriu integrat balnear.

Prin urmare, a concluzionat corect instanța de apel atunci când a reținut că, deși noile corpuri adăugate sunt construcții de sine stătătoare, aceasta însă din punct de vedere tehnic, modul de construire, poziția și funcționalitatea lor fac ca ele să constituie, alături de construcția inițială, un corp comun cu destinația funcțională unică – asigurarea activității Secției de Balneo-fizioterapie a spitalului. Această împrejurare a determinat, alături de întrunirea condiției ariei desfășurate a construcțiilor noi, de peste 100% din aria desfășurată inițial, reținerea incidenței art.19 alin.(1) din Legea nr.10/2001 și, în același timp, excluderea ipotezei legale a art.19 alin.(2) care vizează cazul construcțiilor noi de sine stătătoare din punct de vedere tehnic dar, în mod special, din punct de vedere funcțional.

Rezultă aceasta, cum s-a arătat, din norma de aplicare a legii, punctul 19.2 din HG nr.250/2007, republicată, înțelegându-se că nu se circumscrie ipotezei art.19 (1), ci aceleia a art. 19 (2) construcția căreia i-au fost adăugate pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, corpuri suplimentare  ce au o utilizare independentă de cea a suprafeței preluate, situație care nu corespunde aceleia stabilită de instanțele de fond ca fiind regăsită în cauza pendinte, pe baza probatoriilor administrate.

Înalta Curte constată că, deși recurenta a invocat aplicarea acestei norme legale cazului său, făcând trimiterea la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție conturată în aplicarea art.19 alin.(2), nu se poate reține că soluția adoptată de instanța de apel ar contraveni acestei jurisprudențe, elementele de fapt ale cauzei, astfel cum au fost determinate prin probatoriile administrate, excluzând posibilitatea soluționării  litigiului pe tărâmul soluției legislative oferite de art.19 alin.(2).

Instanța de apel și-a prezentat suficient de convingător și pertinent motivele care au determinat-o să rețină aplicabilitatea în speță a cazului reglementat de art.19 alin.(1) din Legea nr.10/2001, iar instanța de recurs nu găsește nici un argument de a schimba această concluzie care este în acord cu legea.

Dată fiind această împrejurare, ipoteza apartamentării ori aceea a dezmembrării pe care recurenta a susținut-o  constant pe parcursul litigiului său, declarând că nu-i sunt utile și că nu-și dorește ruinele Statului Român, nu apare decât ca o soluție inventată de parte, neprevăzută de legiuitor și, în tot cazul, care contravine soluției legislative a art.19 alin.(1) din lege, pe bună dreptate nefiind luată în calcul ori supusă dezbaterii de către instanța de apel. Nu  s-ar putea reține de aici, deci, nici critica de încălcare a dreptului reclamantei la apărare ori la un proces echitabil, după cum fără temei a pretins aceasta.

Este adevărat că, pe tărâmul dispozițiilor art.16 din Legea nr.10/2001, reclamanta ar fi putut obține

restituirea în natură a imobilului preluat autorilor săi de către Statul Român întrucât în conformitate cu acest

text legal, imobilele având destinațiile arătate în anexa nr.2 lit.b), între care figurează și cele ocupate de unități sanitare și de asistență medico-socială precum spitale, etc. – necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate se restituie foștilor proprietari cu obligația de a-i menține o perioadă de timp afectațiunea.

Totuși, nici o instanță anterioară nu a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art.16 și nu a refuzat restituirea în natură a bunului notificat motivat de împrejurarea că acesta este destinat unei activități de interes public – spital – ori că aparține domeniului public al Municipiului Timișoara.

