ÎCCJ, decizie (scj.ro #86846)

Restituirea în natură pe calea procedurii Legii nr. 10/2001 a unui teren pe care au fost edificate după 1 ianuarie 1990, construcții neautorizate. Incidența dispozițiilor dreptului comun în privința dezdăunării cu valoarea construcțiilor, în lipsa reglementării în legea specială.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

dispoziție emisă în temeiul Legii nr. 10/2001

-          construcție nouă neautorizată

-          despăgubiri

Legea nr. 10/2001, art. 10, art. 48

Legea nr. 10/2001 stipulează în cuprinsul articolului 10 alin. (3) faptul că se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după 1 ianuarie 1990, iar articolul 10 alin. (5) din lege prevede că se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au efectuat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, restituirea fiind condiționată de plata unei despăgubiri reprezentând valoarea de piață a construcției, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

În contextul în care dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu cuprind o reglementare expresă a situației juridice privind construcțiile noi neautorizate, unitatea deținătoare, care a acceptat restituirea în natură a terenului cu toate construcțiile aflate pe acesta, nu poate obține contravaloarea lucrărilor aflate pe terenul restituit în cadrul procedurii reglementate prin legea specială.

Regimul juridic al construcțiilor neautorizate nefiind stabilit de Legea nr. 10/2001, pentru aceste construcții rămân aplicabile normele dreptului comun din materia accesiunii imobiliare artificiale, care implică plata de despăgubiri către cel în detrimentul căruia operează, potrivit principiului că nimeni nu se poate îmbogăți în dauna altei persoane, însă întrunirea eventuală a condițiilor necesare stabilirii despăgubirilor nu poate fi realizată în procedura specială a Legii nr. 10/2001, ci - eventual - pe calea unei acțiuni separate.

Secția I civilă, decizia nr.5676 din 5 decembrie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 12.07.2005, reclamantul G.A.D. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 262 din 16.06.2005 emisă în baza Legii nr. 10/2001 de Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat RA motivat de faptul că, odată cu restituirea unui imobil în natură a fost greșit obligat să plătească sumele de 21.722 de euro și de 31.688 de euro, reprezentând contravaloarea unor construcții anexe ale imobilului restituit, anexe care nu au fost edificate de RA APPS, ci de către o terță persoană. Contestatorul a arătat că, potrivit actului adițional încheiat de terț și RA APPS, construcțiile edificate pe cheltuiala terțului revin, de drept, proprietarului, adică reclamantului, astfel că, în mod nejustificat a fost condiționată restituirea în natură a imobilului de efectuarea plății contravalorii respectivelor anexe.

Prin sentința civilă nr. 473/2006 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă s-a respins, ca

lipsită de interes, contestația formulată de reclamantul G.E.I., decedat pe parcursul procesului și continuată de moștenitorul său, G.A.D., împotriva deciziei nr. 262/2005 în privința art. 2 referitor la obligarea reclamantului la plata către R.A. APPS a contravalorii extinderii construcției efectuate de Statul Român la Vila X, situată în județul Ilfov, în cuantum de 21.722 euro plus T.V.A. și, respectiv, a contravalorii piscinei construite pe terenul în suprafață de 138,40 m.p., în cuantum de 31.688 euro plus T.V.A..

Instanța de fond a reținut că, prin decizia contestată pârâta a dispus restituirea în natură către contestator a imobilului, compus din teren în suprafață de 6.815 m.p. și construcțiile aflate pe acesta, precum și ca transferul dreptului de proprietate și punerea în posesie asupra extinderii construcției existente și a piscinei construite ulterior să se realizeze după achitarea integrală a sumei de 31.688 euro plus T.V.A., către intimată.

Reclamantul, prin ordinului de plată din data de 22.06.2005 a achitat sumele de bani către intimată, după care, prin procesul verbal din 30.01.2005 a fost pus în posesia imobilului respectiv. S-a avut în vedere că, în aceste condiții, susținerile contestatorului, în sensul că suma de plată stabilită prin decizie nu este datorată pârâtei, ci unei alte societăți care a efectuat lucrările de extindere la imobil, nu justifică apărarea unui interes legitim, actual și direct în admiterea contestației, atât timp cât scopul urmărit prin notificarea formulată pentru redobândirea în natură a bunului solicitat a fost realizat. S-a reținut că reclamantul nu critică cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat prin dispoziția contestată, ci urmărește obligarea pârâtei la plata sumei deja achitate potrivit ordinului de plată din 22.06.2005, aspect care nu se încadrează în prevederile art. 24 din Legea nr.10/2001.

