ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1485/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1436 din 20 noiembrie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 39363/3/2006, Tribunalul București, secția a V - a civilă, a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta S.C.S. și cererea conexată formulată de reclamantul S.C., ambele în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Tineret și, în consecință, s-a modificat parțial Ordinul nr. 1153 din 9 octombrie 2006 emis de pârâtă, în sensul că suma pe care notificatorii au obligația de a o plăti cu titlu de despăgubiri către stat este de 32.640 lei și nu de 346.799,95 lei; au fost menținute celelalte dispoziții ale ordinului contestat, pârâta fiind obligată la cheltuieli de judecată către S.C.S.

Apelurile declarate de către reclamanta S.C.S. și pârâta Autoritatea Națională pentru Tineret împotriva sentinței menționate, precum și cererea de aderare la apel formulată de reclamantul S.C. au fost admise prin decizia nr. 814 din 4 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că instanța de judecată a fost învestită în cauză, pe lângă anularea parțială a Ordinului nr. 1153 din 9 octombrie 2006 emis de pârâtă, în privința cuantumului despăgubirilor și cu petitul vizând demolarea construcțiilor edificate de pârâtă pe terenul restituit reclamanților, întemeiat pe dispozițiile art. 494 C. civ.; or, prin hotărârea pronunțată în cauză, prima instanță nu s-a pronunțat pe acest capăt de cerere și nici nu a analizat dispozițiile legale invocate drept temei juridic.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 39363/3/2006, instanță care, prin sentința civilă nr. 527 din 10 aprilie 2009, a admis acțiunea formulată de ambii reclamanți, a anulat, în parte, Ordinul nr. 1153 din 9 octombrie 2006 emis de pârâtă, în sensul înlăturării obligației reclamanților la plata către pârâtă a contravalorii construcțiilor edificate pe terenul restituit; a obligat, totodată, pe pârâtă să ridice construcțiile edificate pe acest teren, precum și la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, pe aspectul despăgubirilor la care au fost obligați contestatorii prin decizia contestată, că aceste sume sunt reprezentate de contravaloarea construcțiilor edificate pe terenul restituit contestatorilor, construcții edificate anterior anului 1990. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că sunt incidente dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, în cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv, s-au ridicat construcții, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă. Legiuitorul a avut în vedere ca respectivele construcții să fi fost edificate în baza unor documentații legal aprobate, or, în speță, construcțiile nu pot fi calificate ca respectând atare exigențe.

Astfel, pe aceste construcții, pârâtul nu deține un titiu de proprietate, apărările acestuia în sensul că pentru imobilele edificate anterior anului 1990 nu era necesară autorizarea nu pot fi reținute, întrucât, așa cum s-a arătat, aceste construcții nu au fost edificate în baza unor autorizări prealabile. Aceste construcții fiind edificate în mod nelegal pe terenul reclamanților, devin incidente dispozițiile art. 494 C. proc. civ., astfel încât cererea reclamanților ca pârâta să fie obligată a-și ridica aceste construcții a fost apreciată ca întemeiată, în consecință, tribunalul înlăturând obligația stabilită în incinta contestatorilor de plată a contravalorii acestor construcții.

Apelul declarat de către pârâtul Ministerul Tineretului și Sportului (fost Autoritatea Națională pentru Tineret) împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 673/ A din 10 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe. În considerentele acestei decizii, instanța a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 10 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001, art. 10.1 și 10.4 din H.G.

250/2007, pe temeiul cărora, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanță a admis acțiunea celor doi contestatori, câtă vreme prin emiterea ordinului ce face obiectul contestației, celor doi contestatori le-a fost recunoscut, irevocabil, dreptul de proprietate asupra terenului pe care respectivele construcții au fost edificate, iar potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziția de restituire în natură face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra bunului restituit și are forța probantă a unui înscris autentic. Prevederile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 stabilesc neechivoc faptul că doar pentru acele construcții care au fost edificate cu autorizație de construire, care nu mai sunt necesare unității deținătoare, se poate dispune ca acestea să revină fostului proprietar al terenului restituit în natură, sub rezerva achitării unei despăgubiri la valoarea de piață a construcției respective.

Este adevărat că prevederile art. 10 alin. (3) din legea nr. 10/2001, invocate de apelant, stabilesc că fac obiect al restituirii în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile, însă aceasta dispoziție legală nu condiționează restituirea în natură a acestor terenuri de plata unor despăgubiri, norma specială aplicabilă în această materie - art. 10 alin. (5) din legea nr. 10/2001, fiind de strictă interpretare și aplicare.

Așa fiind, câtă vreme apelantul, prin ordinul emis, a apreciat că se impune restituirea în natură a terenului preluat abuziv, pe care se afla aceste construcții, acesta nu avea posibilitatea de a condiționa această restituire de plata unor despăgubiri egale cu valoarea de piață a construcțiilor edificate de stat ulterior exproprierii, fără autorizație de construire pe terenul menționat, decât în limitele și în condițiile expres stabilite de lege, care nu erau îndeplinite în cauză. Faptul că aceste construcții au fost edificate de stat și aparțin statului și că unele dintre acestea nu au natura unor construcții ușor demontabile, așa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză, nu poate conduce la o altă soluție, prin raportare la considerentele anterior expuse.

Sub acest aspect, instanța a constatat că, prin recunoașterea, prin Ordinul nr. 1153/2006, a dreptului de proprietate asupra terenului pe care sunt ridicate aceste construcții, cei doi intimați dețin un „bun actual", ca noțiune autonomă, în sensul primului protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, opozabil erga omnes. Potrivit art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, dreptul de proprietate nu este unul absolut și că el poate fi supus limitărilor, care, însă, trebuie să fie prevăzute de o lege accesibilă și previzibilă, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică și să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate între interesele balansate.

Or, în cauză, legea specială în materie nu reglementează în sarcina proprietarilor ale căror bunuri au fost restituite obligația de plata a unor despăgubiri decât în cazul construcțiilor autorizate. Pe de altă parte, nici din perspectiva dreptului comun, reprezentat de art. 494 C. civ., nu s-ar putea reține o atare obligație: din interpretarea acestor prevederi legale, rezultă că orice constructor pe terenul proprietatea altuia este îndatorat să ridice construcțiile astfel edificate, cu excepția prevăzută în alineatul final al art. 494 C. proc. civ., și anume aceea a constructorului de bună credință. Or, în condițiile în care terenul a fost retrocedat în natură, în procedura specială a Legii nr. 10/2001, aceasta reprezintă o recunoaștere expresă a preluării ale abuzive de către de stat, neputând fi reținută calitatea de constructor de bună credință a acestuia.

Nu poate fi reținută nici teza susținută de apelant în sensul că, prin măsurile dispuse de prima instanță, s-ar ajunge la o îmbogățire fără just temei a celor doi contestatori, câtă vreme, în realitate, pe această cale, s-a impus o repunere a părților în situația anterioară edificării acestor construcții de către stat. Astfel, aceștia nu sunt în situația în care, ca efect al restituirii terenului preluat abuziv de către stat, să beneficieze de un drept de proprietate asupra acestor construcții, fără plata unor despăgubiri, situație în care s-ar putea vorbi despre o creștere nejustificată a patrimoniului lor, pe seama statului, condiție esențială pentru reținerea în cauză a faptului licit al îmbogățirii fără just temei.

