ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1485/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1485/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1436 din 20 noiembrie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 39363/3/2006,

Tribunalul București, secția a V - a civilă, a admis în parte cererea

principală formulată de reclamanta S.C.S. și cererea conexată formulată de

reclamantul S.C., ambele în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională

pentru Tineret și, în consecință, s-a modificat parțial Ordinul nr. 1153 din 9

octombrie 2006 emis de pârâtă, în sensul că suma pe care notificatorii au

obligația de a o plăti cu titlu de despăgubiri către stat este de 32.640 lei și

nu de 346.799,95 lei; au fost menținute celelalte dispoziții ale ordinului

contestat, pârâta fiind obligată la cheltuieli de judecată către S.C.S.

Apelurile declarate de către reclamanta S.C.S. și

pârâta Autoritatea Națională pentru Tineret împotriva sentinței menționate,

precum și cererea de aderare la apel formulată de reclamantul S.C. au fost

admise prin decizia nr. 814 din 4 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut

că instanța de judecată a fost învestită în cauză, pe lângă anularea parțială a

Ordinului nr. 1153 din 9 octombrie 2006 emis de pârâtă, în privința cuantumului

despăgubirilor și cu petitul vizând demolarea construcțiilor edificate de

pârâtă pe terenul restituit reclamanților, întemeiat pe dispozițiile art. 494 C.

civ.; or, prin hotărârea pronunțată în cauză, prima instanță nu s-a pronunțat

pe acest capăt de cerere și nici nu a analizat dispozițiile legale invocate

drept temei juridic.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, sub nr. 39363/3/2006, instanță care, prin sentința civilă nr.

527 din 10 aprilie 2009, a admis acțiunea formulată de ambii reclamanți, a

anulat, în parte, Ordinul nr. 1153 din 9 octombrie 2006 emis de pârâtă, în

sensul înlăturării obligației reclamanților la plata către pârâtă a

contravalorii construcțiilor edificate pe terenul restituit; a obligat, totodată,

pe pârâtă să ridice construcțiile edificate pe acest teren, precum și la plata

către reclamanți a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond

a reținut, pe aspectul despăgubirilor la care au fost obligați contestatorii

prin decizia contestată, că aceste sume sunt reprezentate de contravaloarea

construcțiilor edificate pe terenul restituit contestatorilor, construcții

edificate anterior anului 1990.

În aceste condiții, tribunalul a apreciat că sunt

incidente dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu

care, în cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv, s-au

ridicat construcții, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a

părții de teren rămase liberă.

Legiuitorul a avut în vedere ca respectivele

construcții să fi fost edificate în baza unor documentații legal aprobate, or,

în speță, construcțiile nu pot fi calificate ca respectând atare exigențe.

Astfel, pe aceste construcții, pârâtul nu deține un

titiu de proprietate, apărările acestuia în sensul că pentru imobilele

edificate anterior anului 1990 nu era necesară autorizarea nu pot fi reținute,

întrucât, așa cum s-a arătat, aceste construcții nu au fost edificate în baza

unor autorizări prealabile.

Aceste construcții fiind edificate în mod nelegal pe

terenul reclamanților, devin incidente dispozițiile art. 494 C. proc. civ.,

astfel încât cererea reclamanților ca pârâta să fie obligată a-și ridica aceste

construcții a fost apreciată ca întemeiată, în consecință, tribunalul

înlăturând obligația stabilită în incinta contestatorilor de plată a

contravalorii acestor construcții.

Apelul declarat de către pârâtul Ministerul

Tineretului și Sportului (fost Autoritatea Națională pentru Tineret) împotriva

sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 673/ A

din 10 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a

civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin care s-au confirmat

legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe.

În considerentele acestei decizii, instanța a reținut

incidența în cauză a prevederilor art. 10 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001,

art. 10.1 și 10.4 din H.G. 250/2007, pe temeiul cărora, s-a apreciat că, în mod

corect, prima instanță a admis acțiunea celor doi contestatori, câtă vreme prin

emiterea ordinului ce face obiectul contestației, celor doi contestatori le-a

fost recunoscut, irevocabil, dreptul de proprietate asupra terenului pe care

respectivele construcții au fost edificate, iar potrivit art. 25 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, dispoziția de restituire în natură face dovada proprietății

persoanei îndreptățite asupra bunului restituit și are forța probantă a unui

înscris autentic.