Prin decizia civilă nr. 576/2006 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de către reclamant împotriva sentinței Tribunalului București, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de apel a constatat că reclamantul prezintă un interes actual, și anume acela de a primi o sumă de bani deja achitată, iar problemele abordate de prima instanță privesc fondul cauzei, ceea ce implica analizarea contestației sub aspectul temeiniciei acesteia, excepția lipsei de interes fiind nefondată.

Prin decizia nr. 4902/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală s-a respins recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei civile nr. 576/2006 a Curții de Apel București, reținându-se că reclamantul este îndreptățit să pretindă, în opinia sa, o plată necuvenită și să recupereze sumele de bani respective, prezentând un interes legitim și actual în formularea contestației.

Rejudecând contestația reclamantului, Tribunalul București, Secția a III-a civilă prin sentința civilă nr. 1003/2008 a respins ca neîntemeiată contestație reclamantului cu motivarea că, obligația de plată a contravalorii anexelor imobilului restituit în natură a fost stabilită de RA APPS în baza art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text de lege în conformitate cu care se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, au fost edificate construcții autorizate dacă persoana îndreptățită achită o despăgubire egală cu valoarea de piață a construcției respective.

Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 121/2009 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, care a reținut că, obligația de plată a contravalorii construcțiilor anexe rezultă din lege și este o condiție pentru restituirea în natură a imobilului.

Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 121/2009 a Curții de Apel București a fost admis prin decizia nr. 1284/2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dispunându-se casarea deciziei și timiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de recurs a trimis dosarul spre rejudecare, solicitând ca instanța de apel să verifice dacă lucrările anexe imobilului restituit în natură, către reclamant, au fost edificate cu autorizație, dacă au fost necesare și utile sau, dimpotrivă, edificarea lor a fost voluptuare, caz în care, actualul proprietar nu poate fi obligat la plata contravalorii anexelor în discuție. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat verificarea condițiilor legale pentru existența unei plăți nedatorate, în limitele prevăzute de art. 1092 C.civ. și verificarea incidenței în speță a dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 48 din aceeași lege. Instanța de recurs a înlăturat criticile recurentului privind raporturile dintre stat, ca beneficiar al construcțiilor și firma implicată în executarea acestor lucrări, deoarece reclamantul este terț față de raportul juridic respectiv, care nu este relevant în ceea ce privește caracterul legal sau nu al obligării părții menționate la plata sumei de bani stabilite prin art. 2 din decizia contestată.

Rejudecând apelul, prin decizia civilă nr. 258/A din 08.03.2011 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă s-a respins apelul formulat de reclamant ca nefondat.

În pronunțarea soluției, instanța de apel a reținut că piscina a fost edificată de către S.C. MBL C. S.R.L., conform prevederilor art. 20 din contractul de prestări servicii încheiat cu R.A. APPS, iar după expirarea contractului, piscina a rămas în patrimoniul R.A. APPS, or, în aplicarea art. 973 C.civ., acest contract de prestări servicii nu poate nici să vatăme și nici să profite altei persoane. Întrucât piscina a fost construită prin acordul părților semnatare ale contractului de prestări servicii, reclamantul, în calitate de terț, nu poate pretinde restituirea echivalentului acestei construcții. S-a reținut că esențial în cauză este conduita contestatorului G.E.I. care, anterior achitării sumei pretinse de pârâtă, era îndreptățit să formuleze contestație. Instanța are în vedere că din înscrisurile de la dosar rezultă că, la data de 22.06.2005 contestatorul a achitat suma de bani către R.A. APPS, reprezentând contravaloarea lucrărilor de extindere a imobilului situat județul Ilfov.

Instanța de apel a avut în vedere că, prin decizia de casare nr. 1284/2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit ca o problemă de drept dezlegată împrejurarea că în faza anterioară a apelului nu s-a analizat dacă piscina reprezintă o îmbunătățire necesară și utilă imobilului asupra căruia a fost executată sau o cheltuială voluptorie ce nu poate fi pusă în sarcina actualului proprietar, pentru a se constata sau nu incidența în cauză a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001. Contestatorul nu a promovat contestație cu privire la contravaloarea extinderii construcției, înțelegând să achite suma de bani către R.A. APPS la data de 22.06.2005, cu ocazia punerii sale în posesia imobilului, compus din teren în suprafață de 6815 m.p. și construcțiile aflate pe acesta.