Dacă singura modificare care ar fi fost adusă imobilului notificat ulterior preluării de către stat ar fi fost aceea a destinației funcționale, prin transformarea în spital, desigur că cererea reclamantei ar fi putut fi soluționată în raport de dispozițiile art.16 ale Legii nr.10/2001, însă probatoriile administrate în fața instanțelor de fond au relevat că modificările aduse imobilului au vizat  nu doar destinația funcțională, ci și configurația sa în ansamblu,  prin integrarea sa într-un așezământ ce înglobează mai multe suprafețe cu nr.top distincte, pe care au fost edificate noi corpuri de construcție, unele alipite și care comunică cu construcția inițială, altele distincte, al căror nucleu se  situează pe terenul corpului de proprietate preluat de stat de la autorii recurentei, dar care se continuă și pe terenurile învecinate, toate servind desfășurării  activității și asigurării funcționalității clinicii de balneo-fizioterapie.

Aceste modificări constructive, realizate spre a asigura o unică destinație funcțională, au determinat soluționarea cererii reclamantei pe tărâmul dispozițiilor art.19 alin.(1) din Legea nr.10/2001 (și nu pe acela al art.16) care consacră o soluție de excepție de la regula măsurii reparatorii a restituirii în natură.

Stabilind în mod întemeiat că imobilul notificat de reclamantă, prin situația sa juridică și cea de fapt actuală, se înscrie în ipoteza art.19 alin.(1), care-l exclude de la restituirea în natură, nu se poate reține că unitatea deținătoare ori instanțele de fond au încălcat principiul prevalenței restituirii în natură, soluția adoptată de acestea fiind chiar cea consacrată de lege.

Nici susținerea în sensul că restituirea în natură se impune întrucât imobilul notificat nu a fost niciodată modificat ori extins în mod legal, nu poate fi primită, prima instanță reținând judicios că potrivit art.10 alin.(3) din lege, exigența edificării de construcții autorizate pe terenul solicitat în procedura Legii nr.10/2001, care exceptează restituirea în natură pe motivul existenței construcțiilor nou edificate, vizează construcțiile ridicate după 1 ianuarie 1990. Or, construcțiile nou edificate din prezenta cauză datează din perioada 1963 - 1985, după cum a  stabilit expertiza construcții.

Instanța de recurs nu poate reține nici incidența dispozițiilor art.10 alin.(4) și (5) din Legea nr.10/2001, cu referire la corpul D de construcție, respectiv fundația, care nu poate fi considerată o lucrare abandonată pentru că nu a fost finalizată, ori cu referire la corpul E (bazinul hidroterapeutic) care nu poate fi considerat inutil unității deținătoare, doar pentru că de 4 ani de zile nu mai este funcțional, având nevoie de lucrări de reparații, investițiile în acest sens fiind sistate și ca urmare a demersurilor inițiate de reclamantă.

Desigur, dat fiind specificul afecțiunilor medicale ce intră în sfera activității spitalului, nu este în căderea reclamantei să facă aprecieri asupra caracterului inutil al acestui element de construcție – bazinul hidroterapeutic, lipsind ipotezei legale a art. 10 alin.(5) condiția acordului părților și plății de către notificator a valorii de piață a bunului respectiv.

Adoptarea unei alte soluții în privința cererii reclamantei nu ar putea fi justificată prin înfrângerea dispozițiilor art.19 alin.(1) din Legea nr.10/2001 nici pe tărâmul art.14 din CEDO, nici a paragrafului 116 din Hotărârea pronunțată în cauza M

. Atanasiu ș.a. contra României

și nici a prevederilor art.27 din Legea nr.10/2001, în varianta inițială a legii, text neincident cauzei.

Reamintind caracterul non devolutiv al recursului exercitat în cadrul legal al art.304 pct.1-9 C.pr.civ., precizat și în partea de început a acestor considerente, instanța de recurs reține că nu poate cenzura criticile recurentei ce contrazic situația de fapt reținută de instanțele de fond și prin care aceasta a negat că Statul Român ar fi extins partea de construcții cu peste 100% din aria desfășurată inițială a imobilului în speță ori cea prin care a afirmat că corpul E și F nu se află pe terenul cu nr.top 110 (adică cel al autorilor săi), ci pe cel cu nr.top 101, aceasta în contra concluziilor expertizei construcții G.M. și a expertizei topo-cadastrale A.C.

În considerarea tuturor acestor argumente, apreciind ca fiind legală soluția adoptată în prezenta cauză, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat.