ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1302/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 934 din 26 iunie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.N.J., ca nefondată; a respins cererea principală și cererea conexă formulate de reclamantele D.A.Z.M. și C.A.R. împotriva pârâților C.N.J. și M.A.I., ca nefondate. Pentru a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.N.J., tribunalul a reținut că din actul de predare-primire din data de 28 mai 2003 nu rezultă faptul că terenul ce face obiectul prezentei cauze a fost predat către U.M.B., în acest proces-verbal făcându-se mențiunea că s-au predat bunurile materiale din cadrul Bazei de agrement Snagov.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a fost stabilită prin sentința civilă nr. 214 din 17 februarie 2006, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 4062/312003. Reclamantele solicită a le fi restituită în natură suprafața de teren de 2.020,70 mp, situată pe șoseaua București-Ploiești, or din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expert N.S. rezultă că pe lotul 3, ce constituie suprafața de 2.021 mp ce nu a fost restituită reclamantelor, sunt edificate două construcții de 49 mp și respectiv 603,3 mp, cu destinație de birouri și hală pui.

Văzând dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, în cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcții, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, urmând să se respecte documentațiile de urbanism legal aprobate, tribunalul a apreciat că cererea reclamantelor de restituire în natură a suprafeței de teren de 2.021 mp nu este posibilă, câtă vreme această suprafață este ocupată în mare parte de construcții. Pe de altă parte, tribunalul a reținut că decizia nr. 32 din 30 martie 2009, de respingere a notificării reclamantelor, a fost emisă de pârâtul M.A.I. cu respectarea dispozițiilor legale, nefiind făcută dovada calității de reprezentant a semnatarului notificării.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele. Prin decizia civilă nr. 68/ A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.N.J. și a admis apelul reclamantelor, dispunând schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul că: - a admis, în parte, acțiunea principală și în tot acțiunea conexă; - a constatat ca rămas fără obiect primul capăt de cerere al acțiunii principale, având ca obiect constatarea refuzului unității deținătoare de soluționare a notificării; - a anulat decizia nr. 32/2009 emisă de M.A.I.; - a obligat pe pârâți să restituie în natură imobilul teren în suprafață de 2.020 mp, situat pe Șoseaua Națională București-Ploiești; - a obligat pe pârâți la plata către reclamante a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: La fond s-a formulat o primă cerere (dosar nr. 18759/3/2009) ce avea ca obiect anularea deciziei de respingere a notificării, obligarea pârâtei de a lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren în suprafață de 2.020,70 mp, situat pe Șos. Națională București-Ploiești, și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Cea de-a doua cerere (dosar nr. 6575/3/2009) cuprindea solicitarea de constatare a refuzului de restituire a imobilului proprietatea reclamantelor, față de nesoluționarea notificării din 20 iulie 2001, precum și de obligare a pârâților să lase în deplină proprietate imobilul prin restituirea în natură și să plătească cheltuielile de judecată.

Acțiunile au fost întemeiate pe Legea nr. 10/2001, fiind formulate la 5 mai 2009 și 19 februarie 2009 și au fost conexate. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.N.J. este neîntemeiată, din acte rezultând că această parte are calitate procesuală pasivă. Notificarea reclamantelor a fost respinsă prin decizia nr. 32 din 30 martie 2009 a M.A.I., cu motivarea că societatea civilă profesională de avocați nu a avut împuternicire să semneze notificarea. S.R.I., prin decizia nr. 43 din 20 iunie 2007, a admis notificarea și a dispus restituirea cotei-părți deținute din acest imobil către reclamante (dosar fond nr. 6575/3/2009). În analiza deciziei, se reține că reclamantele sunt persoane îndreptățite (autorii lor fiind T.N.