Contestatorul nu mai poate, într-un alt cadru procesual și pe un alt temei juridic, să solicite restituirea sumei achitate legal către R.A. APPS, în condițiile în care decizia enunțată nu a fost contestată în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 astfel că instanța nu a examinat utilitatea sau caracterul voluptoriu al piscinei, deoarece, în caz contrar,  restituirea sumei pretinse prin contestație ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză pentru apelant. S-a concluzionat că, dispozițiile art. 1092 C.civ. nu sunt aplicabile cauzei, pentru că plata efectuată de către contestator s-a făcut în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar pentru restituirea sumei, acesta nu poate invoca dispozițiile dreptului comun, eludând căile de atac prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.

S-a arătat că, de altfel, contestatorul se situează pe o poziție contradictorie întrucât recunoaște în parte decizia nr. 262/2005 a R.A. APPS în ceea ce privește punerea în posesie asupra imobilului, însă contestă suma achitată în baza aceleiași decizii, ca reprezentând contravaloarea extinderii construcției, însă nu în cadrul legal în baza căruia s-a emis decizia, respectiv Legea nr. 10/2001, ci pe dreptul comun, având în vedere că măsurile dispuse prin decizia nr. 262/2005 a R.A. APPS formează un tot unitar în vederea soluționării notificării din 5.11.2001.

Instanța de apel a conchis că, în drept, contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8), precum și celelalte dispoziții din Legea nr. 10/2001, iar invocarea în apel în al doilea ciclu procesual a art. 1092 C.civ. reprezintă o schimbare a cauzei acțiunii, ceea ce este inadmisibil în condițiile art. 294 alin. (1) C.pr.civ.

Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 258/A/2011 a Curții de Apel București, a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 5165/2012, dispunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte a reținut în pronunțarea soluției că, prin decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior nr. 1284/2010, s-a statuat că instanța de judecată a fost învestită  cu o contestație împotriva dispoziției nr. 262/2005 emisă de către RA A.P.P.S., formulată în baza art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, iar soluționarea acesteia presupune verificarea îndeplinirii cerințelor de aplicare a prevederilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pe temeiul cărora unitatea deținătoare, prin dispoziția contestată, a considerat că reclamantul datorează suma de 31.688 euro.

Totodată, s-a arătat că, instanța de casare a dispus ca, în cadrul rejudecării, să se stabilească eventualul caracter necesar ori voluptoriu al lucrărilor pentru care s-a consemnat obligația de plată a reclamantului, în cuantumul arătat, statuând că trebuie să se verifice în ce măsură sunt îndeplinite sau nu condițiile unei plăți nedatorate de către reclamant către intimata pârâtă, conform art. 1092 C.civ. Considerentele instanței de casare reprezintă dezlegări ale chestiunilor de fapt și de drept relevante în cauză, obligatorii pentru instanța de rejudecare, în temeiul art. 315 alin. (1) C.pr.civ., atât în ceea ce privește obiectul cererii de chemare

în judecată, cât și conținutul verificărilor ce urmau a fi făcute de către instanța de rejudecare a apelului.

Instanța de apel, prin decizia recurată, a reținut că este învestită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 1092 C.civ., care este inadmisibilă tocmai pentru că reclamantul nu a contestat decizia nr. 262/2005. Or, în contextul dezlegărilor din decizia de casare, instanța de apel nu putea face propria apreciere asupra obiectului cererii de chemare în judecată, ci trebuia să pornească, în analiza motivelor de apel, de la premisa învestirii instanței de judecată în cauză cu o contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Reapreciind obiectul cererii în sensul unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, pe care a considerat-o inadmisibilă, instanța de rejudecare a apelului a încălcat dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare și nu a evocat fondul raporturilor juridice dintre părți, în cadrul procesual corect stabilit, cu toate că, în rejudecare, a fost administrat un probatoriu ce ar fi permis o evocare a fondului de către instanță.