Tot astfel, din moment ce apelanta a dispus de aceste construcții, prin ordinul ce face obiectul contestației, acestea au fost, practic, înstrăinate către contestatori iar, pe de altă parte, din probatoriul administrat în cauză rezultă că ele au fost edificate fără autorizație, așadar ilegal. Ca atare, apărările acesteia referitoare la împrejurarea că ele aparțin domeniului public nu pot fi apreciate ca fiind pertinente, prin raportare la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care condiționează apartenența la domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale a bunurilor dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de intrarea lor în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România ia parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Tineretului și Sportului, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: Instanța de apel a reținut, în mod eronat, faptul că imobilele construcții aflate pe terenul restituit în natură intimaților au fost ridicate fără niciun fel de autorizație, în condițiile în care acele construcții au fost ridicate de către stat din fonduri proprii, ulterior exproprierii, iar edificarea s-a realizat conform planului de lucrări, schițelor și proiectelor întocmite la acea dată, cu respectarea destinației conferite prin legi, decrete sau orice alte dispoziții legale în vigoare.

Nu sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea 10/2001, deoarece în cauză nu este vorba despre construcții ridicate după anul 1990 și nici nu sunt ușor demontabile, fiind edificate din cărămidă și cu fundație din beton. Restituirea în natură a terenului pe care se află acele construcții nu îndreptățește pe intimați să solicite ridicarea acestora și nici să fie scutiți de plata contravalorii lor. Pe de altă parte, imobilul face parte din domeniul privat al statului, recurentul având doar un drept de administrare asupra terenului și a clădirilor aferente, astfel încât, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/1998, existența unui titlu nevalabil al statului putea fi infirmată doar dacă dobândirea bunului s-ar fi realizat fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare.

Or, acest lucru nu s-a întâmplat, dat fiind că terenul a fost preluat în baza Legii reformei agrare nr. 187/1945. Dacă s-ar fi ținut cont de aceste aspecte, instanța nu ar mai fi reținut în sarcina recurentului calitatea de constructor de rea-credință și ar fi constatat că Ministerul Tineretului si Sportului are dreptul la plata unor despăgubiri, așa cum prevede punctul 10.5 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, al căror cuantum nu poate fi mai mic decât valoarea înscrisă în evidentele contabile ale instituției, respectiv 207.907,21 RON. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin Ordinul nr. 1153 din 9 octombrie 2006 emis de către Autoritatea Națională pentru Tineret (al cărei continuator este recurentul - pârât Ministerul Tineretului și Sportului), s-a dispus restituirea în natură către reclamanții S.C.S. și S.C. a întregului imobil situat în corn. Izvoarele, jud. Prahova aflat în patrimoniul unității deținătoare, compus din teren în suprafață de 1,40 ha și construcție, cu obligația reclamanților de a plăti despăgubiri în cuantum de 346.799,95 lei, ca echivalent al valorii de piață a imobilului edificat de stat pe terenul reclamanților. Așadar, s-a restituit imobilul în compunerea de la data preluării abuzive de la autorul reclamanților, Scorțea Ion (teren și o construcție), însă și construcțiile edificate de către stat pe teren, după preluarea în baza Legii nr. 187/1945.

Ipoteza legală în care Autoritatea Națională pentru Tineret a considerat că se încadrează situația creată prin modalitatea aplicată de restituire a imobilului este cea prevăzută de art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „Se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autoritate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare". Astfel, unitatea deținătoare a înțeles să restituie și terenul pe care se află construcții noi, edificate de stat după preluare (mai precis, în perioada 1955 - 1981), care nu-i mai sunt necesare - nu s-a contestat că tabăra școlară de la Izvoarele nu mai este funcțională din anul 2000, după cum rezultă din raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar, întocmit la cererea Autorității Naționale pentru Tineret (fila 40 dosar fond) -, sub condiția dezdăunării pentru aceste construcții.

Instanța de apel a apreciat, în contextul acestei norme din Legea nr. 10/2001, că, întrucât construcțiile noi nu au fost autorizate, nu subzistă condiția dezdăunării. Această apreciere este legală, însă pentru considerentul că existența unor construcții neautorizate, edificate de stat, plasează modul de abordare a naturii măsurilor reparatorii pentru teren în ipoteza prevăzută de art. 10 alin. (2), și nu de art. 10 alin. (5), astfel cum a considerat unitatea deținătoare. Este legală, de altfel, chiar în ipoteza art. 10 alin. (5), pentru argumentele ce urmează a fi expuse.

