ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1302/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1302/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 934 din 26 iunie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.N.J., ca nefondată; a

respins cererea principală și cererea conexă formulate de reclamantele D.A.Z.M.

și C.A.R. împotriva pârâților C.N.J. și M.A.I., ca nefondate.

Pentru a respinge

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.N.J., tribunalul a

reținut că din actul de predare-primire din data de 28 mai 2003 nu rezultă

faptul că terenul ce face obiectul prezentei cauze a fost predat către U.M.B.,

în acest proces-verbal făcându-se mențiunea că s-au predat bunurile materiale

din cadrul Bazei de agrement Snagov.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că, calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la

măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a fost stabilită prin

sentința civilă nr. 214 din 17 februarie 2006, pronunțată de Tribunalul

București în dosarul nr. 4062/312003.

Reclamantele solicită

a le fi restituită în natură suprafața de teren de 2.020,70 mp, situată pe

șoseaua București-Ploiești, or din concluziile raportului de expertiză întocmit

în cauză de expert N.S. rezultă că pe lotul 3, ce constituie suprafața de 2.021

mp ce nu a fost restituită reclamantelor, sunt edificate două construcții de 49

mp și respectiv 603,3 mp, cu destinație de birouri și hală pui.

Văzând dispozițiile

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, în cazul în care pe

terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcții, persoana

îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase

liberă, urmând să se respecte documentațiile de urbanism legal aprobate,

tribunalul a apreciat că cererea reclamantelor de restituire în natură a

suprafeței de teren de 2.021 mp nu este posibilă, câtă vreme această suprafață este

ocupată în mare parte de construcții.

Pe de altă parte,

tribunalul a reținut că decizia nr. 32 din 30 martie 2009, de respingere a

notificării reclamantelor, a fost emisă de pârâtul M.A.I. cu respectarea

dispozițiilor legale, nefiind făcută dovada calității de reprezentant a

semnatarului notificării.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantele.

Prin decizia civilă

nr. 68/ A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei C.N.J. și a admis apelul reclamantelor, dispunând

schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul că:

- a admis, în parte,

acțiunea principală și în tot acțiunea conexă;

- a constatat ca

rămas fără obiect primul capăt de cerere al acțiunii principale, având ca

obiect constatarea refuzului unității deținătoare de soluționare a notificării;

- a anulat decizia

nr. 32/2009 emisă de M.A.I.;

- a obligat pe pârâți

să restituie în natură imobilul teren în suprafață de 2.020 mp, situat pe

Șoseaua Națională București-Ploiești;

- a obligat pe pârâți

la plata către reclamante a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

La fond s-a formulat

o primă cerere (dosar nr. 18759/3/2009) ce avea ca obiect anularea deciziei de

respingere a notificării, obligarea pârâtei de a lăsa în deplină proprietate și

posesie imobilul compus din teren în suprafață de 2.020,70 mp, situat pe Șos.

Națională București-Ploiești, și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Cea de-a doua cerere

(dosar nr. 6575/3/2009) cuprindea solicitarea de constatare a refuzului de

restituire a imobilului proprietatea reclamantelor, față de nesoluționarea

notificării din 20 iulie 2001, precum și de obligare a pârâților să lase în

deplină proprietate imobilul prin restituirea în natură și să plătească

cheltuielile de judecată.

Acțiunile au fost

întemeiate pe Legea nr. 10/2001, fiind formulate la 5 mai 2009 și 19 februarie

2009 și au fost conexate.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei C.N.J. este neîntemeiată, din acte

rezultând că această parte are calitate procesuală pasivă.

Notificarea

reclamantelor a fost respinsă prin decizia nr. 32 din 30 martie 2009 a M.A.I., cu

motivarea că societatea civilă profesională de avocați nu a avut împuternicire

să semneze notificarea.

S.R.I., prin decizia

nr. 43 din 20 iunie 2007, a admis notificarea și a dispus restituirea

cotei-părți deținute din acest imobil către reclamante (dosar fond nr.

6575/3/2009).

În analiza deciziei,

se reține că reclamantele sunt persoane îndreptățite (autorii lor fiind T.N. și

C.N.), iar contestatoarea D.A.Z.M., în calitate de moștenitoare după defunctul

N.P., a vândut 2.500 mp teren cu construcții lui T.A.M., cu contractul de

vânzare-cumpărare din 24 iulie 2002 al B.N.P. M.A.C.