și C.N.), iar contestatoarea D.A.Z.M., în calitate de moștenitoare după defunctul N.P., a vândut 2.500 mp teren cu construcții lui T.A.M., cu contractul de vânzare-cumpărare din 24 iulie 2002 al B.N.P. M.A.C. La dosarele de fond s-au depus, în copie, acte de stare civilă și alte înscrisuri (de altfel menționate și în decizia dată de S.R.I. în 20 iunie 2007), din care rezultă că apelantele sunt persoane îndreptățite (moștenitoare ale autorului lor N.P.) și pot solicita în natură terenul, conform art. 2 și art. 10 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005. Acest fapt nu a fost contestat nici de pârâți în decizia de respingere a notificării, respingerea făcându-se pe o problemă de procedură, anume lipsa calității de reprezentant a societății civile de avocați care a semnat notificarea.

Această problemă a fost lămurită la instanță, însă deși le recunoaște dreptul de persoane îndreptățite la solicitarea restituirii în natură a terenului, prima instanță reține că actul din 28 mai 2003 nu face dovada că terenul ce face obiectul cauzei a fost predat U.M.B. și că nu se pot retroceda în natură terenurile cu construcții, ci trebuie urmată procedura documentațiilor de urbanism. Aceste susțineri ale primei instanțe vin în contradicție cu actele dosarului și exced prevederilor art. 10 alin. (1) – (11) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, cât și Normelor metodologice de aplicare a legii, cu modificările aduse prin H.G. nr. 923 din 10 octombrie 2010. Ca atare, motivele de apel sunt întemeiate, impunându-se anularea deciziei contestate și obligarea pârâtelor să restituie în natură imobilul teren în suprafață de 2.020 mp, situat pe Șos.

Națională București-Ploiești. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâți. I. Recurenta-pârâtă C.N.J. București a invocat nelegalitatea deciziei în ce privește soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că nu se legitimează procesual pasiv în cauză, nefiind chemată să răspundă în raportul juridic dedus judecății, cât timp nu mai are în folosință terenul în litigiu. C.N.J., încă din anul 2003 nu mai are în folosință imobilul teren în suprafață de 2.020 mp, situat pe Șoseaua Națională București-Ploiești, ce face obiectul prezentului dosar, dovadă fiind procesul-verbal încheiat în data de 15 mai 2003, precum și actul de predare-primire din data de 28 mai 2008, unde la al doilea alineat se prevede că „În conformitate cu ordinele de zi pe unitate din 08 mai 2003 al C.N.J.

și din 07 mai 2003 al U.M.B. au fost constituite comisiile care au asigurat predarea bunurilor materiale din dotarea acestei subunități, precum și imobilele, terenurile, efectivele de animale, tehnica și celelalte valori materiale din cadrul bazei de agrement Snagov. C.N.J. a avut asupra imobilului numai un drept de folosință, până în anul 2003, când în urma Ordinului C.N.J. nr. 17464 din 07 mai 2003 s-a procedat la predarea imobilului în cauză către U.M.B., dreptul de administrare aparținând M.A.I., care are astfel calitatea de persoană juridică deținătoare, în înțelesul Legii nr. 10/2001. II. Recurentul-pârât M.A.I. a formulat următoarele critici: 1. Instanța de apel a reținut, în mod eronat, că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite în accepțiunea Legii nr. 10/2001, întrucât acest aspect nu a fost contestat prin decizia de respingere a notificării.

Entitatea notificată nu a analizat calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite, deoarece a respins notificarea pe un considerent formal, care nu a mai presupus analizarea condițiilor de fond. Astfel, prin decizia M.A.I. nr. 32 din 30 martie 2009, notificarea a fost respinsă prin prisma faptului că societatea civilă profesională de avocați B.A. nu a făcut dovada calității de mandatar al persoanelor în numele cărora a formulat notificarea. Abia în apel a fost făcută această dovadă, prin depunerea contractului de asistență juridică din data de 16 iulie 2001. În decizia recurată nu se motivează de ce reclamantele notificatoare au calitatea de persoane îndreptățite, reținându-se doar că „această problemă a fost lămurită la instanță”, aspect care acoperă numai lipsa calității de mandatar a societății de avocați care a semnat notificarea.