Este de precizat, în prealabil, că recurentul nu contestă faptul că respectivele construcții, identificate de către expertul desemnat în cauză, au fost edificate, anterior anului 1990, fără autorizație (recurentul susține, în schimb, că edificarea s-a făcut cu bună - credință, iar construcțiile sunt evidențiate în domeniul public al statului, susțineri ce vor fi analizate, de asemenea, în cadrul prezentelor considerente). Inexistența autorizației echivalează, în opinia legiuitorului, cu o edificare ilegală, în termenii art. 10.4 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 10 alin. (2), „In cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autoritate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi., măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent". Per a contrario din această normă, existența unor construcții noi neautorizate nu reprezintă un impediment la restituirea în natură a terenului, precum în cazul expres reglementat al construcțiilor noi autorizate. Și în art. 10 alin. (3) se prevede posibilitatea restituirii în natură a unui teren pe care se află construcții noi neautorizate în condițiile legii, dar se referă la construcții realizate după 1 ianuarie 1990 (cea de-a doua ipoteză din această normă, vizând construcții ușoare sau demontabile, nu are nici o legătură cu speța).

Deși art. 10 alin. (3) nu este incident, deoarece, în cauză, construcțiile noi au fost edificate înainte de 1990, interpretarea sistematică a acestei norme și a celei din alin. (2) conduce la constatarea că, deși ambele norme permit restituirea în natură a unui teren pe care se află construcții noi neautorizate, alin. (2) vizează asemenea construcții realizate anterior anului 1990, în timp ce alin. (3) se preocupă de cele ulterioare aceluiași an. Așadar, situația din speță, creată prin restituirea terenului pe care se află construcții noi neautorizate, edificate anterior anului 1990, corespunde reglementării din art. 10 alin. (2) interpretat per a contrario și prin coroborare cu art. 10 alin. (3). Or, această reglementare nu include niciun fel de despăgubire pentru constructorul ce a edificat lucrări considerate ilegale de către legiuitor, prin art. 10.4 din Normele metodologice, după cum s-a arătat anterior.

Chiar dacă situația de fapt a speței ar fi încadrată în art. 10 alin. (5) din lege, s-ar ajunge tot la concluzia inexistenței vreunei obligații de dezdăunare a constructorului unor lucrări neautorizate, în sarcina proprietarului terenului. Constatarea anterioară privind posibilitatea restituirii în natură a unui teren ocupat de construcții noi neautorizate, edificate fie anterior, fie ulterior anului 1990, se constată că se regăsește și în art. 10 alin. (5), interpretat logic, prin aplicarea argumentelor a fortiori și acela al analogiei, însă și literal.

Astfel, dacă norma prevede că se restituie în natură terenurile noi autorizate (care nu mai sunt necesare unității deținătoare), cu atât mai mult se restituie cele neautorizate, pentru aceleași motive expuse în legătură cu art. 10 alin. (2) și alin. (3). Întrucât în aceste din urmă ipoteze menționate nu se prevede plata vreunei despăgubiri, pentru identitate de rațiune nici în cazurile din alin. (5) nu se impune o asemenea dezdăunare. De altfel, condiția dezdăunării este prevăzută exclusiv în situația construcțiilor noi autorizate, astfel cum rezultă prin interpretarea literală a normei, sfera de aplicare a dispoziției legale neputând fi extinsă altor situații ce nu au fost prevăzute de legiuitor (pe care acesta le-a reglementat în alte norme, cum sunt cele din alin. (2) și alin. (3) din același art. 10 al legii).

