ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2001/2016

Decizia nr. 2001/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 327 din 18 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis cererea de revizuire formulată de revizuenta-intervenientă A. împotriva Deciziei civile nr. 13A/2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă, pe care a anulat-o și a reținut cauza spre rejudecarea apelului; s-a constatat că revizuenta își fondează cererea pe faptul că după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, înscrisuri care ar fi putut duce la reținerea unei alte situații de fapt în ceea ce privește construcția corp B al imobilului.

Curtea a apreciat că înscrisurile noi depuse de petentă sunt înscrisuri care nu au fost avute în vedere cu prilejul precedentei judecăți în fond făcută de către instanța de apel și care s-au aflat în posesia părții potrivnice revizuentei, fără a fi fost depuse la dosar și fără ca revizuenta să fi avut posibilitatea reală de a le depune spre analiză, ca probe, în lipsa acțiunii primăriei în acest sens cu prilejul depunerii documentației solicitate de instanțele de judecată; de asemenea, s-a apreciat că sunt înscrisuri care sunt de natură a pune în discuție aspectele statuate în fapt de către instanța de apel în sensul că partea de clădire - corp B nu ar fi fost ridicată de autorii părților, ci de către Banca Republicii Populare Române, putând conduce la o soluție diferită cu privire la măsurile reparatorii solicitate pentru această clădire.

Prin urmare, fiind necesară administrarea de probe suplimentare și dezbaterea din nou a cererilor de apel, pentru a statua cu privire la eventualitatea acordării de măsuri reparatorii cu privire la corpul B, a fost anulată decizia supusă revizuirii și a fost reluată judecata.

După reluarea judecații apelurilor, instanța de apel a solicitat opiniile a doi experți, fiind întocmite în cauză două rapoarte de expertiză, ambele concluzionând că ponderea de contribuție la edificarea clădirii corp B în procente a statului român - preluată neterminată - este de 66,31% din costul construcției la nou (expert B.), respectiv 59% (expert C.), astfel încât instanța de apel a apreciat că nu există niciun temei pentru a se putea considera că este vorba despre o construcție preluată de la autorul notificatorilor, iar nu de o construcție nou edificată de stat.

În reanalizarea situației de fapt, s-a reținut de curtea de apel că valoarea aportului statului la finalizarea construcției corp B fiind de circa 2/3, se poate aprecia că este vorba despre o construcție nouă și nu despre una preluată de la autorii reclamanților, astfel încât nu se pune problema restituirii în natură nici măcar prin prisma dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește alte măsuri reparatorii, instanța de apel a observat că acestea nu au fost solicitate de către notificatorul D. - cel care a învestit instanța cu litigiul pe fond -, astfel încât, acestea nu pot fi acordate în soluționarea cererii intervenientei A., a cărei notificare distinctă a fost rezolvată într-un alt dosar și care, în prezenta speță, nu poate decât să își invoce propria cotă succesorală.

Acest aspect va fi reluat însă cu prilejul reanalizării apelurilor în raport de situația rezultată după administrarea celor două rapoarte de expertiză și concluziile acestora.

S-a constatat că expertizele administrate și prin evaluarea înscrisurilor noi ce au justificat admiterea cererii de revizuire, nu au adus nicio schimbare în fond, astfel încât instanța de apel, în rejudecare, a apreciat că în cauză prin soluția pe care o adoptă nu produce o înrăutățire a situației părților în proces față de limitele principiului disponibilității și nici nu se poate pune problema acordării unor noi măsuri reparatorii, nesolicitate de către partea care a învestit instanțele cu soluționarea pe fond a notificării sale (D.) ori în favoarea intervenientei care nu poate reclama în prezenta pricină decât cota ce i s-ar cuveni din drepturile revendicate de către reclamantul D., iar nu și alte măsuri suplimentare celor ce au făcut obiectul notificării acestuia din urmă.

Ca atare, instanța de apel a apreciat că își păstrează valabilitatea argumentele ce au justificat prima soluție pronunțată în apel, anterior admiterii cererii de revizuire.

Asupra fondului cauzei, curtea de apel a reținut următoarele:

Prin contestația înregistrată la data de 13 octombrie 2004 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2004, reclamantul D. a solicitat anularea Dispoziției nr. 3301 din 10 septembrie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului București și, în consecință, a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, format din teren și construcții edificate pe acesta.

La data de 12 noiembrie 2004, A. a formulat o cerere de intervenție în interes propriu solicitând constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 3301 din 10 septembrie 2004 și a Dispoziției nr. 696 din 11 decembrie 2002 emise de intimatul Primarul General al Municipiului București, obligarea intimatului să emită o dispoziție prin care să respecte art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și principiul unanimității în soluționarea celor două notificări conexate, să se constate că este proprietara imobilului situat în București, și să se dispună obligarea intimatului la restituirea în deplină proprietate și posesie a imobilului notificat.

Prin Sentința civilă nr. 429 din 6 mai 2005, Tribunalul București a respins contestația formulată de D., precum și cererea de intervenție formulată de A.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin notificarea nr. 1176 din 6 august 2001, comunicată Primăriei Municipiului București prin BEJ E., D. a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri bănești pentru construcția situată în București, și pentru terenul aferent acesteia.