Așadar, instanța de apel a confundat considerentul avut în vedere la emiterea deciziei ministrului administrației și internelor nr. 32 din 30 martie 2009, lipsa calității de mandatar, cu alte aspecte care țineau de fondul notificării, respectiv existența calității de persoană îndreptățită. Instanța de apel trebuia să se pronunțe doar cu privire la calitatea de mandatar a societății civile profesionale de avocați B.A., iar în cazul în care constata că există această calitate, nu trebuia să se pronunțe și asupra fondului notificării din 20 iulie 2001, ci trebuia să oblige M.A.I. să emită o decizie/dispoziție motivată pe fondul notificării, acesta fiind un atribut exclusiv al unității deținătoare, în speță M.A.I.

Referitor la aspectul calității de persoane îndreptățite, în înțelesul prevederilor Legii nr. 10/2001 (moștenitori ai autorului N.P.), nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au indicat, în hotărârile pronunțate, motivele în baza cărora au stabilit această calitate pentru reclamante. Contrar celor reținute de instanțe, din certificatele de moștenitor depuse la dosar, rezultă că are calitate de moștenitor asupra imobilului în litigiu, dobândind astfel calitate de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, ca moștenitoare a defunctului proprietar N.P., numai reclamanta D.A.Z.M., nu și reclamanta C.A.R. 2. Instanța de apel, deși reține faptul că „susținerile primei instanțe vin în contradicție cu actele dosarului și exced prevederilor art. 10 alin. (1) – (11) din Legea nr. 10/2001”, nu motivează temeiul legal pe care se întemeiază soluția de restituire în natură a imobilului teren în litigiu.

Astfel, instanța de apel, fără a indica temeiul legal, a dispus restituirea în natură a terenului fără a se pronunța asupra celor două construcții existente pe acesta, în suprafață de 49,60 mp, respectiv 605 mp. Conform raportului de expertiză tehnică, rezultă că pe terenul revendicat sunt două construcții definitive. Conform obiecțiunilor depuse la raportul de expertiză și admise de instanță, M.A.I. a indicat faptul că cele două construcții sunt edificate anterior anului 1990 și că nu deține autorizație de construcție.

Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reglementează situația terenurilor ocupate de construcții autorizate, instituind regula stabilirii măsurilor reparatorii în echivalent pentru această situație, iar art. 10 alin. (3) reglementează situația terenurilor ocupate de construcții neautorizate, stabilind clar că principiul restituirii în natură rămâne aplicabil doar dacă terenul este ocupat de construcții neautorizate edificate după data de 01 ianuarie 1990. Per a contrario, pentru situația în care terenul este ocupat de construcții neautorizate, edificate anterior anului 1990, cum este în cazul de față, măsurile reparatorii urmează a fi stabilite prin echivalent, ca o excepție de la principiul restituirii în natură.

A alege soluția neinterpretării per a contrario a art. 10 alin. (2) și (3) ar însemna practic a lăsa fără efecte juridice art. 10 alin. (3), deoarece, atâta timp cât s-ar stabili restituirea în natură a tuturor terenurilor afectate de construcții neautorizate, indiferent de anul edificării lor, ar apărea fără sens a se reglementa restituirea în natură a terenurilor afectate de construcții neautorizate, edificate ulterior datei de 01 ianuarie 1990. Or, apare evident că art. 10 alin. (2) și (3) reglementează coroborat două situații distincte: - alin. (2) reglementează situația terenului ocupat de construcții autorizate, ce nu se restituie în natură, indiferent de data edificării construcției; - alin. (3) reglementează situația terenurilor ocupate de construcții neautorizate ce se restituie în natură doar dacă aceste construcții au fost edificate ulterior datei de 01 ianuarie 1990 (situație în care notificatorii nu se încadrează).