La dosarele de fond

s-au depus, în copie, acte de stare civilă și alte înscrisuri (de altfel

menționate și în decizia dată de S.R.I. în 20 iunie 2007), din care rezultă că

apelantele sunt persoane îndreptățite (moștenitoare ale autorului lor N.P.) și

pot solicita în natură terenul, conform art. 2 și art. 10 din Legea nr.

10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Acest fapt nu a fost

contestat nici de pârâți în decizia de respingere a notificării, respingerea

făcându-se pe o problemă de procedură, anume lipsa calității de reprezentant a

societății civile de avocați care a semnat notificarea.

Această problemă a

fost lămurită la instanță, însă deși le recunoaște dreptul de persoane îndreptățite

la solicitarea restituirii în natură a terenului, prima instanță reține că

actul din 28 mai 2003 nu face dovada că terenul ce face obiectul cauzei a fost

predat U.M.B. și că nu se pot retroceda în natură terenurile cu construcții, ci

trebuie urmată procedura documentațiilor de urbanism.

Aceste susțineri ale

primei instanțe vin în contradicție cu actele dosarului și exced prevederilor

art. 10 alin. (1) – (11) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr.

247/2005, cât și Normelor metodologice de aplicare a legii, cu modificările

aduse prin H.G. nr. 923 din 10 octombrie 2010.

Ca atare, motivele de

apel sunt întemeiate, impunându-se anularea deciziei contestate și obligarea

pârâtelor să restituie în natură imobilul teren în suprafață de 2.020 mp,

situat pe Șos. Națională București-Ploiești.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâți.

I. Recurenta-pârâtă

C.N.J. București a invocat nelegalitatea deciziei în ce privește soluția de

respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive (art. 304 pct. 9

C. proc. civ.).

În dezvoltarea

acestui motiv, recurenta a arătat că nu se legitimează procesual pasiv în

cauză, nefiind chemată să răspundă în raportul juridic dedus judecății, cât

timp nu mai are în folosință terenul în litigiu.

C.N.J., încă din anul

2003 nu mai are în folosință imobilul teren în suprafață de 2.020 mp, situat pe

Șoseaua Națională București-Ploiești, ce face obiectul prezentului dosar,

dovadă fiind procesul-verbal încheiat în data de 15 mai 2003, precum și actul

de predare-primire din data de 28 mai 2008, unde la al doilea alineat se

prevede că „În conformitate cu ordinele de zi pe unitate din 08 mai 2003 al

C.N.J. și din 07 mai 2003 al U.M.B. au fost constituite comisiile care au

asigurat predarea bunurilor materiale din dotarea acestei subunități, precum și

imobilele, terenurile, efectivele de animale, tehnica și celelalte valori

materiale din cadrul bazei de agrement Snagov.

C.N.J. a avut asupra

imobilului numai un drept de folosință, până în anul 2003, când în urma

Ordinului C.N.J. nr. 17464 din 07 mai 2003 s-a procedat la predarea imobilului

în cauză către U.M.B., dreptul de administrare aparținând M.A.I., care are

astfel calitatea de persoană juridică deținătoare, în înțelesul Legii nr. 10/2001.

II. Recurentul-pârât

M.A.I. a formulat următoarele critici:

reținut, în mod eronat, că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite

în accepțiunea Legii nr. 10/2001, întrucât acest aspect nu a fost contestat

prin decizia de respingere a notificării.

Entitatea notificată

nu a analizat calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite, deoarece a

respins notificarea pe un considerent formal, care nu a mai presupus analizarea

condițiilor de fond.

Astfel, prin decizia

M.A.I. nr. 32 din 30 martie 2009, notificarea a fost respinsă prin prisma

faptului că societatea civilă profesională de avocați B.A. nu a făcut dovada

calității de mandatar al persoanelor în numele cărora a formulat notificarea.

Abia în apel a fost

făcută această dovadă, prin depunerea contractului de asistență juridică din

data de 16 iulie 2001.

În decizia recurată

nu se motivează de ce reclamantele notificatoare au calitatea de persoane

îndreptățite, reținându-se doar că „această problemă a fost lămurită la instanță”,

aspect care acoperă numai lipsa calității de mandatar a societății de avocați

care a semnat notificarea.