S-a avut în vedere de către instanța de casare că, în aplicarea art. 10 alin. (5) și a prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 (a căror verificare a fost stabilită prin decizia de casare din ciclul procesual anterior) în apel instanța de rejudecare ar fi trebuit să lămurească următoarele aspecte: dacă extinderea construcției vechi, precum și piscina au fost autorizate; dacă amenajarea lor a fost necesară unității deținătoare ori a avut caracter voluptoriu, dacă piscina poate fi considerată „construcție” în sensul legii. Or, niciunul dintre aspectele menționate nu a fost analizat atât timp cât instanța de apel a reținut că este învestită cu o altă cerere decât cea care a fost efectiv formulată în cauză, pe care a respins-o, fără a analiza probatoriul administrat în faza rejudecării. Întrucât instanța de apel nu a evocat fondul s-a dispus casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru administrarea de probe în scopul clarificării aspectelor din decizia de casare anterioară, necesare pentru determinarea cerințelor de aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (5) și art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 137A din 12 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelantul G.A.D. împotriva sentinței civile nr. 1003/2008 a Tribunalului București, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că a admis contestația formulată de reclamantul G.A.D. și a anulat în parte decizia nr. 262/2005 emisă de RA APPS în sensul că a înlăturat art. 2 din decizia contestată, cu referire la obligația reclamantului de a plăti suma de 21.722 de euro plus T.V.A și suma de 31.688 de euro plus TVA. Totodată, a obligat pârâta R.A. A.P.P.S. să restituie contestatorului G.A.D. suma de 229.844,4338 de lei. Celelalte cereri formulate de reclamant au fost respinse, ca neîntemeiate.

Rejudecând apelul declarat de reclamantul G.A.D. împotriva sentinței civile nr. 1003/2008 pronunțată de Tribunalul București și având în vedere dispozițiile deciziei de casare, cadrul procesual stabilit prin ultima decizie de casare, prin care s-a dispus „determinarea cerințelor de aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. 5 și art. 48 din Legea din 10/2001” instanța de apel a reținut că  reclamantul, în baza Legii nr. 10/2001, a contestat în termen legal art. 2 din decizia nr. 262/2005 emisă de RA APPS, respectiv dispoziția referitoare la obligarea reclamantului de a plăti către RA APPS contravaloarea unei piscine și a unei extinderi a construcției care i-a fost restituită în natură.

Conform dispoziției emisă de RA APPS, transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor restituite a fost condiționat de plata unor sume de bani, reprezentând contravaloarea unor construcții, care au fost edificate ulterior preluării imobilului în proprietatea statului. Reclamantul, a achitat sumele de bani la care a fost obligat, potrivit dispoziției emise de RA APPS, în scopul de a intra în posesia imobilului și de a dobândi dreptul de proprietate asupra acestuia, însă a contestat obligarea sa la plata respectivelor sume de bani. Instanța de apel a avut în vedere că, potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, terenurile pe care au fost edificate construcții autorizate, ulterior preluării imobilului în proprietatea statului, se restituie în natură dacă persoana îndreptățită achită o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective.

Sub aspectul clarificării situației de fapt din probele dosarului, instanța de apel a reținut că, extinderile constructive nu au fost efectuate cu autorizație de construcție, aspect recunoscut în mod neechivoc de RA APPS și de asemenea, s-a reținut împrejurarea că respectivele extinderi constructive nu au fost edificate de APPS, ci de un terț, fost locator RA APPS, respectiv SC MBL C. SRL, care, în calitate de chiriaș, a efectuat îmbunătățiri voluptuarii. În acest sens instanța a avut în vedere adresa RA APPS prin care regia a considerat inoportună ocuparea spațiului verde cu o piscină ce poate avea funcționalitate numai maxim 3 luni pe an, îmbunătățiri constructive pentru propriul confort, fără autorizație și fără nici o pretenție de despăgubire sau contraprestație din partea  RA APPS

A reținut astfel instanța de apel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 10 alin. (5) sau de art. 48 din Legea nr. 10/2001 pentru justificarea legală a condiționării restituirii imobilului de plata unor despăgubiri, deoarece construcțiile anexe nu sunt autorizate, ceea ce exclude aplicarea art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și nu sunt edificate de stat, ceea ce exclude aplicarea art. 48 din Legea nr. 10/2001, în interpretarea avută în vedere de legiuitor, aceea că îmbunătățirile necesare și utile să fi fost efectuate de chiriaș (în speță, adică  de persoană deținătoare).