Această normă apare explicabilă și din punct de vedere istoric, deoarece anterior anului 1990, nu se emiteau autorizații de construcții pentru clădirile edificate de Stat pe terenurile aflate în proprietatea sa. Rezultă că, terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură, întrucât pe el au fost edificate două construcții înainte de 1989. În consecință, soluția instanței de apel privind restituirea în natură a terenului este contrară prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, interpretate per a contrario. Pe de altă parte, prin dispozitivul hotărârii pronunțate, instanța de apel a obligat pe pârâți la restituirea în natură a unei suprafețe de teren de 2.020 mp, deși suprafața reieșită din expertiza efectuată în cauză este de 2.021 mp.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: I. Cu privire la recursul pârâtei C.N.J.: În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Prin urmare, raportul juridic stabilit de textul de lege evocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită, care a transmis notificarea, și entitatea juridică ce, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

În plan procesual civil, acest raport juridic stabilit de lege conferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite, care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa. Or, în speță, entitatea juridică ce, potrivit legii, a soluționat notificarea reclamantelor este M.A.I., în calitate de unitate deținătoare, C.N.J. neavând calitatea de deținător al imobilului, în sensul Legii nr. 10/2001. Astfel, imobilul litigios, situat pe Șoseaua Națională București-Ploiești, s-a aflat în folosința C.N.J. numai până în anul 2003, când a fost predat U.M.B., în baza procesului-verbal de predare-primire încheiat la 15 mai 2003. Documentul atestă transferul de la C.N.J.

la U.M.B., în conformitate cu Ordinul C.N.J. nr. 17464 din 07 mai 2003, a imobilelor situate în Săftica. Predarea efectuată de C.N.J. către U.M.B. a imobilelor din cadrul Bazei de agrement Snagov, este atestată și de actul de predare-primire încheiat între aceste unități militare la data de 28 mai 2003. Concluzionând, urmează a se reține că pârâta C.N.J. nu deține imobilul litigios și nu are astfel calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind ținută să răspundă în raportul juridic stabilit prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În acest raport juridic, obligat să răspundă și, deci, parte care se legitimează procesual pasiv este M.A.I., care a emis dispoziție de respingere a notificării reclamantelor, contestată în prezenta cauză.

Prin urmare, în mod nelegal instanțele de fond au respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.N.J. și au obligat-o pe această pârâtă la restituirea în natură a terenului litigios. Pentru toate aceste motive, recursul pârâtei C.N.J. se impune a fi admis în baza art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecința reformării hotărârilor din etapele procesuale anterioare în ceea ce privește soluția pronunțată în contradictoriu cu această pârâtă. Astfel, se va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că se va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.N.J. și, în consecință, se vor respinge acțiunea principală și acțiunea conexă împotriva acestei pârâte, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar obligația pârâtei C.N.J.

privind restituirea în natură a imobilului litigios va fi înlăturată. II. Cu privire la recursul pârâtului M.A.I.: 1. Prin decizia nr. 32 din 30 martie 2009 emisă de recurentul-pârât M.A.I., s-a respins notificarea formulată de reclamante prin mandatar pe un considerent de formă, acela că nu s-a făcut dovada mandatului societății civile de avocați care a formulat notificarea, ceea ce a făcut de prisos analizarea pe fond a cererii de restituire. Or, în aceste condiții, poziția unității deținătoare cu privire la calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, care ține de fondul cererii de restituire, nu poate fi dedusă din soluția pronunțată asupra notificării în etapa administrativă.

Din acest punct de vedere, este greșit argumentul instanței de apel, în sensul că recurentul-pârât nu a contestat calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite prin decizia de respingere a notificării. O atare greșeală nu este însă de natură să infirme concluzia instanței de apel privind calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la restituire, cât timp această concluzie a fost fundamentată și pe analiza probelor administrate în cauză. Astfel, instanța de apel a reținut că la dosarele de fond au fost depuse acte de stare civilă și alte înscrisuri, menționate și în decizia S.R.I. nr. 43 din 20 iunie 2007, prin care cota parte deținută de această entitate din același imobil a fost restituită reclamantelor, acte din care rezultă că reclamantele sunt persoane îndreptățite la restituire, în calitate de moștenitoare ale autorului lor N.P.