Prin Dispoziția nr. 3301 din 10 septembrie 2004 a Primarului General al Municipiului București, notificarea a fost respinsă ca nedovedită, reținându-se că solicitantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de persoană îndreptățită. Acesta a invocat calitatea de moștenitor al persoanei de la care a fost preluat imobilul, respectiv autoarea sa F., calitate dovedită cu testamentul autentificat sub nr. 2499 din 20 iulie 1999. Întrucât aceste înscrisuri au fost anexate notificării, tribunalul a considerat că s-a făcut dovada calității de moștenitor, astfel cum prevede art. 4 alin. (2) și (3) și art. 22 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, s-a considerat că această cerință nu a fost respectată, fiind depusă la dosar doar o copie necertificată a autorizației de construcție nr. 31712 din 29 martie 1946 și schițele anexe, care nu reprezintă însă titlu de proprietate; totodată, nu s-a depus la dosar titlul de proprietate al autoarei contestatorului asupra terenului pe care a fost edificată construcția. Deși intervenienta a depus la dosarul cauzei contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 36330 din 16 decembrie 1942 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, prin care soții F. și G. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 550 mp, situat în București, și a casei de locuit situată pe acesta, acest înscris nu a fost avut în vedere de tribunal, ca dovadă a dreptului de proprietate, deoarece a fost depus cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul și intervenienta, ambii criticând soluția primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie.

La termenul de judecată din data de 15 noiembrie 2005, Curtea de Apel București a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2005, aflat pe rolul Judecătoriei Câmpulung Muscel Argeș.

La data de 20 noiembrie 2007, judecata a fost redeschisă, dovedindu-se că acțiunea în nulitatea testamentului a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 1020 din 01 iunie 2005, pronunțată de Judecătoriei Câmpulung Muscel Argeș în Dosarul nr. x/2005, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 448 din 19 septembrie 2007 a Curții de Apel Pitești.

Prin Decizia civilă nr. 13A din 02 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, (decizia atacată cu revizuire), s-a admis apelul declarat de apelanta-intervenientă A. împotriva încheierii de ședință din data 25 martie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2004, a fost schimbată în tot încheierea atacată în sensul că s-a admis în parte cererea de intervenție formulată de A., s-a admis apelul declarat de apelantul-contestator D., împotriva Sentinței civile nr. 429 din 06 mai 2005 pronunțată în Dosarul nr. x/2004 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul Primarul General al Municipiului București, a fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul că s-a admis contestația formulată de D., a fost anulată dispoziția nr. 3301 din 10 septembrie 2004 emisă de intimata Primăria Municipiului București, s-a constatat că intervenienta A. și contestatorul D. au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea imobilului situat în București, în temeiul Legii nr. 10/2001, intervenienta având vocație la restituirea unei cote de 11/16 din imobil, iar contestatorul la o cotă de 5/16 din imobil, a fost obligată intimata Primăria Municipiului București să restituie în natură contestatorului D. și în deplină proprietate și posesie cota de 5/16 din imobilul situat în București, format din teren în suprafață de 234,20 mp, identificat prin punctele 4-6-7-12-17-20-2-3-5 în raportul de expertiză întocmit de expert H. și construcția edificată pe acesta, identificată drept corpul A în raportul de expertiză întocmit de expert I., a fost obligată intimata Primăria Municipiului București să emită o dispoziție prin care să propună contestatorului măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu format din teren de 273,8 mp, identificat prin punctele 12-10-11-13-14-15-17-12 în raportul de expertiză întocmit de expert H., corespunzător cotei de 5/16 din proprietate, au fost omologate rapoartele de expertiză întocmite de expertul topograf H. și expertul în construcții civile I., s-au respins celelalte pretenții ale intervenientei A., a fost obligată intimata Primăria Municipiului București să plătească apelantului-contestator cheltuieli de judecată în valoarea de 1.504,70 lei, reprezentând onorarii de expert.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Obiectul litigiului de față privește contestația formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 împotriva dispoziției nr. 3301 din 10 septembrie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului București prin care a fost respinsă notificarea nr. 1176 din 6 august 2001 formulată de D. prin intermediul BEJ E., prin care a solicitat restituirea prin echivalent bănesc a imobilului situat în București.

Motivul respingerii notificării a fost acela al nedovedirii dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii pentru acest imobil. Prima instanță a considerat corectă această modalitate de soluționare a notificării, constatând că nu a fost respectat termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data respectivă, care condiționa depunerea actelor doveditoare în termenul limitativ prevăzut în acest sens.

Față de reglementarea actuală a acestui text (devenit art. 23 după republicarea legii, în 2005), instanța de apel a constatat că este eronată soluția de respingere ca nedovedită a calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului și, respectiv a dreptului de proprietate asupra acestuia.

Prin urmare, s-a apreciat că aceste acte doveditoare pot fi depuse până la soluționarea notificării, însă nu există argumente juridice pentru a refuza părții prezentarea actelor doveditoare inclusiv în cursul soluționării contestației formulate împotriva dispoziției primarului. O soluție contrară ar însemna încălcarea dreptului persoanei îndreptățite de acces liber la instanță și la dovedirea pretenției cu care aceasta a fost învestită.

Or, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 36330 din 16 decembrie 1942 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, soții F. și G. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 550 mp situat în București, și a casei de locuit situată pe acesta.

Prin testamentul autentificat sub nr. 2499 din 20 iulie 1999, F. l-a instituit legatar universal pe fratele său, D.

Pentru a verifica cine poate pretinde transmiterea calității de proprietar asupra acestui imobil, instanța a verificat transmiterile succesorale de la cei doi soți F. și G. către moștenitorii lor.

Astfel, s-a constatat că J. a decedat la data de 27 septembrie 1971, fiind emis certificatul de moștenitor nr. 29 din 26 martie 2002 de către BNP K., prin care moștenirea este declarată legală, succesor fiind soția, F., care a cules o cotă indiviză de 1/4 din masa succesorală și fiul, L., decedat la data de 27 aprilie 1999, care a cules o cotă indiviză de 3/4 din masa succesorală.