S-a avut în vedere totodată că, fundamentul moral al edictării dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 este acela al evitării îmbogățirii fără temei legal a persoanei căreia i-a fost restituit imobilul, în dauna celei care este obligată la restituire și care își poate vedea astfel patrimoniul micșorat cu contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la imobil, cu bună credință. Însă, prin restituirea imobilului către contestator, patrimoniul RA APPS nu s-a micșorat, deoarece îmbunătățirile nu au fost efectuate de RA  APPS, ci de un terț dezinteresat.

În contextul menționat instanța de apel a avut în vedere că RA APPS încearcă să apere un beneficiu gratuit, iar contestatorul încearcă să evite o pierdere. Aspectul de fapt menționat, care nu își găsește o încadrare într-un text expres din Legea nr. 10/2001 este argumentat de instanță prin interpretarea scopului și spiritului legii speciale, care fiind o lege reparatorie și ale cărei dispoziții și efecte ale aplicării sale nu pot fi interpretate decât în favoarea persoanei îndreptățite la restituire și nu în favoarea statului, care s-a obligat la restituire. De asemenea, se are în vedere că, singura persoană care ar putea emite pretenții cu privire la îmbunătățirile aduse imobilului este persoana care le-a efectuat și nu RA APPS, conform principiilor dreptului comun înscrise în art. 494 C.civ.

În baza acestor considerente instanța de apel a concluzionat asupra temeiniciei contestației reclamantului atât timp cât RA APPS nu a avut un temei legal pentru obligarea persoanei îndreptățite la restituirea contravalorii unor îmbunătățiri pe care pârâta nu le-a făcut, astfel că, dispoziția de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001 de către RA APPS a fost anulată în parte, cu consecința obligării RA APPS să restituie reclamantului suma de 229.849,4338 de lei (RON) achitată de acesta potrivit ordinului de plată din 22.06.2005.

Celelalte cereri formulate de contestator au fost apreciate ca neîntemeiate întrucât nu s-a justificat temeiul legal sau motivația de fapt pentru restituirea sumei de 63.557,90 de Euro, în condițiile în care a fost plătită suma de 229.849,4338 de lei. Cererea reclamantului pentru înlăturarea unor constatări din procesul -verbal de punere în posesie s-a apreciat a fi, de asemenea, neîntemeiată, în condițiile în care, prin mențiunea contestată este fără consecințe juridice ulterioare. De asemenea, reclamantul nici nu a invocat tulburarea posesiei sale și nici alte aspecte similare, astfel că s-a  apreciat că toate acestea aspecte exced limitelor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001 nefiind analizate de instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta RA APPS, criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C.pr.civ.

În motivarea recursului declarat, pârâta a arătat că, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 10 din legea nr.10/2001, precum și cele ale art.10 alin. (5) din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001.

S-a arătat că s-a reținut eronat faptul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.10 alin.(5) sau de art. 48 din Legea nr. 10/2001 pentru justificarea legală a condiționării restituirii imobilului de plată unor despăgubiri, deoarece construcțiile anexă nu ar fi autorizate (...) și nu ar fi edificate de stat”. A susținut recurenta faptul că, obligația de plată în sarcina reclamantului a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile art.10 alin.(5) din Legea nr.10/2001 și în raport de aceste  dispoziții legale, reclamantul  avea obligația să achite suma stabilită prin decizia nr.262/2005, iar exonerarea acestuia de plata acestor sume ar constitui o îmbogățire fără justă cauză.

Motivează că imobilul și terenul aferent se aflau în proprietatea privată a statului și administrarea RA-APPS, anexa 6 din H.G. nr.265/2005 de organizare și funcționare a regiei, iar construcțiile au fost adăugate de către locatarul RA-APPS, rămânând în proprietatea Statului Român și administrarea RA-APPS, care le-a exploatat potrivit obiectului său de activitate. Consideră că esențial în cauză este atitudinea reclamantului care, la punerea în posesie cu imobilul respectiv, nu a avut niciun fel de obiecție.

Recurenta a arătat că, despăgubirile bănești pentru construcțiile edificate au fost stabilite în conformitate cu dispozițiile art. 10.5 din H.G. nr. 498/2003 privind normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 care nu face referire la autorizația de construcție. Consideră că autorizația de construcție a extinderii imobilului și a piscinei nu este relevantă în cauză atâta vreme cât îmbunătățirile aduse au rămas în proprietatea Statului român, esențial fiind, atitudinea apelantului care, la punerea în posesie cu vila respectivă, nu a avut niciun fel de obiecție în plata acestor despăgubiri și că art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu ar avea  aplicabilitate în cauză, întrucât face referire expresă la chiriași și nu la persoanele deținătoare.