Recurentul-pârât susține că certificatele de moștenitor depuse la dosar fac dovada calității de persoană îndreptățită numai pentru reclamanta D.A.Z.M., nu și pentru reclamanta C.A.R., deoarece din aceste acte ar rezulta că numai reclamanta D. ar fi moștenit imobilul litigios după defunctul proprietar N.P. Aceste critici nu pot fi analizate, pentru că pun în discuție reevaluarea situației de fapt în raport de mijloacele de probă administrate, ceea ce nu se mai poate realiza în recurs față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac, care nu mai permite verificări de fapt, urmare a abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Pe de altă parte, recurentul contestă, în mod neîntemeiat, competența instanței de a se pronunța pe fondul notificării, cât timp acesta nu a fost cercetat de unitatea deținătoare.

Este adevărat că soluția de respingere a notificării reclamantelor, dispusă prin decizia M.A.I. contestată în prezenta cauză, nu s-a întemeiat pe un considerent de fond, ci de formă, respectiv lipsa calității de reprezentant a societății civile de avocați care a formulat notificarea în numele reclamantelor. În etapa jurisdicțională a contestației, în faza procesuală a apelului, s-a depus însă contractul de asistență juridică din 16 iulie 2001 (dosar apel), care face dovada calității de reprezentant a societății civile de avocați pentru reclamantele notificatoare, după cum a arătat și recurentul-pârât M.A.I. prin cererea sa de recurs. Fiind astfel complinită cerința de formă în raport de care se respinsese notificarea de către unitatea deținătoare, în mod legal instanța de apel a dispus anularea deciziei emise de unitatea deținătoare, iar consecutiv acestei măsuri s-a pronunțat pe fondul notificării.

Aceasta deoarece, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicție, instanța învestită cu soluționarea contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este obligată să evoce fondul notificării, iar nu să retrimită cauza la unitatea deținătoare, cum greșit pretinde recurentul. În acest sens sunt dezlegările obligatorii din decizia în interesul Legii nr. XX din 19 martie 2007, prin care Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În considerentele deciziei în interesul legii susmenționate s-a reținut că, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a notificării/cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează atunci când constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii. Dimpotrivă, se impune ca instanța, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului, desigur numai dacă o atare măsură este permisă de prevederile Legii nr. 10/2001.

Altfel spus, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicție, instanța învestită cu cenzurarea deciziei/dispoziției de respingere a notificării/cererii de restituire a imobilului trebuie să evoce ea însăși fondul cererii de restituire formulată prin notificare, iar nu să retrimită în acest scop cauza la unitatea deținătoare. 2. Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a indicat temeiul legal al restituirii în natură a terenului litigios, respectiv dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, iar alin. (2) al acestui articol justifică, într-adevăr, soluția pronunțată în raport de situația actuală a terenului. Astfel, pe terenul litigios (în suprafață de 2021 mp) au fost edificate după preluare două construcții definitive fără autorizație de construire (o clădire administrativă în suprafață construită de 49,60 mp și o hală în suprafață construită de 605 mp), după cum arată și recurentul prin motivele de recurs.

Acesta susține însă, în mod greșit, că întrucât cele două construcții au fost edificate fără autorizație înainte de 1 ianuarie 1990, terenul pe care sunt amplasate nu poate fi restituit în natură, soluție care ar rezulta din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, „În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi (…), măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”, iar potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege, „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare și demontabile.” Rezultă că art. 10 alin. (2) exceptează de la regula restituirii în natură terenurile ocupate de construcții edificate după preluare în baza unor autorizații legale.