În urma decesului fiului L., moștenitoare a fost declarată fiica A., conform certificatului de calitate de moștenitor legal nr. 138 din 15 iulie 1999, emis de BNP K.

La decesul lui G., survenit la data de 27 noiembrie 1999, BNP M. a declarat moștenirea legală și a eliberat certificatul de moștenitor nr. 44 din 3 iulie 2002 prin care întreaga moștenire este culeasă de A., în calitate de nepoată de fiu predecedat.

Așadar, la decesul bunicului J., în 1971, soția supraviețuitoare a cules o cotă de 1/4 din jumătatea bunurilor comune, adică o cotă de 1/8 din întregul imobil, iar fiul o cotă de 3/4 din jumătatea bunurilor supuse succesiunii, adică 3/8 din întregul imobil. Prin urmare, soția supraviețuitoare avea o cotă de 5/8 din întregul imobil, iar fiul L. o cotă de 3/8, pe care o culege nepoata A., prin reprezentare, în locul tatălui său predecedat.

La decesul fostei proprietare F., cele 5/8 din imobil pe care le putea pretinde au fost transmise atât prin moștenire legală, conform certificatului de moștenitor legal emis în favoarea nepoatei, cât și prin testamentul autentificat în favoarea fratelui decedatei. Cum testamentul a vizat întreaga masa succesorală a defunctei, el este supus reducțiunii, pentru că a încălcat rezerva succesorală a copilului instituită de art. 841 C. civ. Așadar, F. putea dispune prin testament numai de cota de ½ din bunurile sale, cealaltă cotă constituind rezervă succesorală.

Prin urmare, imobilul se putea transmite pe cale testamentară numai într-o cotă de 5/16, o cotă egală de 5/16 constituind rezerva succesorală cuvenită nepoatei A. Aceasta din urmă adiționează la această cotă și partea de 6/16 pe care a cules-o prin reprezentarea tatălui său la moștenirea bunicului J., astfel încât i se cuvine o cotă totală de 11/16 din masa succesorală.

Curtea a constatat, așadar, că atât apelantul-contestator, cât și apelanta intervenientă, dovedesc calitatea de persoane îndreptățite prin aceea că sunt moștenitori - testamentar și, respectiv legal -, ai foștilor proprietari ai imobilului notificat, astfel că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun.

Cum însă, notificările formulate de aceștia în temeiul Legii nr. 10/2001 nu au fost soluționate împreună de către persoana juridică notificată, Primăria Municipiului București, iar cele două dispoziții emise sub nr. 3301 din 10 septembrie 2007 și, respectiv nr. 696 din 11 decembrie 2002, au fost atacate în instanță de persoanele ce au formulat notificările, fără a se dispune judecarea lor împreună, în stadiul procesual al apelului s-a analizat numai contestația formulată de D., însă s-a ținut seama și de faptul că o altă moștenitoare a pretins restituirea imobilului, fără a se putea dispune însă cu privire la măsurile reparatorii solicitate de aceasta, astfel cum a solicitat prin petitul cererii de intervenție.

În ceea ce privește notificarea formulată de A., înregistrată sub nr. 874 din 9 martie 2001, instanța de apel a constatat că aceasta a fost respinsă ca nedovedită prin Dispoziția nr. 696 din 11 decembrie 2002 emisă de Primarul General al Municipiului București. Contestația promovată de A. a fost respinsă ca nefondată prin Sentința civilă nr. 337 din 11 aprilie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 187/2003, iar prin Decizia civilă nr. 31 din 14 ianuarie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 1736/2003 a fost admis apelul declarat de A., iar sentința primei instanțe a fost schimbată în sensul că acțiunea în revendicare formulată de A. a fost respinsă pentru lipsa legitimării procesuale active.

În considerentele acestei decizii de apel, s-a arătat că moștenirea defunctei F. a fost acceptată și de fratele ei, D., care a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât, reclamanta în cauza respectivă nu este singura care pretinde restituirea imobilului, iar încălcarea regulilor unanimității revendicării face inadmisibilă cererea acesteia.

Cele două hotărâri judecătorești au fost casate, iar în rejudecare, s-a pronunțat Sentința civilă nr. 635 din 10 mai 2006 de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, precum și Decizia civilă nr. 580 A din 27 septembrie 2007 de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a dispus anularea Dispoziției nr. 696/2002, iar intimatul Primarul General al Municipiului București a fost obligat să soluționeze printr-o singură dispoziție notificările formulate de A. și numitul D.

Prin Decizia nr. 4191 din 23 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul formulat de A. împotriva deciziei de apel menționată anterior, a modificat în parte Decizia nr. 580A din 27 septembrie 2007, în sensul că a obligat intimatul Primarul General al Municipiului București să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării formulate numai de A.

Față de modul în care s-a soluționat irevocabil contestația formulată de A. împotriva dispoziției emise de Primarul General al Municipiului București prin care i s-a respins notificarea, instanța de apel a constatat că în litigiul de față nu poate proceda în aceeași manieră, adică a se dispune restituirea bunului către contestator, ceea ce presupune că ulterior, persoana juridică obligată la restituire va analiza cotele părți de proprietate ale celor doi moștenitori. Argumente în sensul stabilirii întinderii dreptului celor doi moștenitori sunt faptul că cele două notificări vizează același imobil și nu pot fi soluționate fără a se ține seama de ambele notificări, dispozițiile exprese ale legii de restituire și, nu în ultimul rând, faptul că instanța a fost investită cu o cerere de stabilire a dreptului de către intervenientă.

