ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5485/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, la data de 9 iulie 2008, precizată la data de 8 decembrie 2008, reclamanții D.D.M., D.G.V. și D.A.I.M. au solicitat obligarea pârâtului Municipiul București să emită dispoziție motivată cu propunere de acordare despăgubiri pentru imobilul situat în București, sector 5, în soluționarea notificării din 14 iunie 2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul în litigiu, compus din construcție de cărămidă, parter și etaj, în total trei apartamente, precum și teren în suprafață de 165 mp, a fost dobândit de autoarea lor, D.G.V., căsătorită cu D.G., prin cumpărare de la Clivio Turconi, conform actului de vânzare încheiat la data de 21 ianuarie 1943. Prin notificarea înregistrată din 14 iunie 2001 la Biroul executorului judecătoresc S.N., reclamanții au solicitat Primăriei municipiului București să le restituie în natură imobilul, având în vedere că acesta a fost preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 134/1985. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 949 din 30 iunie 2009, Tribunalul București, secția a V a civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri, în valoare de 378.318 lei pentru suprafața de 165 mp teren și în valoare de 220.755 lei pentru construcțiile demolate. Prin aceeași sentință, a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 2.300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanții au făcut dovada, atât a dreptului de proprietate asupra imobilului al autoarei lor, D.G.V., prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 21 ianuarie 1943, cât și a calității lor de moștenitori de pe urma acesteia, prin certificatele de moștenitor din 19 aprilie 1989 și din 15 septembrie 2000. Prin adresa din 15 mai 2007, SC C. SA a comunicat faptul că imobilul în litigiu a fost preluat de stat de la autoarea reclamanților în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 1989, iar ulterior, construcțiile au fost demolate, zona fiind afectată în întregime de frontul de construcții „Centrul civic”, neacordându-se despăgubiri.

Față de aceste împrejurări, tribunalul a constatat imposibilitatea restituirii în natură a terenului și îndreptățirea reclamanților de a primi despăgubiri atât pentru teren, cât și pentru construcțiile demolate, la valoarea lor reală, stabilită prin expertiza dispusă în cauză și la care părțile nu au formulate obiecțiuni, respectiv 378.318 lei pentru teren și 220.755 lei pentru construcție. În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, în cuantumul stabilit conform chitanțelor depuse la dosar. Apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a fost respins de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 32 A din 19 ianuarie 2010, acesta fiind obligat la plata către intimații – reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei.

În considerentele hotărârii sale, Curtea de Apel a reținut că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1 și art. 10 din Legea nr. 10/2001, obligând pârâtul să emită dispoziție motivată, cu propunere de despăgubiri, în cuantumul determinat prin raportul de expertiză judiciară, întocmit cu respectarea art. 201, art. 202 și art. 208 C. proc. civ. Reținând culpa procesuală a pârâtului în ce privește nesoluționarea la timp a notificării, acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susține că, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, despăgubirile nu pot fi puse în sarcina unității deținătoare, în speță Municipiul București, astfel cum au stabilit instanțele de fond. O altă critică vizează obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, recurentul solicitând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii acestora întrucât cauza nu comportă un grad de dificultate sporit, iar cheltuielile sunt prea mari față de contribuția apărătorului ales. Totodată, instanțele nu au ținut seama de Decizia nr. 3564 din 26 martie 1999 a Consiliului Uniunii Barourilor din România, prin care s-au stabilit onorariile minimale pentru serviciile prestate de avocat.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtului, iar pe fond, respingerea acțiunii. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Este evident că, sub aspectul obiectului investirii instanței și stabilirii cadrului juridic procesual, acțiunea de față este o contestație împotriva refuzului Primăriei municipiului București de a soluționa, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificarea ce a fost formulată de reclamanți privind restituirea imobilului în litigiu, instanța fiind investită tocmai pentru că pârâtul nu și-a respectat această obligație, ajungându-se astfel ca, pe cale judecătorească, să se stabilească dreptul la despăgubiri și cuantumul acestora.

Așa fiind, raportul de drept procesual se grefează pe raportul juridic ce a luat naștere în urma transmiterii notificării și nesoluționării acesteia, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. În mod normal, ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată în condițiile art. 21 din forma inițială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziție emisă de Primăria Municipiului București potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din aceeași formă a aceluiași act normativ, dispoziție care putea fi contestată în justiție în condițiile prescrise de art. 24 alin. (7) și alin. (8) din legea enunțată. Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul la justiție numai pentru refuzul expres exprimat al entității notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii obiect al notificării, omițând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel, de tăcere a unității notificate.

Lipsa de reglementare nu poate împiedica însă accesul la justiție al titularului dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din Constituție, precum și cele ale art. 6 și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Așadar, pe cea din urmă cale, justiția are obligația de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, după caz, fie prin obligarea entității notificate să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite.

Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea investită potrivit legii cu soluționarea notificării este obligată să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, iar potrivit art. 16 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 deciziile/dispozițiile emise de unitățile investite cu soluționarea notificărilor în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.

Atitudinea omisivă a persoanei juridice deținătoare – în cazul în speță îmbrăcând forma lipsei răspunsului, concretizat în dispoziție – atrage competența instanței care este în măsură să stabilească măsurile reparatorii cuvenite reclamanților, pentru punerea în executare a hotărârii, reclamanții urmând a parcurge procedura prevăzută de art. 16 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Și critica vizând greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți este nefondată, față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Dispoziția legală menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul.

Cu alte cuvinte, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparține acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedește cu însăși cuprinsul hotărârii judecătorești prin care acesta s-a finalizat. Or, în cauză, pârâtul a încălcat dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, depășind cu mult termenul prevăzut de acest text de lege și nesoluționând cererea reclamanților într-un interval de timp de câțiva ani. Prin atitudinea sa, pârâtul Primarul municipiului București nu și-a îndeplinit obligația legală ce îi revenea, ceea ce a dus la declanșarea acțiunii judiciare, fiind astfel dovedită culpa sa procesuală.

În consecință, în mod corect instanțele de fond au statuat că pârâtul datorează reclamanților, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată avansate în proces de reclamanți. În ce privește solicitarea recurentului privind aplicarea în speță a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu se justifică, întrucât textul de lege menționat permite instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților atunci când constată că acestea sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, iar trimiterea la „tabloul onorariilor minimale” este superfluă, întrucât acesta nu mai există în prezent. Procedând la obligarea pârâtului la plata onorariului de avocat achitat de reclamanți, instanțele de fond au ținut seama de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., cuantumul acestuia fiind corespunzător cu valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, astfel că nu se impune aplicarea dispozițiilor cuprinse în alin. (3) din același articol, în sensul micșorării onorariului de avocat. Pentru considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general împotriva deciziei civile nr. 32 A din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2010.