Prevederile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

stabilesc neechivoc faptul că doar pentru acele construcții care au fost

edificate cu autorizație de construire, care nu mai sunt necesare unității

deținătoare, se poate dispune ca acestea să revină fostului proprietar al

terenului restituit în natură, sub rezerva achitării unei despăgubiri la

valoarea de piață a construcției respective.

Este adevărat că prevederile art. 10 alin. (3) din

legea nr. 10/2001, invocate de apelant, stabilesc că fac obiect al restituirii

în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în

condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau

demontabile, însă aceasta dispoziție legală nu condiționează restituirea în

natură a acestor terenuri de plata unor despăgubiri, norma specială aplicabilă

în această materie - art. 10 alin. (5) din legea nr. 10/2001, fiind de strictă

interpretare și aplicare.

Așa fiind, câtă vreme apelantul, prin ordinul emis, a

apreciat că se impune restituirea în natură a terenului preluat abuziv, pe care

se afla aceste construcții, acesta nu avea posibilitatea de a condiționa

această restituire de plata unor despăgubiri egale cu valoarea de piață a

construcțiilor edificate de stat ulterior exproprierii, fără autorizație de

construire pe terenul menționat, decât în limitele și în condițiile expres

stabilite de lege, care nu erau îndeplinite în cauză.

Faptul că aceste construcții au fost edificate de

stat și aparțin statului și că unele dintre acestea nu au natura unor

construcții ușor demontabile, așa cum rezultă din raportul de expertiză

întocmit în cauză, nu poate conduce la o altă soluție, prin raportare la

considerentele anterior expuse.

Sub acest aspect, instanța a constatat că, prin

recunoașterea, prin Ordinul nr. 1153/2006, a dreptului de proprietate asupra

terenului pe care sunt ridicate aceste construcții, cei doi intimați dețin un

„bun actual", ca noțiune autonomă, în sensul primului protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, opozabil erga omnes.

Potrivit art. 1 al Primului Protocol adițional la

Convenție, dreptul de proprietate nu este unul absolut și că el poate fi supus

limitărilor, care, însă, trebuie să fie prevăzute de o lege accesibilă și

previzibilă, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate

democratică și să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate între

interesele balansate.

Or, în cauză, legea specială în materie nu

reglementează în sarcina proprietarilor ale căror bunuri au fost restituite

obligația de plata a unor despăgubiri decât în cazul construcțiilor autorizate.

Pe de altă parte, nici din perspectiva dreptului

comun, reprezentat de art. 494 C. civ., nu s-ar putea reține o atare obligație:

din interpretarea acestor prevederi legale, rezultă că orice constructor pe

terenul proprietatea altuia este îndatorat să ridice construcțiile astfel

edificate, cu excepția prevăzută în alineatul final al art. 494 C. proc. civ.,

și anume aceea a constructorului de bună credință. Or, în condițiile în care

terenul a fost retrocedat în natură, în procedura specială a Legii nr. 10/2001,

aceasta reprezintă o recunoaștere expresă a preluării ale abuzive de către de

stat, neputând fi reținută calitatea de constructor de bună credință a

acestuia.

Nu poate fi reținută nici teza susținută de apelant

în sensul că, prin măsurile dispuse de prima instanță, s-ar ajunge la o

îmbogățire fără just temei a celor doi contestatori, câtă vreme, în realitate,

pe această cale, s-a impus o repunere a părților în situația anterioară

edificării acestor construcții de către stat. Astfel, aceștia nu sunt în

situația în care, ca efect al restituirii terenului preluat abuziv de către

stat, să beneficieze de un drept de proprietate asupra acestor construcții,

fără plata unor despăgubiri, situație în care s-ar putea vorbi despre o

creștere nejustificată a patrimoniului lor, pe seama statului, condiție

esențială pentru reținerea în cauză a faptului licit al îmbogățirii fără just

temei.

Tot astfel, din moment ce apelanta a dispus de aceste

construcții, prin ordinul ce face obiectul contestației, acestea au fost,

practic, înstrăinate către contestatori iar, pe de altă parte, din probatoriul

administrat în cauză rezultă că ele au fost edificate fără autorizație, așadar

ilegal.