A fost admisă contestația formulată de D., a fost anulată dispoziția nr. 3301 din 10 septembrie 2004 emisă de intimatul Primarul General al Municipiului București și s-a constatat că intervenienta A. are vocație la restituirea unei cote de 11/16 din imobilul notificat, iar contestatorul D. la restituirea imobilului într-o cotă de 5/16.

Cât privește însă modalitatea de restituire, curtea de apel s-a pronunțat numai asupra cererii formulate de către contestator, limitându-se a se constata numai cota ideală de proprietate la care are vocație de restituire intervenienta. Măsurile concrete de restituire ce i se cuvin acesteia din urmă au făcut obiectul dosarelor menționate anterior, iar prin decizia irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție revine Primarului General sarcina de a emite o dispoziție motivată asupra notificării pe care aceasta a formulat-o.

S-a precizat că imobilul notificat se impune a fi restituit în natură însă acest aspect comportă discuții, pe de o parte, referitor la întinderea imobilului ce a aparținut autorilor celor două părți, iar pe de altă parte, referitor la posesia actuală a acestuia.

În legătură cu primul aspect, instanța de apel a reținut opiniile diferite ale celor două părți îndreptățite la restituire. Apelantul-contestator D. a susținut că a contribuit efectiv la ridicarea imobilului, fiind mandatat de soțul surorii sale, J., să construiască clădirea. Susținerea este dovedită prin copia carnetului de muncă al acestui apelant unde, la poziția 1 respectiv 5, este menționat ca angajator L., D. fiind angajat pe post de contabil în perioada 10 ianuarie 1940 - 15 octombrie 1942 și, respectiv 28 aprilie 1947 - 01 octombrie 1948.

S-a constatat că este dovedit și faptul că imobilul construcție a fost edificat pe terenul aparținând proprietarilor F. și J. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 36330 din 16 decembrie 1942 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, obiectul proprietății fiind un teren de 550 mp și o casă din paiantă. În baza autorizației de construire nr. 31712 din 29 martie 1946, s-a procedat la edificarea unui corp de clădire format din parter și două etaje. În anexele acestei autorizații a fost menționată suprafața terenului ca fiind 487,3 mp, iar suprafața construcției este determinată în raport de volumul în metri cubi ai fiecărui nivel.

Așadar, instanța de apel a considerat că imobilul foștilor proprietari supus restituirii este acest teren de 550 mp care, la măsurătorile efectuate de expertul tehnic topograf H., este identificat ca având o suprafață totală formată din: suprafață spațiu verde - 90,5 mp, suprafață aferentă unui corp de clădire - 143,7 mp, suprafață aferentă următorului corp de clădire - 219,7 mp și suprafața unei curți în spate de 54,1 mp.

Construcția supusă restituirii este așa-numitul corp A, edificat pe terenul în suprafață de 143,7 mp, fiind dovedit că numai acest corp a fost edificat în baza autorizației de construire menționată ulterior.

Cât privește corpul B de clădire, edificat pe terenul de 219,7 mp, instanța de apel a arătat deja rațiunile pentru care nu poate retine, față de probele administrate, că ar fi aparținut foștilor proprietari, astfel încât nu poate fi supus restituirii, mai ales că apelantul D. a arătat explicit că nu solicita restituirea acestui corp sau alte măsuri reparatorii.

Cu privire la corpul B de clădire, apelantul-contestator a susținut constant că nu a fost ridicat de autorii săi, ci de Banca de Stat a Republicii Populare Române, aspect confirmat și de expertizele administrate ulterior revizuirii.

Față de această situație de fapt, s-a dispus măsura restituirii în natură, în cotele anterior indicate, a acelui teren aferent corpului A, cât și a terenului din fața acestuia, liber de construcții, precum și a corpului A de construcție, temeiul juridic fiind art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 9 din Legea nr. 10/2001 republicată, nefiind incident niciunul dintre cazurile care permit restituirea numai prin echivalent, cu referire expresă la art. 18 lit. b) și c) din aceeași lege.

Instanța de apel a apreciat că restituirea în natură este posibilă și din punct de vedere al posesiei actuale a imobilului, fiind dovedit că niciun spațiu din această construcție nu a fost transmis de Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 112/1995 sau a unei altei legi care permitea vânzarea către chiriașii care ocupă spațiile în baza contractelor de închiriere; în acest sens, sunt mențiunile din adresa nr. 1574 din 28 mai 2001 eliberată de SC N. SA, în cuprinsul căreia sunt enumerați titularii contractelor de închiriere.

Cât privește însă corpul B de construcție și terenul aferent acestuia, măsura reparatorie nu poate fi cea de restituire în natură, fiind inacceptabil a se pretinde restituirea în proprietate și posesie, a unui teren pe care se găsește edificată o construcție ce aparține unui terț. Pe cale de consecință, aceste suprafețe de teren (cea pe care este edificată corpul B și terenul liber de construcție din spatele acestuia) au fost restituite către persoanele îndreptățite sub forma măsurilor reparatorii în echivalent, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Împotriva acestei decizii au promovat recurs reclamantul D., pârâtul Primarul General al Municipiul București și intervenienta A.

Acesta învederează că în considerentele Deciziei civile nr. 327/2014 din data de 18 septembrie 2014, s-a reținut faptul că după darea Hotărârii nr. 13A/2009 s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică, respectiv de Primăria Municipiului București care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, care ar fi putut duce la reținerea unei alte situații de fapt în ceea ce privește corpul B al imobilului situat în București.