Așadar, instanța de

apel a confundat considerentul avut în vedere la emiterea deciziei ministrului

administrației și internelor nr. 32 din 30 martie 2009, lipsa calității de

mandatar, cu alte aspecte care țineau de fondul notificării, respectiv

existența calității de persoană îndreptățită.

Instanța de apel

trebuia să se pronunțe doar cu privire la calitatea de mandatar a societății

civile profesionale de avocați B.A., iar în cazul în care constata că există

această calitate, nu trebuia să se pronunțe și asupra fondului notificării din

20 iulie 2001, ci trebuia să oblige M.A.I. să emită o decizie/dispoziție

motivată pe fondul notificării, acesta fiind un atribut exclusiv al unității

deținătoare, în speță M.A.I.

Referitor la aspectul

calității de persoane îndreptățite, în înțelesul prevederilor Legii nr. 10/2001

(moștenitori ai autorului N.P.), nici instanța de fond și nici instanța de apel

nu au indicat, în hotărârile pronunțate, motivele în baza cărora au stabilit

această calitate pentru reclamante.

Contrar celor

reținute de instanțe, din certificatele de moștenitor depuse la dosar, rezultă

că are calitate de moștenitor asupra imobilului în litigiu, dobândind astfel

calitate de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, ca moștenitoare

a defunctului proprietar N.P., numai reclamanta D.A.Z.M., nu și reclamanta

C.A.R.

deși reține faptul că „susținerile primei instanțe vin în contradicție cu

actele dosarului și exced prevederilor art. 10 alin. (1) – (11) din Legea nr.

10/2001”, nu motivează temeiul legal pe care se întemeiază soluția de

restituire în natură a imobilului teren în litigiu.

Astfel, instanța de

apel, fără a indica temeiul legal, a dispus restituirea în natură a terenului

fără a se pronunța asupra celor două construcții existente pe acesta, în

suprafață de 49,60 mp, respectiv 605 mp.

Conform raportului de

expertiză tehnică, rezultă că pe terenul revendicat sunt două construcții

definitive. Conform obiecțiunilor depuse la raportul de expertiză și admise de

instanță, M.A.I. a indicat faptul că cele două construcții sunt edificate

anterior anului 1990 și că nu deține autorizație de construcție.

Art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 reglementează situația terenurilor ocupate de construcții

autorizate, instituind regula stabilirii măsurilor reparatorii în echivalent

pentru această situație, iar art. 10 alin. (3) reglementează situația

terenurilor ocupate de construcții neautorizate, stabilind clar că principiul

restituirii în natură rămâne aplicabil doar dacă terenul este ocupat de

construcții neautorizate edificate după data de 01 ianuarie 1990.

Per a contrario,

pentru situația în care terenul este ocupat de construcții neautorizate,

edificate anterior anului 1990, cum este în cazul de față, măsurile reparatorii

urmează a fi stabilite prin echivalent, ca o excepție de la principiul

restituirii în natură.

A alege soluția

neinterpretării per a contrario a art. 10 alin. (2) și (3) ar însemna practic a

lăsa fără efecte juridice art. 10 alin. (3), deoarece, atâta timp cât s-ar

stabili restituirea în natură a tuturor terenurilor afectate de construcții

neautorizate, indiferent de anul edificării lor, ar apărea fără sens a se reglementa

restituirea în natură a terenurilor afectate de construcții neautorizate,

edificate ulterior datei de 01 ianuarie 1990.

Or, apare evident că

art. 10 alin. (2) și (3) reglementează coroborat două situații distincte:

- alin. (2)

reglementează situația terenului ocupat de construcții autorizate, ce nu se

restituie în natură, indiferent de data edificării construcției;

- alin. (3)

reglementează situația terenurilor ocupate de construcții neautorizate ce se

restituie în natură doar dacă aceste construcții au fost edificate ulterior

datei de 01 ianuarie 1990 (situație în care notificatorii nu se încadrează).

Această normă apare

explicabilă și din punct de vedere istoric, deoarece anterior anului 1990, nu

se emiteau autorizații de construcții pentru clădirile edificate de Stat pe

terenurile aflate în proprietatea sa.

Rezultă că, terenul

în litigiu nu poate fi restituit în natură, întrucât pe el au fost edificate

două construcții înainte de 1989.

În consecință,

soluția instanței de apel privind restituirea în natură a terenului este

contrară prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, interpretate per

a contrario.

