ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5485/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V a civilă, la data de 9 iulie 2008,

precizată la data de 8 decembrie 2008, reclamanții D.D.M., D.G.V.

și D.A.I.M. au solicitat obligarea pârâtului Municipiul București

să emită dispoziție motivată cu propunere de acordare

despăgubiri pentru imobilul situat în București, sector 5, în

soluționarea notificării din 14 iunie 2001, formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că imobilul în litigiu, compus din

construcție de cărămidă, parter și etaj, în total trei

apartamente, precum și teren în suprafață de 165 mp, a fost

dobândit de autoarea lor, D.G.V., căsătorită cu D.G., prin

cumpărare de la Clivio Turconi, conform actului de vânzare încheiat la

data de 21 ianuarie 1943.

Prin notificarea înregistrată

din 14 iunie 2001 la Biroul executorului judecătoresc S.N.,

reclamanții au solicitat Primăriei municipiului București

să le restituie în natură imobilul, având în vedere că acesta a

fost preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 134/1985.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 949

din 30 iunie 2009, Tribunalul București, secția a V a civilă, a

admis acțiunea și a obligat pârâtul să emită dispoziție

cu propunere de acordare de despăgubiri, în valoare de 378.318 lei pentru

suprafața de 165 mp teren și în valoare de 220.755 lei pentru

construcțiile demolate. Prin aceeași sentință, a fost

obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 2.300 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a reținut că reclamanții au

făcut dovada, atât a dreptului de proprietate asupra imobilului al

autoarei lor, D.G.V., prin contractul de vânzare cumpărare autentificat

din 21 ianuarie 1943, cât și a calității lor de moștenitori

de pe urma acesteia, prin certificatele de moștenitor din 19 aprilie 1989

și din 15 septembrie 2000.

Prin adresa din 15 mai 2007, SC C.

SA a comunicat faptul că imobilul în litigiu a fost preluat de stat de la

autoarea reclamanților în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 1989,

iar ulterior, construcțiile au fost demolate, zona fiind afectată în

întregime de frontul de construcții „Centrul civic”, neacordându-se

despăgubiri.

Față de aceste

împrejurări, tribunalul a constatat imposibilitatea restituirii în

natură a terenului și îndreptățirea reclamanților de a

primi despăgubiri atât pentru teren, cât și pentru construcțiile

demolate, la valoarea lor reală, stabilită prin expertiza

dispusă în cauză și la care părțile nu au formulate

obiecțiuni, respectiv 378.318 lei pentru teren și 220.755 lei pentru

construcție.

În baza dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată

către reclamanți, în cuantumul stabilit conform chitanțelor

depuse la dosar.

Apelul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin primarul general, a fost respins de Curtea de

Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, prin decizia nr. 32 A din 19 ianuarie 2010, acesta

fiind obligat la plata către intimații – reclamanți a

cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei.

În considerentele hotărârii

sale, Curtea de Apel a reținut că prima instanță a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1 și art. 10

din Legea nr. 10/2001, obligând pârâtul să emită dispoziție

motivată, cu propunere de despăgubiri, în cuantumul determinat prin

raportul de expertiză judiciară, întocmit cu respectarea art. 201, art.

202 și art. 208 C. proc. civ.

Reținând culpa procesuală

a pârâtului în ce privește nesoluționarea la timp a notificării,

acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Municipiul București care, invocând motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține

că, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost

modificate prin Legea nr. 247/2005, despăgubirile nu pot fi puse în

sarcina unității deținătoare, în speță Municipiul

București, astfel cum au stabilit instanțele de fond.

O altă critică

vizează obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată,

recurentul solicitând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., în sensul reducerii acestora întrucât cauza nu comportă un grad de

dificultate sporit, iar cheltuielile sunt prea mari față de

contribuția apărătorului ales.

Totodată, instanțele nu au

ținut seama de Decizia nr. 3564 din 26 martie 1999 a Consiliului Uniunii

Barourilor din România, prin care s-au stabilit onorariile minimale pentru

serviciile prestate de avocat.

Solicită admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtului, iar pe

fond, respingerea acțiunii.