Prin urmare, în opinia recurentului, situația corpului A a rămas cea stabilită prin Decizia civilă nr. 13A/2009, iar admiterea revizuirii nu putea genera rejudecarea apelurilor decât în ceea ce privește corpul B al imobilului.

În consecință, recurentul-reclamant solicită instanței de recurs admiterea căii de atac, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul obligării intimatului Primarul General al Municipiului București să restituie în natură contestatorului D. cota de 5/16 imobilul situat în București, format din teren în suprafață de 234,20 mp, identificat prin punctele 12-10-11-13-14-15-17-12 în raportul de expertiză întocmit de expert H., corespunzător cotei de 5/16 din proprietate.

Recurentul susține că există contradicție între considerentele deciziei recurate și dispozitivul acesteia, întrucât prin dispozitiv nu s-a dispus restituirea în natură a cotei deținute de el (astfel cum se dispusese prin Decizia civilă nr. 13A/2009), astfel încât, instanța de apel, în rejudecarea apelurilor generată de admiterea revizuirii, a depășit limitele permise de admiterea revizuirii, critică susținută pe temeiul art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Instanța trebuia să se limiteze la decizia de casare în sensul că trebuia să aprecieze în rejudecare doar asupra corpului B al imobilului în discuție și să mențină în integralitate celelalte dispoziții ale Deciziei nr. 13A/2009 privind corpul A al imobilului, aceasta având caracter irevocabil cu privire la măsurile dispuse în privința corpului A.

În susținerea soluției de restituire în natură a cotei de 5/16 către reclamantul D., acesta învederează încă din data de 05 martie 2014, Primăria Municipiului București prin Primar General a emis dispoziția nr. 17837 prin care i s-a restituit în natură cota de 5/16 (dispoziție pe care o anexează motivelor de recurs), iar ulterior, la data de 30 iunie 2014, s-a procedat la predarea-preluarea imobilului în posesie de către recurentul D. prin protocol, înscris pe care, de asemenea, îl atașează motivelor de recurs; mai mult decât atât, recurentul a procedat la deschiderea rolului fiscal la DITL Sector 5, potrivit adresei nr. 1270146, cu privire la cota de imobil ce i-a fost restituită în natură și, la data de 09 octombrie 2014, a fost emisă decizia de impunere pe anul 2014 cu un total de plată cu titlu de impozit de 181,00 lei, suma pe care a achitat-o, conform dovezii atașate; de la data menționată și până în prezent, contestatorul a achitat impozitul pe anii 2015, 2016, iar prin faptul ca instanța nu a dispus restituirea în natură a cotei sale de 5/16, va fi prejudiciat cu niște sume deloc neglijabile, raportate la pensia sa.

Totodată, s-a arătat că prin cele două expertize omologate de către instanță, s-a stabilit o situație de fapt actuală a imobilului, însă, pentru fiecare suprafață delimitată trebuie stabilită situația juridică, respectiv dacă aceste suprafețe au făcut obiectul vreunui decret de trecere în proprietatea statului.

În lipsa unei situații juridice care să stabilească modalitatea de trecere în proprietatea statului, nu se poate stabili caracterul abuziv al preluării.

De asemenea, se arată că s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de teren de 234,20 mp și construcția edificată pe acesta, precum și măsuri reparatorii pentru suprafața de 273,8 mp, ceea ce însumează o suprafața de 508 mp.

Din măsurătorile efectuate de către expertul desemnat în cauză, a rezultat următoarea configurație a suprafețelor: 90,5 mp, spațiu verde; 143,70 mp, suprafața aferentă unui corp de clădire; 219,7 mp suprafața următorului corp de clădire; 54,1 mp suprafața unei curți în spate.

Recurentul-pârât mai susține că nu rezultă dacă suprafața de 54,10 mp este inclusă în suprafața restituită în natură sau în suprafața inclusă în totalul celei pentru care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent, cu respectarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 10/2001.

În mod paradoxal însă, deși înscrisurile noi au dus la admiterea cererii de revizuire, hotărârea inițială de apel a fost menținută ad literam după rejudecare.

Decizia recurată este nelegală, ea fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 327 C. proc. civ., potrivit cu care: "dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba în tot sau în parte hotărârea atacată [...]". Legiuitorul nu a prevăzut soluția menținerii neschimbate a hotărârii atacate.

Recurenta susține că între decizia de admitere a cererii de revizuire și hotărârea pronunțată în rejudecare există o contradicție flagrantă fiind absurd ca aceleași înscrisuri să fie considerate apte să ducă la retractarea unei hotărâri pentru ca apoi retractarea să nu se producă.

Instanța de apel și-a fundamentat soluția pe faptul că "nu există temei pentru a se considera că este vorba despre o construcție preluată de la autorul notificatorilor și nu de o construcție nou edificată de stat. Curtea apreciază, în reanalizarea situației de fapt că, valoarea aportului statului la construcția finalizata corp B fiind de 2/3, se poate aprecia ca este vorba despre o construcție nouă și nu de una preluată de la autorul petiționarilor, astfel încât nu se pune problema restituirii în natură nici măcar prin prisma dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001."

Recurenta susține că situația de fapt avută în vedere de curte este contrară celei care decurge din înscrisurile noi care au dus la admiterea cererii de revizuire și din concluziile rapoartelor de expertiză administrate în cauză.