Ca atare, apărările acesteia referitoare la

împrejurarea că ele aparțin domeniului public nu pot fi apreciate ca fiind

pertinente, prin raportare la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care

condiționează apartenența la domeniul public sau privat al statului sau al

unităților administrativ-teritoriale a bunurilor dobândite de stat în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de intrarea lor în proprietatea statului în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România ia parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în

termen legal, pârâtul Ministerul Tineretului și Sportului, criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență,

următoarele:

Instanța de apel a reținut, în mod eronat, faptul că

imobilele construcții aflate pe terenul restituit în natură intimaților au fost

ridicate fără niciun fel de autorizație, în condițiile în care acele

construcții au fost ridicate de către stat din fonduri proprii, ulterior exproprierii,

iar edificarea s-a realizat conform planului de lucrări, schițelor și

proiectelor întocmite la acea dată, cu respectarea destinației conferite prin

legi, decrete sau orice alte dispoziții legale în vigoare.

Nu sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (3) din

Legea 10/2001, deoarece în cauză nu este vorba despre construcții ridicate după

anul 1990 și nici nu sunt ușor demontabile, fiind edificate din cărămidă și cu

fundație din beton.

Restituirea în natură a terenului pe care se află

acele construcții nu îndreptățește pe intimați să solicite ridicarea acestora

și nici să fie scutiți de plata contravalorii lor.

Pe de altă parte, imobilul face parte din domeniul

privat al statului, recurentul având doar un drept de administrare asupra

terenului și a clădirilor aferente, astfel încât, în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 213/1998, existența unui titlu nevalabil al statului

putea fi infirmată doar dacă dobândirea bunului s-ar fi realizat fără

respectarea dispozițiilor legale în vigoare. Or, acest lucru nu s-a întâmplat,

dat fiind că terenul a fost preluat în baza Legii reformei agrare nr. 187/1945.

Dacă s-ar fi ținut cont de aceste aspecte, instanța

nu ar mai fi reținut în sarcina recurentului calitatea de constructor de

rea-credință și ar fi constatat că Ministerul Tineretului si Sportului are

dreptul la plata unor despăgubiri, așa cum prevede punctul 10.5 din Normele

Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, al căror cuantum nu poate

fi mai mic decât valoarea înscrisă în evidentele contabile ale instituției,

respectiv 207.907,21 RON.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor

formulate și a actelor dosarului, înalta Curte constată că recursul este

nefondat.

Prin Ordinul nr. 1153 din 9 octombrie 2006 emis de

către Autoritatea Națională pentru Tineret (al cărei continuator este

recurentul - pârât Ministerul Tineretului și Sportului), s-a dispus restituirea

în natură către reclamanții S.C.S. și S.C. a întregului imobil situat în corn.

Izvoarele, jud. Prahova aflat în patrimoniul unității deținătoare, compus din

teren în suprafață de 1,40 ha și construcție, cu obligația reclamanților de a

plăti despăgubiri în cuantum de 346.799,95 lei, ca echivalent al valorii de

piață a imobilului edificat de stat pe terenul reclamanților.

Așadar, s-a restituit imobilul în compunerea de la

data preluării abuzive de la autorul reclamanților, Scorțea Ion (teren și o

construcție), însă și construcțiile edificate de către stat pe teren, după

preluarea în baza Legii nr. 187/1945.

Ipoteza legală în care Autoritatea Națională pentru

Tineret a considerat că se încadrează situația creată prin modalitatea aplicată

de restituire a imobilului este cea prevăzută de art. 10 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, potrivit căruia „Se restituie în natură și terenurile pe care,

ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autoritate care nu mai

sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia

o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilită

potrivit standardelor internaționale de evaluare".

Astfel, unitatea deținătoare a înțeles să restituie

și terenul pe care se află construcții noi, edificate de stat după preluare

(mai precis, în perioada 1955 - 1981), care nu-i mai sunt necesare - nu s-a contestat

că tabăra școlară de la Izvoarele nu mai este funcțională din anul 2000, după

cum rezultă din raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar, întocmit

la cererea Autorității Naționale pentru Tineret (fila 40 dosar fond) -, sub

condiția dezdăunării pentru aceste construcții.

Instanța de apel a apreciat, în contextul acestei

norme din Legea nr. 10/2001, că, întrucât construcțiile noi nu au fost

autorizate, nu subzistă condiția dezdăunării.