Pe de altă parte,

prin dispozitivul hotărârii pronunțate, instanța de apel a obligat pe pârâți la

restituirea în natură a unei suprafețe de teren de 2.020 mp, deși suprafața

reieșită din expertiza efectuată în cauză este de 2.021 mp.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la

recursul pârâtei C.N.J.:

În cadrul

contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării sau a

cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde

îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află

sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu

soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin urmare, raportul

juridic stabilit de textul de lege evocat se naște prin transmiterea

notificării și este stabilit între persoana îndreptățită, care a transmis

notificarea, și entitatea juridică ce, conform legii speciale, a soluționat

notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

În plan procesual

civil, acest raport juridic stabilit de lege conferă calitate procesuală activă

persoanei îndreptățite, care a transmis notificarea, iar calitate procesuală

pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are

competența de a o soluționa.

Or, în speță,

entitatea juridică ce, potrivit legii, a soluționat notificarea reclamantelor

este M.A.I., în calitate de unitate deținătoare, C.N.J. neavând calitatea de

deținător al imobilului, în sensul Legii nr. 10/2001.

Astfel, imobilul

litigios, situat pe Șoseaua Națională București-Ploiești, s-a aflat în

folosința C.N.J. numai până în anul 2003, când a fost predat U.M.B., în baza

procesului-verbal de predare-primire încheiat la 15 mai 2003. Documentul atestă

transferul de la C.N.J. la U.M.B., în conformitate cu Ordinul C.N.J. nr. 17464

din 07 mai 2003, a imobilelor situate în Săftica. Predarea efectuată de C.N.J.

către U.M.B. a imobilelor din cadrul Bazei de agrement Snagov, este atestată și

de actul de predare-primire încheiat între aceste unități militare la data de

28 mai 2003.

Concluzionând,

urmează a se reține că pârâta C.N.J. nu deține imobilul litigios și nu are

astfel calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind ținută să răspundă în

raportul juridic stabilit prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În

acest raport juridic, obligat să răspundă și, deci, parte care se legitimează

procesual pasiv este M.A.I., care a emis dispoziție de respingere a notificării

reclamantelor, contestată în prezenta cauză.

Prin urmare, în mod

nelegal instanțele de fond au respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei C.N.J. și au obligat-o pe această pârâtă la restituirea în

natură a terenului litigios.

Pentru toate aceste

motive, recursul pârâtei C.N.J. se impune a fi admis în baza art. 312 alin.

(1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecința reformării

hotărârilor din etapele procesuale anterioare în ceea ce privește soluția

pronunțată în contradictoriu cu această pârâtă. Astfel, se va modifica, în parte,

decizia recurată, în sensul că se va admite excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei C.N.J. și, în consecință, se vor respinge acțiunea

principală și acțiunea conexă împotriva acestei pârâte, ca fiind formulate

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar obligația pârâtei

C.N.J. privind restituirea în natură a imobilului litigios va fi înlăturată.

II. Cu privire la

recursul pârâtului M.A.I.:

32 din 30 martie 2009 emisă de recurentul-pârât M.A.I., s-a respins notificarea

formulată de reclamante prin mandatar pe un considerent de formă, acela că nu

s-a făcut dovada mandatului societății civile de avocați care a formulat

notificarea, ceea ce a făcut de prisos analizarea pe fond a cererii de

restituire.

Or, în aceste

condiții, poziția unității deținătoare cu privire la calitatea reclamantelor de

persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, care ține de fondul cererii

de restituire, nu poate fi dedusă din soluția pronunțată asupra notificării în

etapa administrativă.

Din acest punct de

vedere, este greșit argumentul instanței de apel, în sensul că recurentul-pârât

nu a contestat calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite prin decizia de

respingere a notificării. O atare greșeală nu este însă de natură să infirme

concluzia instanței de apel privind calitatea reclamantelor de persoane

îndreptățite la restituire, cât timp această concluzie a fost fundamentată și

pe analiza probelor administrate în cauză.

Astfel, instanța de

apel a reținut că la dosarele de fond au fost depuse acte de stare civilă și

alte înscrisuri, menționate și în decizia S.R.I. nr. 43 din 20 iunie 2007, prin

care cota parte deținută de această entitate din același imobil a fost

restituită reclamantelor, acte din care rezultă că reclamantele sunt persoane

îndreptățite la restituire, în calitate de moștenitoare ale autorului lor N.P.