Nu rezultă din niciuna dintre probele administrate în dosar că imobilul ce constituie corpul B nu ar fi fost edificat de autorul petiționarilor. Numai într-o astfel de situație s-ar fi justificat soluția de respingere a cererii de restituire a acestui corp.

Instanța de apel a ignorat însă că edificarea acestui corp a fost începută de autorii apelanților și că aceștia ar fi edificat 1/3 din imobil, concluzionând că este vorba despre o construcție nouă, ridicată de stat și pentru care nu se impune restituirea. În realitate, expertul a stabilit un procent de 41% și a evaluat partea din corpul B, preluată de la autorii părților la nivelul sumei de 953.175 lei.

Curtea de apel a dat eficiență afirmației făcute de contestatorul D. care a afirmat că acest corp nu a fost edificat de autorii săi, ci Banca de Stat a Republicii Populare Române, conchizând eronat și fără niciun fel de suport că acest aspect ar fi confirmat de expertize.

O prima observație este aceea ca din expertizele administrate în cauză nu rezultă în niciun caz că acest corp ar fi fost edificat de Banca de Stat a Republicii Populare Romane, ci doar că după preluare, construcția a fost continuată de Bancă și că aceasta a făcut o nouă compartimentare, schimbându-i destinația din sală de spectacol în sediu de bancă. Ulterior, destinația imobilului s-a schimbat din nou în locuințe, destinație pe care o are și în prezent

De altfel, în raportul de expertiza al d-lui C., omologat de instanță, s-a constatat că la momentul primei schimbări a destinației, construcția era edificată în procent de 41%, lipsindu-i acoperișul și o parte din finisări.

Afirmația făcută de D., persoană care are 90 de ani și căreia memoria pare să îi joace feste, este o simplă afirmație, neconfirmată în realitate de nicio altă probă administrată în cauză, astfel încât ea trebuia să fie înlăturată de instanță. De altfel, cu prilejul concluziilor orale, D. a solicitat ca pentru corpul B să se stabilească despăgubiri bănești la nivelul sumei determinate de expert în cuprinsul raportului de expertiză administrat în cauză. Or, o asemenea solicitare este în mod evident rezultatul unei pretenții proprii a lui D. care exclude afirmația că imobilul n-ar fi fost edificat de autorii notificatorilor.

Art. 9 din Legea nr. 10/2001 prevede principiul restituirii în natură. Înscrisurile care contrazic susținerile părții D. sunt extrasul nr. 411.643 din 31 martie 1997 eliberat de Arhivele Naționale și care susțin ca la poziția nr. 146 s-a naționalizat imobil complet în București; apoi, în autorizația nr. l R din 1951 se autorizează Banca Populara Română să repare imobilul mai sus menționat, astfel: "La un corp de clădire din roșu, existent cu subsol, parter, doua etaje retras fata de alinierea străzii, reparațiuni radicale și transformări și lucrări de finisare, conform cu planurile anexate"; acesta reprezintă răspunsul la cererea băncii nr. 517684 din 2 august 1951, cerere în care este descris din nou imobilul preluat.

Din înscrisurile noi depuse în revizuire a reieșit faptul că autorii intervenientei au predat statului o construcție nedefinitivată conform referatului din 9 februarie 1951 și a schițelor anexă, ulterior, aceasta fiind modificată de noile cerințe ale statului.

Recurenta pretinde că nu există nicio rațiune pentru care curtea de apel a apreciat că în cauză nu se pune problema restituirii nici măcar prin prisma dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care aceste text nu operează cu distincția făcută de instanță, în cuprinsul legii neexistând nicio prevedere din care să rezulte că un imobil a fost preluat de stat numai în situația în care acesta era complet finalizat.

Nu există niciun text de lege din care să se poată trage concluzia că în ipoteza preluării unui imobil a cărei construcție nu era finalizată, persoanele îndreptățite nu ar trebui despăgubite.

Dimpotrivă, art. 19 vorbește despre imobile-construcții care fac obiectul notificărilor și cărora le-au fost adăugate pe orizontală și/sau verticală corpuri suplimentare în raport cu forma inițială.

De asemenea, normele metodologice prevăd în mod explicit la art. 19.2, astfel: "nu se circumscrie ipotezei prevăzute la alin. (1) al art. 19 din lege acea construcție căreia i s-a modificat compartimentarea inițială (din spații de locuit în birouri și invers) ori i s-au adus numai îmbunătățiri funcționale (racordări la gaze, termoficare, consolidări sau alte lucrări de întreținere curentă, consolidări și alte asemenea). De asemenea, nu poate fi circumscrisă ipotezei prevăzute la alin. (1) al art. 19 din lege nici acea construcție căreia i-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport de forma inițială, corpuri suplimentare ce au o utilizare independent de cea a suprafeței preluate (de exemplu, construcției preluate i-a fost adăugat ulterior preluării un nou corp, ambele corpuri deservind suprafețe cu destinația de locuințe ocupate în baza unor contracte de închiriere)."

Recurenta mai consideră că înscrisurile depuse, și inclusiv expertiza administrată în cauză, fac dovada, fără putință de tăgadă, a faptului că autorii săi sunt cei care au edificat și corpul B, corp care, în momentul preluării, era "la roșu".

Prin soluția adoptată, instanța de apel a negat dreptul notificatorilor de a beneficia de măsuri reparatorii pentru corpul B, deși este dovedit că s-a preluat un imobil edificat într-un procent de 41%, valoarea acestuia fiind de 953.175 lei.

O soluție care să respecte litera și spiritul legii ar fi presupus ca instanța să țină seama că este dovedită calitatea de persoană îndreptățită la restituire, în sensul dispozițiilor legii speciale, și în privința acestei părți din imobil.