Verificând legalitatea deciziei

recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Este evident că, sub aspectul

obiectului investirii instanței și stabilirii cadrului juridic

procesual, acțiunea de față este o contestație împotriva

refuzului Primăriei municipiului București de a soluționa, în

termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificarea

ce a fost formulată de reclamanți privind restituirea imobilului în

litigiu, instanța fiind investită tocmai pentru că pârâtul nu

și-a respectat această obligație, ajungându-se astfel ca, pe

cale judecătorească, să se stabilească dreptul la despăgubiri

și cuantumul acestora.

Așa fiind, raportul de drept

procesual se grefează pe raportul juridic ce a luat naștere în urma

transmiterii notificării și nesoluționării acesteia, în

termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

În mod normal, ca formă

firească de respectare a legii, notificarea formulată în

condițiile art. 21 din forma inițială a Legii nr. 10/2001

trebuia urmată de o dispoziție emisă de Primăria

Municipiului București potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din

aceeași formă a aceluiași act normativ, dispoziție care

putea fi contestată în justiție în condițiile prescrise de art. 24

alin. (7) și alin. (8) din legea enunțată.

Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 a

prevăzut accesul la justiție numai pentru refuzul expres exprimat al

entității notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii

obiect al notificării, omițând însă să reglementeze cazul,

nefiresc de altfel, de tăcere a unității notificate.

Lipsa de reglementare nu poate

împiedica însă accesul la justiție al titularului dreptului subiectiv

recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din

Constituție, precum și cele ale art. 6 și art. 13 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale.

Așadar, pe cea din urmă

cale, justiția are obligația de a hotărî asupra

încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu

i s-a răspuns la notificare, după caz, fie prin obligarea

entității notificate să se pronunțe prin decizie sau

dispoziție motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie

să dispună chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite.

Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea

investită potrivit legii cu soluționarea notificării este

obligată să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, iar potrivit art. 16

alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 deciziile/dispozițiile emise

de unitățile investite cu soluționarea notificărilor în

care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire se

predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului

Comisiei Centrale.

Atitudinea omisivă a persoanei

juridice deținătoare – în cazul în speță îmbrăcând

forma lipsei răspunsului, concretizat în dispoziție – atrage

competența instanței care este în măsură să

stabilească măsurile reparatorii cuvenite reclamanților, pentru

punerea în executare a hotărârii, reclamanții urmând a parcurge

procedura prevăzută de art. 16 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Și critica vizând greșita

obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către

reclamanți este nefondată, față de dispozițiile art. 274

alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în

pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată.

Dispoziția legală

menționată prevede o singură condiție pentru obligarea

uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de

cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume

faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să

fi pierdut procesul.

Cu alte cuvinte, obligația de

plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod

exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparține acelei

părți care a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei

proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedește cu

însăși cuprinsul hotărârii judecătorești prin care

acesta s-a finalizat.

Or, în cauză, pârâtul a

încălcat dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001,

depășind cu mult termenul prevăzut de acest text de lege și

nesoluționând cererea reclamanților într-un interval de timp de

câțiva ani. Prin atitudinea sa, pârâtul Primarul municipiului

București nu și-a îndeplinit obligația legală ce îi

revenea, ceea ce a dus la declanșarea acțiunii judiciare, fiind

astfel dovedită culpa sa procesuală.

În consecință, în mod

corect instanțele de fond au statuat că pârâtul datorează

reclamanților, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de

judecată avansate în proces de reclamanți.

În ce privește solicitarea

recurentului privind aplicarea în speță a dispozițiilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu se justifică, întrucât textul de lege

menționat permite instanței să mărească sau să

micșoreze onorariile avocaților atunci când constată că

acestea sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii

sau de munca îndeplinită de avocat, iar trimiterea la „tabloul onorariilor

minimale” este superfluă, întrucât acesta nu mai există în prezent.

Procedând la obligarea pârâtului la

plata onorariului de avocat achitat de reclamanți, instanțele de fond

au ținut seama de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

cuantumul acestuia fiind corespunzător cu valoarea pricinii sau de munca

îndeplinită de avocat, astfel că nu se impune aplicarea

dispozițiilor cuprinse în alin. (3) din același articol, în sensul

micșorării onorariului de avocat.

Pentru considerentele arătate,

în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general împotriva

deciziei civile nr. 32 A din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel

București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 octombrie 2010.