Recurentul-pârât

susține că certificatele de moștenitor depuse la dosar fac dovada calității de

persoană îndreptățită numai pentru reclamanta D.A.Z.M., nu și pentru reclamanta

C.A.R., deoarece din aceste acte ar rezulta că numai reclamanta D. ar fi

moștenit imobilul litigios după defunctul proprietar N.P.

Aceste critici nu pot

fi analizate, pentru că pun în discuție reevaluarea situației de fapt în raport

de mijloacele de probă administrate, ceea ce nu se mai poate realiza în recurs

față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac, care nu mai

permite verificări de fapt, urmare a abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Pe de altă parte,

recurentul contestă, în mod neîntemeiat, competența instanței de a se pronunța

pe fondul notificării, cât timp acesta nu a fost cercetat de unitatea

deținătoare.

Este adevărat că

soluția de respingere a notificării reclamantelor, dispusă prin decizia M.A.I.

contestată în prezenta cauză, nu s-a întemeiat pe un considerent de fond, ci de

formă, respectiv lipsa calității de reprezentant a societății civile de avocați

care a formulat notificarea în numele reclamantelor.

În etapa

jurisdicțională a contestației, în faza procesuală a apelului, s-a depus însă

contractul de asistență juridică din 16 iulie 2001 (dosar apel), care face

dovada calității de reprezentant a societății civile de avocați pentru

reclamantele notificatoare, după cum a arătat și recurentul-pârât M.A.I. prin

cererea sa de recurs.

Fiind astfel

complinită cerința de formă în raport de care se respinsese notificarea de

către unitatea deținătoare, în mod legal instanța de apel a dispus anularea

deciziei emise de unitatea deținătoare, iar consecutiv acestei măsuri s-a

pronunțat pe fondul notificării. Aceasta deoarece, în virtutea plenitudinii

sale de jurisdicție, instanța învestită cu soluționarea contestației prevăzute

de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este obligată să evoce fondul

notificării, iar nu să retrimită cauza la unitatea deținătoare, cum greșit

pretinde recurentul.

În acest sens sunt

dezlegările obligatorii din decizia în interesul Legii nr. XX din 19 martie

2007, prin care Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au

stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci

și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În considerentele

deciziei în interesul legii susmenționate s-a reținut că, în raport cu spiritul

reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței

judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a notificării/cererii de restituire a

imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a

dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează

atunci când constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii. Dimpotrivă, se

impune ca instanța, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în

această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea

în natură a imobilului ce face obiectul litigiului, desigur numai dacă o atare

măsură este permisă de prevederile Legii nr. 10/2001.

Altfel spus, în

virtutea plenitudinii sale de jurisdicție, instanța învestită cu cenzurarea

deciziei/dispoziției de respingere a notificării/cererii de restituire a

imobilului trebuie să evoce ea însăși fondul cererii de restituire formulată

prin notificare, iar nu să retrimită în acest scop cauza la unitatea

deținătoare.

susținerilor recurentului, instanța de apel a indicat temeiul legal al

restituirii în natură a terenului litigios, respectiv dispozițiile art. 10 din

Legea nr. 10/2001, iar alin. (2) al acestui articol justifică, într-adevăr,

soluția pronunțată în raport de situația actuală a terenului.

Astfel, pe terenul

litigios (în suprafață de 2021 mp) au fost edificate după preluare două

construcții definitive fără autorizație de construire (o clădire administrativă

în suprafață construită de 49,60 mp și o hală în suprafață construită de 605

mp), după cum arată și recurentul prin motivele de recurs.

Acesta susține însă,

în mod greșit, că întrucât cele două construcții au fost edificate fără

autorizație înainte de 1 ianuarie 1990, terenul pe care sunt amplasate nu poate

fi restituit în natură, soluție care ar rezulta din interpretarea per a

contrario a dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, „În cazul în care pe terenurile

pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi

construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură

a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții

noi (…), măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”, iar potrivit art. 10

alin. (3) din aceeași lege, „Se restituie în natură terenurile pe care s-au

ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie

1990, precum și construcții ușoare și demontabile.”

Rezultă că art. 10

alin. (2) exceptează de la regula restituirii în natură terenurile ocupate de

construcții edificate după preluare în baza unor autorizații legale.