Pe de altă parte, recurenta consideră că în privința acestui corp numai aceasta are calitatea de persoană îndreptățită, nu și reclamantul D., întrucât notificarea formulată de reclamant nu vizează și corpul B de clădire.

Dacă instanța va aprecia însă că și D. are calitatea de persoană îndreptățită, recurenta solicită instanței de recurs să aibă în vedere cotele care au fost stabilite deja în favoarea sa și a contestatorului D., respectiv 5/16 D. și 11/16 recurenta-intervenientă.

Recurenta mai arată că deși calitatea sa este aceea de intervenient în interes propriu, instanța de apel a apreciat că în prezenta speță poate să invoce cota sa succesorală din drepturile ce se recunosc reclamantului D.

Procedând în acest fel, instanța de apel a restrâns înțelesul cererilor formulate de intervenientă. În opinia sa, nu există nicio rațiune pentru care intervenientului în interes propriu să îi fie cenzurate cererile pe motiv ca drepturile sale ar fi fost valorificate într-un alt dosar, câtă vreme C. proc. civ. tranșează chestiunea intervenției în interes propriu astfel: "intervenția este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său." - art. 49 C. proc. civ.; ca atare, legea nu impune ca dreptul intervenientului în interes propriu să fie în armonie cu pretenția/dreptul reclamantului.

Nu trebuie omis că, în realitate, întinderea drepturilor succesorale a fost recunoscută, atât pentru intervenientă cât și pentru reclamantul D. de prima instanță de apel, prin hotărârea supusă revizuirii; prin urmare, înscrisurile noi administrate în revizuire nu justificau o eventuala modificare a cotelor succesorale recunoscute părților.

Procedând în acest fel, instanța a interpretat greșit cererea de intervenție în interes propriu, ceea ce demonstrează pronunțarea unei hotărâri cu greșita aplicare a legii.

În opinia recurentei, după admiterea cererii de revizuire, instanța avea de rezolvat o singură chestiunea de drept: care vor fi măsurile reparatorii ce se cuvin persoanei/persoanelor îndreptățite pentru corpul B. În privința corpului A - restituit în natură prin decizia anulată (nr. 13A/2009) -, nu au fost administrate probe noi de natură sa conducă instanța la adoptarea unei soluții diferite, astfel încât este firească pronunțarea aceleiași soluții.

Însă, soluția pronunțată cu privire la corpul B, aceeași cu cea din hotărârea supusă revizuirii, este contrară legii și echității, întrucât instanța de apel a negat dreptul petenților de a beneficia de măsuri reparatorii pentru construcția preluată de la autorii lor, finalizată într-un procent de 41% și având o valoare de aproape 1 milion de lei.

Recurenta susține că imobilul construcție - corpul B trebuie restituit în natură.

Astfel, arată că potrivit expertizei administrate în cauză, rezultă că singurele modificări ale imobilului țin de compartimentarea acestuia, fără ca imobilului să-i fi fost adăugate pe orizontală sau pe verticală noi corpuri de clădire.

Este adevărat că în prezent imobilul are o suprafață desfășurată mai mare decât a imobilului preluat, însă acest lucru este generat de împrejurarea că parterul construcției a fost împărțit pe verticală prin turnarea unui planșeu rezultând astfel un etaj în plus. Acest etaj nu a modificat însă înălțimea inițială a construcției, fapt care justifică odată în plus concluzia sa în sensul că imobilul este același.

Recurenta consideră că normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 165/2013 explică în mod clar situațiile similare celei din prezenta cauză.

În opinia recurentei, măsurile reparatorii ce se cuvin părților pentru corpul B nu pot să constea decât în restituirea în natură, în speță neregăsindu-se niciuna dintre situațiile de excepție în care legea prevede alte măsuri decât restituirea în natură.

Dacă ar rămâne neschimbată hotărârea pronunțată în apel, statul s-ar îmbogăți fără just temei cu corpul de clădire parțial edificat de autorii săi, ceea ce ar contraveni principiilor statuate de Legea nr. 10/2001.

Recurentul-reclamant D. a formulat întâmpinare la recursul pârâtului Municipiul București și al intervenientei A., solicitând respingerea primului recurs ca nefondat și admiterea recursului declarat de către intervenientă, precizând însă că, în ceea ce privește corpul B de clădire, terenul pe care este acesta edificat, precum și terenul liber din spatele acestuia nu pot fi restituite decât prin echivalent.

În această etapă procesuală, părțile nu au administrat alte probe, cu excepția înscrisurilor anexate motivelor de recurs și despre care au făcut vorbire în memoriul propriu de motivare a căii de atac.

Recursurile formulate de către reclamant și intervenientă sunt fondate, în timp ce recursul declarat de pârâtul Primarul General al Municipiului București va fi constatat nul.

Motivele de recurs ale părților vor fi analizate împreună, acestea fiind, în cea mai mare parte, interdependente.

Astfel cum reiese din expozeul deciziei de față, hotărârea instanței de apel este pronunțată în rejudecarea apelurilor declarate de intervenienta A. împotriva încheierii de ședință din 25 martie 2005 și a Sentinței civile nr. 429 din 6 mai 2005, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, precum și a apelului declarat de reclamantul D., împotriva aceleiași sentințe, ca efect al retractării Deciziei civile nr. 13A din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin admiterea cererii de revizuire promovată de intervenienta A. împotriva deciziei menționate.