Această apreciere este legală, însă pentru

considerentul că existența unor construcții neautorizate, edificate de stat,

plasează modul de abordare a naturii măsurilor reparatorii pentru teren în

ipoteza prevăzută de art. 10 alin. (2), și nu de art. 10 alin. (5), astfel cum

a considerat unitatea deținătoare. Este legală, de altfel, chiar în ipoteza art.

10 alin. (5), pentru argumentele ce urmează a fi expuse.

Este de precizat, în prealabil, că recurentul nu

contestă faptul că respectivele construcții, identificate de către expertul

desemnat în cauză, au fost edificate, anterior anului 1990, fără autorizație

(recurentul susține, în schimb, că edificarea s-a făcut cu bună - credință, iar

construcțiile sunt evidențiate în domeniul public al statului, susțineri ce vor

fi analizate, de asemenea, în cadrul prezentelor considerente).

Inexistența autorizației echivalează, în opinia

legiuitorului, cu o edificare ilegală, în termenii art. 10.4 din H.G. nr. 250/2007

de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 10 alin. (2), „In cazul în care pe

terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat

noi construcții, autoritate, persoana îndreptățită va obține restituirea în

natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de

construcții noi., măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent".

Per a contrario din această normă, existența unor

construcții noi neautorizate nu reprezintă un impediment la restituirea în

natură a terenului, precum în cazul expres reglementat al construcțiilor noi

autorizate.

Și în art. 10 alin. (3) se prevede posibilitatea

restituirii în natură a unui teren pe care se află construcții noi neautorizate

în condițiile legii, dar se referă la construcții realizate după 1 ianuarie

1990 (cea de-a doua ipoteză din această normă, vizând construcții ușoare sau

demontabile, nu are nici o legătură cu speța).

Deși art. 10 alin. (3) nu este incident, deoarece, în

cauză, construcțiile noi au fost edificate înainte de 1990, interpretarea

sistematică a acestei norme și a celei din alin. (2) conduce la constatarea că,

deși ambele norme permit restituirea în natură a unui teren pe care se află

construcții noi neautorizate, alin. (2) vizează asemenea construcții realizate

anterior anului 1990, în timp ce alin. (3) se preocupă de cele ulterioare

aceluiași an.

Așadar, situația din speță, creată prin restituirea

terenului pe care se află construcții noi neautorizate, edificate anterior

anului 1990, corespunde reglementării din art. 10 alin. (2) interpretat per a

contrario și prin coroborare cu art. 10 alin. (3). Or, această reglementare nu

include niciun fel de despăgubire pentru constructorul ce a edificat lucrări

considerate ilegale de către legiuitor, prin art. 10.4 din Normele

metodologice, după cum s-a arătat anterior.

Chiar dacă situația de fapt a speței ar fi încadrată

în art. 10 alin. (5) din lege, s-ar ajunge tot la concluzia inexistenței

vreunei obligații de dezdăunare a constructorului unor lucrări neautorizate, în

sarcina proprietarului terenului.

Constatarea anterioară privind posibilitatea

restituirii în natură a unui teren ocupat de construcții noi neautorizate,

edificate fie anterior, fie ulterior anului 1990, se constată că se regăsește

și în art. 10 alin. (5), interpretat logic, prin aplicarea argumentelor a

fortiori și acela al analogiei, însă și literal.

Astfel, dacă norma prevede că se restituie în natură

terenurile noi autorizate (care nu mai sunt necesare unității deținătoare), cu

atât mai mult se restituie cele neautorizate, pentru aceleași motive expuse în

legătură cu art. 10 alin. (2) și alin. (3).

Întrucât în aceste din urmă ipoteze menționate nu se

prevede plata vreunei despăgubiri, pentru identitate de rațiune nici în

cazurile din alin. (5) nu se impune o asemenea dezdăunare.

De altfel, condiția dezdăunării este prevăzută exclusiv

în situația construcțiilor noi autorizate, astfel cum rezultă prin

interpretarea literală a normei, sfera de aplicare a dispoziției legale

neputând fi extinsă altor situații ce nu au fost prevăzute de legiuitor (pe

care acesta le-a reglementat în alte norme, cum sunt cele din alin. (2) și

alin. (3) din același art. 10 al legii).