Per a contrario,

regula restituirii în natură se aplică terenurilor ocupate de construcții noi

neautorizate, indiferent dacă data edificării acestora se situează înainte sau

după 1 ianuarie 1990, deoarece textul nu face o asemenea distincție, iar acolo

unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.

Faptul că în alin.

(3) al art. 10 se prevede că se restituie în natură terenurile pe care s-au

edificat construcții neautorizate după data de 1 ianuarie 1990, nu conduce la

concluzia că terenurile pe care s-au edificat construcții neautorizate înainte

de 1 ianuarie 1990 nu se restituie în natură, cum greșit pretinde recurentul.

Aceasta deoarece,

textul care reglementează excepția de la regula restituii în natură în cazul

terenurilor ocupate de construcții noi, edificate după preluare, este art. 10

alin. (2). Cum excepția este de strictă interpretare și aplicare, rezultă că

numai terenurile ocupate de construcții noi, autorizate nu se pot restitui în

natură, cele ocupate de construcții noi, neautorizate nu intră în sfera de

aplicare a excepției și, prin urmare, pot fi restituite în natură, indiferent

dacă edificarea construcțiilor fără autorizație s-a făcut înainte sau după 1

ianuarie 1990, pentru că textul nu face nicio distincție în acest sens.

Această interpretare

a art. 10 alin. (2) nu este infirmată de dispozițiile de la alin. (3), întrucât

acestea din urmă nu fac decât să reglementeze cazuri particulare de aplicare a

regulii restituirii în natură, și anume pentru terenurile pe care s-au ridicat

construcții neautorizate după data de 1 ianuarie 1990 și pentru terenurile pe

care s-au ridicat construcții ușoare sau demontabile.

Susținerea

recurentului în sensul că norma de la alin. (3) al art. 10 ar exclude de la

restituirea în natură terenurile ocupate de construcții neautorizate edificate

înainte de 1 ianuarie 1990, întrucât autorizația de construire nu era cerută

anterior anului 1990 pentru clădirile edificate de stat, nu poate fi primită.

Aceasta pentru că, și anterior anului 1990 era obligatorie obținerea

autorizației de construire pentru clădirile de orice fel, aparținând atât

sectorului particular, cât și sectorului socialist de stat, conform art. 2 din

Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizațiilor de

construire, reparare și desființare a construcțiilor, precum și a celor

referitoare la înstrăinările și împărțelile terenurilor cu sau fără

construcții.

Că interpretarea

dispozițiilor art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie făcută în

sensul că se restituie în natură terenurile pe care se află construcții

ridicate fără autorizație legală înainte sau după 1 ianuarie 1990 o dovedesc și

reglementările din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Astfel, pct. 10.4 din

Normele metodologice prevede că dispoziția din art. 10 alin. (3) din legea

specială instituie obligativitatea restituirii în natură a terenurilor, în

ipoteza în care pe acestea se află edificate ilegal fie construcții, indiferent

de destinația acestora, fie construcții ușoare sau demontabile, fără a distinge

după cum acestea au fost edificate înainte sau după 1 ianuarie 1990.

Pentru toate aceste

considerente, care complinesc motivarea din decizia recurată, soluția din

această decizie privind restituirea în natură a terenului litigios este

conformă dispozițiilor legale incidente, și anume art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, astfel că se impune a fi menținută.

Cât privește critica

potrivit căreia instanța de apel ar fi dispus restituirea în natură a unei

suprafețe de teren mai mici decât cea reieșită din măsurătorile efectuate prin

expertiză, respectiv 2.020 mp în loc de 2.021 mp, este de observat că

recurentul-pârât nu are interes să o invoce, în condițiile în care nu el este

partea ce s-ar putea pretinde prejudiciată prin această măsură, ci

reclamantele.

Concluzionând,

urmează a se reține că, în speță, nu sunt întrunite cerințele cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, față de

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului M.A.I. va fi

respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta C.N.J. împotriva deciziei nr. 68/ A din 27 ianuarie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Modifică, în parte,

decizia recurată, în sensul că:

Admite excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.N.J. și respinge acțiunea

principală și acțiunea conexă împotriva acestei pârâte, ca fiind formulate

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Înlătură obligația

pârâtei C.N.J. privind restituirea în natură a terenului în litigiu.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul M.A.I. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2012.