Invocă recurenta că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a legii întrucât instanța de apel reține greșit că „ RA-APPS încearcă să apere un beneficiu gratuit...” și că „(...) dispozițiile nu pot fi interpretate decât în favoarea persoanei îndreptățite la restituire și nu în favoarea statului (...)”. Consideră că a efectuat aplicarea corectă a dispozițiilor art. 10 pct. 5 din H.G. nr.498/2003 întrucât, în caz contrar, patrimoniul său ar fi fost micșorat prin restituirea îmbunătățirilor efectuate la imobil, îmbunătățiri pe care contestatorul nu le-a avut niciodată în patrimoniu.

Contestatorul nu mai poate într-un alt cadru procesual și pe un alt temei juridic să solicite restituirea sumei achitată legal către RA-APPS în condițiile în care decizia emisă nu a fost contestată în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și cu atât mai mult instanța nu mai poate examina utilitatea sau caracterul voluptuoriu al piscinei din perspectiva celor precizate, deoarece, în caz contrar, restituirea sumei pretinse prin contestație ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză pentru reclamant. Astfel, obligația de plată stabilită în sarcina reclamantului a fost realizată în conformitate cu dispozițiile art.10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora se restituie în natură și terenurile pe care ulterior preluării abuzive s-au edificat construcții autorizate care nu sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective. În raport de aceste dispoziții legale, reclamantul avea obligația să achite suma stabilită prin decizia nr.262/2005 astfel că pretenția acestuia de a i se restitui această sumă, este nefondată.

A considerat recurenta că pentru extinderile efectuate la imobil și piscină nu are relevanță în cauză autorizația de construcție atâta vreme cât îmbunătățirile au fost proprietatea Statului Român. Nici caracterul voluptuoriu al acestor lucrări nu ar avea vreo relevanță deoarece Legea nr. 10/2001 nu distinge cu privire la acest lucru, cert fiind numai faptul că aceste îmbunătățiri existau în patrimoniul statului în momentul restituirii imobilului și că acestea nu au aparținut niciodată intimatului. S-a susținut faptul că, dacă reclamantul ar fi apreciat că i-a fost vătămat vreun drept recunoscut de Legea nr.10/2001, avea deschisă calea contestației înainte a achita suma pretinsă de intimată.

De asemenea, s-a susținut că reclamantul se situează pe o poziție contradictorie întrucât recunoaște în parte decizia nr. 262/2005 emisă de RA-APPS în ceea ce privește punerea în posesie, însă contestă suma achitată în baza aceleiași decizii ca reprezentând contravaloarea extinderii construcției, însă nu în cadrul legal în baza căruia s-a emis decizia, respectiv Legea nr. 10/2001, ci pe dreptul comun.

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de dispozițiile legale în materie și motivele de recurs învederate, Înalta Curte a constatat recursul ca fiind neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Hotărârea instanței de apel este legală, fiind pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a legii sub aspectul verificării cerințelor de aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (5) și art. 48 din Legea nr. 10/2001 în privința lucrărilor de extindere a imobilului restituit în natură și a piscinei construită pe terenul ce a făcut obiectul notificării.

În fapt, prin decizia nr. 262/2005 emisă în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de pârâta RA APPS s-a dispus restituirea către contestatorul G.E.I. (decedat în cursul procesului, ce a fost continuat de moștenitorul său, G.A.D.) a imobilului compus din teren în suprafață de 6.815 m.p. și construcțiile aflate pe acesta, imobil situat în județul Ilfov. În articolul 2 al deciziei, s-a dispus ca transferul dreptului de proprietate și punerea în posesie asupra extinderii construcției existente și a piscinei construite ulterior să se realizeze după achitarea integrală a sumei de 21.722 euro la care se adaugă T.V.A. și respectiv a sumei de  31.688 euro plus T.V.A. către pârâtă, valori stabilite conform raportului de evaluare întocmit de S.C. R.E.C. S.R.L. potrivit prevederilor art. 10 pct. 5 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Reclamantul a achitat suma de 229849,4338 lei cu ordinul de plată din data de 22.06.2005, potrivit deciziei nr. 262/2005 emisă de pârâta  RA APPS, însă a contestat în termenul legal decizia sub aspectul obligării sale la plata respectivelor sume de bani.