Legiuitorul se referă în art. 10 la construcții

„autorizate" ori „neautorizate", inclusiv în privința construcțiilor

edificate de stat pe terenul preluat abuziv, așadar independent de edificarea

cu bună - credință sau cu rea - credință, în termenii apărării pe care

recurentul a susținut-o în cauză, inclusiv prin motivele de recurs.

Art. 10 alin. (5) reprezintă, fără îndoială, o

aplicație a accesiunii imobiliare artificiale în varianta edificării pe terenul

altei persoane cu materialele constructorului, reglementată de art. 494 C. civ.,

în condițiile în care dispoziția emisă în procedura Legii nr. 10/2001,

contestată în cauză, valorează tidu de proprietate al reclamanților pentru

teren (neputând a se agrava, prin infirmarea restituirii în natură, situația

persoanei îndreptățite în cadrul propriei contestații).

Fiind vorba despre o normă specială, trebuie aplicată

ca atare, nefiind necesară trimiterea la Codul civil, decât în privința acelor

aspecte ale raportului obligațional pe care norma derogatorie nu le

reglementează.

Or, dispoziția din Legea nr. 10/2001 nu introduce

nici o distincție, în privința măsurilor reparatorii cuvenite pentru teren, în

funcție de atitudinea subiectivă a constructorului la data edificării, cerința

autorizării edificării nefiind echivalentă cu o conduită de bună sau de rea -

credință a acestuia.

Ca atare, în virtutea accesiunii, proprietarul

terenului restituit în procedura Legii nr. 10/2001 devine și proprietarul

construcției realizate de o altă persoană, fără ca proprietarul să aibă

obligația de a o dezdăuna pe aceasta prin restituirea contravalorii

construcției, din moment ce s-a construit în absența unei autorizări legale.

Dacă s-ar încerca o corelație între cerința legală și

atitudinea subiectivă a constructorului la momentul edificării, se constată că,

în mod corect, instanța de apel a apreciat că situația unei construcții

realizate fără autorizație este asimilabilă celei în care se află constructorul

de rea - credință, pentru argumentul că faptul preluării abuzive a terenului

înainte de anul 1989 este incompatibil cu o atitudine de bună - credință.

Chiar dacă ne-am raporta strict la cerințele

dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, relative la autorizare, este

suficient că legiuitorul echivalează construirea fără autorizație cu o faptă

„ilegală", în termenii art. 10.4 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a

Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, deja menționat în

cuprinsul motivării prezentei decizii.

Or, autorul unui act de încălcare a legii nu poate

pretinde protecția dreptului astfel exercitat, iar legiuitorul din actul

normativ cu caracter special nici nu a înțeles să acorde o asemenea protecție,

din moment ce a prevăzut restituirea în natură a terenului pe care se află

construcțiile neautorizate, fără plata vreunei despăgubiri pentru acestea.

În ceea ce privește dispoziția primei instanțe din

cauză de obligare a pârâtului de desființare a construcțiilor nelegal

edificate, menținută în apel, se constată, în absența unei reglementări în

legea specială, că s-a făcut, în mod corect, aplicarea dreptului comun,

reprezentat de prevederile art. 494 C. civ.

Pe baza celor expuse anterior, fiind vorba despre un

constructor de rea - credință, acesta nu poate pretinde dezdăunarea pentru

construcțiile nelegale, însă nici poate împiedica exercitarea dreptului de

opțiune al proprietarului terenului în sensul predării terenului liber de orice

construcții, pe cheltuiala debitorului obligației. Acest drept de opțiune nu

este exercitat abuziv în cauză, ca atare, nici nu poate fi cenzurat de către

instanța de judecată, care este abilitată doar să ia act de manifestarea de

voință a creditorului și să dispună în consecință.

În aceste condiții, sunt lipsite de temei susținerile

recurentului referitoare la buna - credință a statului la momentul edificării,

inclusiv din perspectiva valabilității titlului statului creat prin preluarea

imobilului anterior anului 1989 (susținere prin care s-a încercat a se demonstra

că statul a construit având convingerea că este proprietarul terenului),

respectiv la evidențierea construcțiilor în domeniul public al statului.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii și, drept urmare, va

respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul

Ministerul Tineretului și Sportului împotriva deciziei nr. 673/ A din 10

decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie

2011.