Cererea de revizuire promovată de intervenientă a fost fundamentată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. - descoperirea unor înscrisuri doveditoare noi, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi depuse de parte dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, determinante pentru soluționarea pricinii, înscrisuri în legătură cu corpul B de clădire din ansamblul imobilului situat în București, compus din teren și construcțiile aferente și pentru care reclamantul și intervenienta au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 -, calea extraordinară de atac fiind admisă prin Decizia civilă nr. 327R din 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Drept urmare, limitele rejudecării apelurilor după retractarea deciziei pronunțate în apel presupuneau doar reevaluarea criticilor formulate de părți prin motivele apelurilor declarate împotriva Sentinței civile nr. 429 din 6 mai 2005, a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin prisma înscrisurilor noi exhibate de către intervenientă cu ocazia promovării revizuirii și care priveau, în esență, aspecte legate de calitatea autorilor lor de proprietari asupra corpului B de clădire sau calitatea acestora de constructori și ai corpului B de clădire, întrucât, în legătură cu acest corp de construcție, prima instanță de apel nu le-a recunoscut notificatorilor dreptul la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, considerând că nu s-a făcut dovada calității de proprietari a autorilor lor.

Ca atare, celelalte aspecte dezlegate de instanța de apel prin Decizia civilă nr. 13A/2.062009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, erau intrare sub puterea lucrului judecat și nu mai puteau face obiectul rejudecării circumscrise exclusiv limitelor admiterii cererii de revizuire - dovada dreptului de proprietate al autorilor părților asupra corpului B, concluzie impusă și de principiul securității raporturilor juridice civile și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (în acest sens, a se vedea Cauza Stanca Popescu contra României, hotărârea din 7 iulie 2009).

Se mai impune precizarea că, cele anterior arătate nu contravin soluției de anulare în întregime a Deciziei civile nr. 13A/2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze de Conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 327A din 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a Civilă prin care cererea de revizuire a fost admisă, întrucât părțile au formulat critici comune prin motivele de apel, iar calea de atac are caracter indivizibil, neputând fi scindate numai criticile privind măsurile reparatorii pretinse pentru corpul B de clădire; această concluzie decurge și din lecturarea considerentelor deciziei menționate, pronunțată asupra cererii de revizuire.

Date fiind aceste premise de analiză a recursului de față, Înalta Curte, la termenul de azi, a invocat excepția nulității recursului declarat de pârâtul Primarul General al Municipiului București, întrucât criticile dezvoltate prin memoriul de recurs privesc aspecte de netemeinicie decurgând din susținerea greșitei aprecieri a materialului probator al cauzei, respectiv chestiuni dezlegate de prima instanță de apel prin Decizia civilă nr. 13A din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ. reprezintă exclusiv motive de nelegalitate, acestea fiind prevăzute prin norme imperative și de strictă interpretare. În consecință, părțile pot face uz de această cale extraordinară de atac formulând, la adresa hotărârii recurate, critici concrete de natură a se circumscrie motivelor codificate în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Recurentul-pârât Primarul General al Municipiului București, prin memoriul său de recurs, a formulat critici împotriva acelei părți de hotărâre ce era intrată sub autoritatea de lucru judecat (restituirea în natură a cotei de 5/16 în favoarea reclamantului din terenul în suprafață de 234,20 mp și din corpul A de clădire, precum și recunoașterea vocației intervenientei la restituirea în natură a unei cote de 11/16 din același imobil), iar nu împotriva soluției date de instanța de apel în limitele rejudecării apelurilor permise de admiterea cererii de revizuire.

Astfel, au fost susținute critici cu privire la neverificarea titlului de preluare a imobilului de către stat de la autorii notificatorilor, cu privire la neverificarea situației juridice actuale a părții din imobilul restituite în natură, ori cu referire la caracterul neclar al dispozitivului deciziei în ceea ce privește terenului pentru care au fost acordate măsuri reparatorii, arătându-se că s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 234,20 mp și construcția edificată pe acesta și măsuri reparatorii în echivalent cu privire la suprafața de 273,80 mp, astfel încât, nu rezultă dacă suprafața de teren de 54,10 mp este inclusă în suprafața de teren restituită în natură sau în totalul celei pentru care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent.

Mai mult decât atât, astfel cum reiese din dispozitivul deciziei recurate, instanța de apel, în rejudecare, nu a acordat măsuri reparatorii suplimentare reclamantului și nici intervenientei nu i-a recunoscut dreptul corespunzător asupra cotei sale succesorale, respectiv dreptul la măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru corpul B de clădire, în legătură cu care a fost admisă cererea de revizuire în baza unor noi înscrisuri. Numai o astfel de măsură ar fi permis pârâtului formularea unor critici prin motivele de recurs, întrucât aceasta ar fi născut o obligație corespunzătoare în sarcina sa sau care să îi fie opozabilă, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În consecință, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. va constata nulitatea recursului promovat de pârât, întrucât criticile sale nu privesc soluția adoptată de instanța de apel în rejudecare, ci reprezintă critici de netemeinicie formulate împotriva unor aspecte dezlegate cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 13A din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, reluate numai formal în cuprinsul considerentelor deciziei recurate.

Recursul formulat de către reclamant este fondat.

Acesta, prin motivele sale de recurs, susține critici ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - încălcarea puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 13A/2009 a Curții de Apel București, 13A din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Astfel, în ceea ce privește măsurile reparatorii cuvenite reclamantului, prin decizia civilă pronunțată în apel în primul ciclu procesual, pe fondul pretențiilor sale, s-a admis contestația acestuia, a fost anulată dispoziția nr. 3301 din 10 septembrie 2004 emisă de intimata Primăria Municipiului București, s-a constatat