Sub aspectul cadrului procesual și al limitelor investirii instanțelor de fond, în mod corect prin decizia

atacată instanța de apel s-a conformat deciziei de casare nr. 1284/2010 pronunțată de I.C.C.J. într-un prim ciclu procesual, prin care s-a statuat asupra unor chestiuni de fapt și de drept ce vizau atât obiectul cererii de chemare în judecată, cât și conținutul verificărilor ce urmau a fi efectuate de către instanța de rejudecare a apelului. În aceste circumstanțe și în conformitate cu art. 315 alin. (1) C.pr.civ., instanța de prim control judiciar a procedat judicios la soluționarea contestației formulată în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 procedând la verificarea îndeplinirii cerințelor de aplicare a prevederilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și determinarea caracterului necesar ori voluptoriu al lucrărilor pentru care s-a consemnat obligația de plată a reclamantului în cuprinsul articolului 2 din decizia contestată.

Imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 6.815 mp a fost preluat de la autoarea contestatorului în baza Decretului nr. 50/1950, astfel încât contestatorul este îndreptățit la măsurile reparatorii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 10/2001. După preluarea imobilului de către stat au fost realizate o serie de lucrări de extindere a construcției vechi, acestea fiind identificate și evaluate în temeiul dispozițiilor art. 10 pct. 5 din H.G. nr. 498/2003 în scopul emiterii deciziei nr. 262/2005 la suma de 21.722 euro. Totodată, întrucât pe terenul supus notificării s-au realizat și lucrări de construire a unei piscine, acestea au fost evaluate la suma de 31.688 euro.

În privința determinării regimului juridic al construcțiilor noi, art. 10 din Legea nr. 10/2001 cuprinde reglementări diferite după cum edificarea lor s-a făcut cu sau fără autorizație de construcție și raportat la data când au fost edificate, prin această reglementare legiuitorul extinzând domeniul de aplicare a restituirii în natură pentru terenurile pe care s-au edificat construcții neautorizate, cu încălcarea normelor de ordine publică, cum sunt cele care guvernează edificarea construcțiilor.

Legea nr. 10/2001 stipulează în cuprinsul art. 10 alin. (3) faptul că se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după 1 ianuarie 1990, iar art. 10 alin. (5) din lege prevede că se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au efectuat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, restituirea fiind condiționată de plata unei despăgubiri reprezentând valoarea de piață a construcției, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Așa cum corect s-a reținut prin decizia atacată, cu referire expresă la probatoriul administrat în fond și completat în apel, prevederile art. 10 alin. (5) și ale art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitate în privința oricăror lucrări de intervenție, ci doar a  construcțiilor autorizate.

În acest context, instanța de apel a verificat judicios condițiile de obligare a reclamantului (în calitate de persoană îndreptățită căreia i s-a restituit în natură imobilul conform art. 9 din Lege), la plata de  despăgubiri reprezentând valoarea de piață a construcțiilor în litigiu stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. În această circumstanță, a fost corect verificată împrejurarea dacă respectivele construcții au fost realizare în baza unei autorizații de construire, dacă acestea au fost necesare și utile pârâtei, în calitate de unitate deținătoare la momentul edificării lor și dacă acestea au avut sau nu un caracter voluptoriu. Aceste cerințe sunt prevăzute cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre acestea înlătură obligația reclamantului la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lucrărilor noi, identificate în cuprinsul articolului 2 al deciziei contestate.

Instanța de apel a clarificat toate aceste aspecte în baza materialului probator analizat, la care a făcut timitere expresă în decizia atacată, care relevă fără echivoc împrejurarea că lucrările de extindere a construcție vechi și lucrările de construire a piscinei nu au fost autorizate la data edificării acestora și că edificarea piscinei descoperite a avut un caracter voluptoriu în raport de poziția de opunere a pârâtei atât timp cât lucrarea avea o funcționalitate redusă (de maxim 3 luni) într-un an calendaristic. Deoarece în cauză nu s-a dovedit întrunirea cumulativă a acestor cerințe, în mod corect instanța de apel a dispus anularea în parte a deciziei contestate și restituirea sumei de bani achitată. De aceea, este neîntemeiată susținerea recurentei potrivit căreia restituirea în natură a imobilului (dispusă - de altfel - prin decizia contestată) ar fi  condiționată de plata contravalorii acestor construcții edificate pe teren ( ce au fost restituite prin decizia contestată).