Per a contrario, regula restituirii în natură se aplică terenurilor ocupate de construcții noi neautorizate, indiferent dacă data edificării acestora se situează înainte sau după 1 ianuarie 1990, deoarece textul nu face o asemenea distincție, iar acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face. Faptul că în alin. (3) al art. 10 se prevede că se restituie în natură terenurile pe care s-au edificat construcții neautorizate după data de 1 ianuarie 1990, nu conduce la concluzia că terenurile pe care s-au edificat construcții neautorizate înainte de 1 ianuarie 1990 nu se restituie în natură, cum greșit pretinde recurentul.

Aceasta deoarece, textul care reglementează excepția de la regula restituii în natură în cazul terenurilor ocupate de construcții noi, edificate după preluare, este art. 10 alin. (2). Cum excepția este de strictă interpretare și aplicare, rezultă că numai terenurile ocupate de construcții noi, autorizate nu se pot restitui în natură, cele ocupate de construcții noi, neautorizate nu intră în sfera de aplicare a excepției și, prin urmare, pot fi restituite în natură, indiferent dacă edificarea construcțiilor fără autorizație s-a făcut înainte sau după 1 ianuarie 1990, pentru că textul nu face nicio distincție în acest sens.

Această interpretare a art. 10 alin. (2) nu este infirmată de dispozițiile de la alin. (3), întrucât acestea din urmă nu fac decât să reglementeze cazuri particulare de aplicare a regulii restituirii în natură, și anume pentru terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate după data de 1 ianuarie 1990 și pentru terenurile pe care s-au ridicat construcții ușoare sau demontabile. Susținerea recurentului în sensul că norma de la alin. (3) al art. 10 ar exclude de la restituirea în natură terenurile ocupate de construcții neautorizate edificate înainte de 1 ianuarie 1990, întrucât autorizația de construire nu era cerută anterior anului 1990 pentru clădirile edificate de stat, nu poate fi primită.

Aceasta pentru că, și anterior anului 1990 era obligatorie obținerea autorizației de construire pentru clădirile de orice fel, aparținând atât sectorului particular, cât și sectorului socialist de stat, conform art. 2 din Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizațiilor de construire, reparare și desființare a construcțiilor, precum și a celor referitoare la înstrăinările și împărțelile terenurilor cu sau fără construcții. Că interpretarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie făcută în sensul că se restituie în natură terenurile pe care se află construcții ridicate fără autorizație legală înainte sau după 1 ianuarie 1990 o dovedesc și reglementările din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. Astfel, pct. 10.4 din Normele metodologice prevede că dispoziția din art. 10 alin. (3) din legea specială instituie obligativitatea restituirii în natură a terenurilor, în ipoteza în care pe acestea se află edificate ilegal fie construcții, indiferent de destinația acestora, fie construcții ușoare sau demontabile, fără a distinge după cum acestea au fost edificate înainte sau după 1 ianuarie 1990. Pentru toate aceste considerente, care complinesc motivarea din decizia recurată, soluția din această decizie privind restituirea în natură a terenului litigios este conformă dispozițiilor legale incidente, și anume art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că se impune a fi menținută.

Cât privește critica potrivit căreia instanța de apel ar fi dispus restituirea în natură a unei suprafețe de teren mai mici decât cea reieșită din măsurătorile efectuate prin expertiză, respectiv 2.020 mp în loc de 2.021 mp, este de observat că recurentul-pârât nu are interes să o invoce, în condițiile în care nu el este partea ce s-ar putea pretinde prejudiciată prin această măsură, ci reclamantele. Concluzionând, urmează a se reține că, în speță, nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului M.A.I. va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta C.N.J. împotriva deciziei nr. 68/ A din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că: Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.N.J. și respinge acțiunea principală și acțiunea conexă împotriva acestei pârâte, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Înlătură obligația pârâtei C.N.J. privind restituirea în natură a terenului în litigiu. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.A.I. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2012.