Legiuitorul se referă în art. 10 la construcții „autorizate" ori „neautorizate", inclusiv în privința construcțiilor edificate de stat pe terenul preluat abuziv, așadar independent de edificarea cu bună - credință sau cu rea - credință, în termenii apărării pe care recurentul a susținut-o în cauză, inclusiv prin motivele de recurs. Art. 10 alin. (5) reprezintă, fără îndoială, o aplicație a accesiunii imobiliare artificiale în varianta edificării pe terenul altei persoane cu materialele constructorului, reglementată de art. 494 C. civ., în condițiile în care dispoziția emisă în procedura Legii nr. 10/2001, contestată în cauză, valorează tidu de proprietate al reclamanților pentru teren (neputând a se agrava, prin infirmarea restituirii în natură, situația persoanei îndreptățite în cadrul propriei contestații).

Fiind vorba despre o normă specială, trebuie aplicată ca atare, nefiind necesară trimiterea la Codul civil, decât în privința acelor aspecte ale raportului obligațional pe care norma derogatorie nu le reglementează. Or, dispoziția din Legea nr. 10/2001 nu introduce nici o distincție, în privința măsurilor reparatorii cuvenite pentru teren, în funcție de atitudinea subiectivă a constructorului la data edificării, cerința autorizării edificării nefiind echivalentă cu o conduită de bună sau de rea - credință a acestuia. Ca atare, în virtutea accesiunii, proprietarul terenului restituit în procedura Legii nr. 10/2001 devine și proprietarul construcției realizate de o altă persoană, fără ca proprietarul să aibă obligația de a o dezdăuna pe aceasta prin restituirea contravalorii construcției, din moment ce s-a construit în absența unei autorizări legale.

Dacă s-ar încerca o corelație între cerința legală și atitudinea subiectivă a constructorului la momentul edificării, se constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că situația unei construcții realizate fără autorizație este asimilabilă celei în care se află constructorul de rea - credință, pentru argumentul că faptul preluării abuzive a terenului înainte de anul 1989 este incompatibil cu o atitudine de bună - credință. Chiar dacă ne-am raporta strict la cerințele dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, relative la autorizare, este suficient că legiuitorul echivalează construirea fără autorizație cu o faptă „ilegală", în termenii art. 10.4 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, deja menționat în cuprinsul motivării prezentei decizii.

Or, autorul unui act de încălcare a legii nu poate pretinde protecția dreptului astfel exercitat, iar legiuitorul din actul normativ cu caracter special nici nu a înțeles să acorde o asemenea protecție, din moment ce a prevăzut restituirea în natură a terenului pe care se află construcțiile neautorizate, fără plata vreunei despăgubiri pentru acestea. În ceea ce privește dispoziția primei instanțe din cauză de obligare a pârâtului de desființare a construcțiilor nelegal edificate, menținută în apel, se constată, în absența unei reglementări în legea specială, că s-a făcut, în mod corect, aplicarea dreptului comun, reprezentat de prevederile art. 494 C. civ.

Pe baza celor expuse anterior, fiind vorba despre un constructor de rea - credință, acesta nu poate pretinde dezdăunarea pentru construcțiile nelegale, însă nici poate împiedica exercitarea dreptului de opțiune al proprietarului terenului în sensul predării terenului liber de orice construcții, pe cheltuiala debitorului obligației. Acest drept de opțiune nu este exercitat abuziv în cauză, ca atare, nici nu poate fi cenzurat de către instanța de judecată, care este abilitată doar să ia act de manifestarea de voință a creditorului și să dispună în consecință.

În aceste condiții, sunt lipsite de temei susținerile recurentului referitoare la buna - credință a statului la momentul edificării, inclusiv din perspectiva valabilității titlului statului creat prin preluarea imobilului anterior anului 1989 (susținere prin care s-a încercat a se demonstra că statul a construit având convingerea că este proprietarul terenului), respectiv la evidențierea construcțiilor în domeniul public al statului. Față de cele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii și, drept urmare, va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Tineretului și Sportului împotriva deciziei nr. 673/ A din 10 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2011.