În contextul în care dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu cuprind o reglementare expresă a situației juridice privind construcțiile noi neautorizate, unitatea deținătoare, care a acceptat restituirea în natură a terenului cu toate construcțiile aflate pe acesta, nu poate obține contravaloarea lucrărilor aflate pe terenul restituit în cadrul procedurii reglementate prin legea specială. Regimul juridic al construcțiilor neautorizate nefiind stabilit de Legea nr. 10/2001, pentru aceste construcții rămân aplicabile normele dreptului comun din materia accesiunii imobiliare artificiale, care implică plata de despăgubiri către cel în detrimentul căruia operează, potrivit principiului că nimeni nu se poate îmbogăți în dauna altei persoane, însă întrunirea eventuală a condițiilor necesare stabilirii despăgubirilor nu poate fi realizată în procedura legală și instituțională specială reglementată de Legea nr. 10/2001, ci - eventual - pe calea unei acțiuni separate.

Sunt neîntemeiate și criticile recurentei referitoare la lipsa de relevanță a analizării aspectului referitor la existența autorizației de edificare a lucrărilor noi ori a determinării eventualului caracter necesar sau voluptoriu al lucrărilor pentru care s-a consemnat obligația de plată a contestatorului întrucât aceste statuări de fapt și de drept vizau conținutul acelor  verificări stabilite cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare nr. 1284 din 26.02.2010 a I.C.C.J. pronunțată în primul ciclu procesual, fiind obligatorii pentru instanța de rejudecare  conform art. 315 alin. (1) C.pr.civ.

Este de subliniat faptul că, prin decizia de casare a fost tranșată și legătura dintre pretențiile formulate de contestator în temeiul Legii nr. 10/2001 și prevederile legale care reglementează plata nedatorată, astfel încât în contextul evaluării materialului probator administrat cu ocazia  rejudecării și a statuării asupra neîntrunirii cerințelor de aplicabilitate a dispozițiilor art. 10 alin. (5) și art. 48 din Legea nr. 10/2001, în mod corect instanța de apel prin decizia pronunțată a concluzionat în sensul efectuării unei plăți nedatorate, întrucât suma de bani la care a fost obligat prin decizia emisă de RA APPS nu este datorată de contestator, fiind îndreptățit la restituirea acesteia.

Neîntemeiate sunt și susținerile recurentei care vizează atitudinea oscilantă a contestatorului în sensul că ar fi recunoscut decizia nr. 262/2005, dar în același timp a contest suma de bani achitată în baza aceleiași decizii. Raportat la obiectul investirii instanței și cadrul procesual în care a avut loc rejudecarea apelului, sunt lipsite de relevanță juridică susținerile recurentei referitoare la atitudinea contestatorului, achitarea sumei de bani a cărei restituire o solicită neputând impieta dreptul acestuia de a promova contestație împotriva deciziei ce a  reprezentat temeiul plății și de a solicita, cu titlu accesoriu, restituirea respectivei sume de bani.

În ceea ce privește motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 8 C.pr.civ. invocat în cererea de recurs, acesta vizează situație în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura, ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Textul are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiție se urmărește și nu obiectul acțiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs, instanța este culpabilă dacă schimbă natura actului sau denaturează înțelesul actului în sensul că interpretând actul ajunge la o altă concluzie decât cea care rezultă din sensul clar și vădit neîndoielnic al termenilor și conținutului acestuia. În cauză,  recurenta nu a precizat în cererea de recurs care ar fi actul pretins denaturat și în ce ar consta denaturarea acestuia și nu formulează alte critici în sensul articolului 304 pct. 8 pentru a fi susceptibil de analiză, dezvoltarea motivelor prezentate făcând posibilă analiza controlului de legalitate din perspectiva art. 304 pct. 9 C.pr.civ., astfel cum s-a evocat în precedent.

Pentru considerentele expuse, constatându-se că soluția pronunțată de instanța de apel este legală, s-a constatat că motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.pr.civ. nu își găsește aplicabilitate, drept pentru care în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.pr.civ. s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâta RA APPS împotriva deciziei civile nr. 137A din 12 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București.