ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 58/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 58/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

formulată la 22 mai 2008, reclamanții P.M., P.R. și U.D.V. au chemat în

judecată pârâtul S.R.I., pentru ca prin sentința ce se va pronunța, să fie

obligat să lase reclamanților în deplină proprietate și liberă posesie, terenul

în suprafață de 1696 m.p. situat în comuna Snagov, județul Ilfov, aflat în

administrarea pârâtului.

Ulterior, reclamanții

au solicitat introducerea în cauză a M.E.F., în calitate de proprietar al

terenului, mai exact, în calitate de reprezentant al statului.

Prin sentința civilă nr.

139904 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția autorității de lucru judecat și, pe cale de consecință, a respins

acțiunea reclamanților.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut că funcționează excepția autorității de

lucru judecat față de un litigiu anterior, soluționat prin sentința civilă nr. 1618

din 18 decembrie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Astfel, s-a constatat

că prin cererea de chemare în judecată formulată la 07 noiembrie 2005

înregistrată sub nr. 36227/3/2005, reclamanții P.M., P.R. și U.D.V. au chemat

în judecată pârâtul S.R.I., solicitând să se dispună restituirea terenului în

suprafață de 2.000 m.p., situat în comuna Snagov, județul Ilfov, aflat în

administrarea pârâtului. Cererea a fost întemeiată de reclamanți pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.

1618 din 18 decembrie 2006, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând, în esență, că prin notificarea nr.

760 din 14 februarie 2002 reclamanții au solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001,

restituirea imobilului format din teren în suprafață de 304 m.p. și construcția

existentă pe acesta denumită V., notificarea fiind soluționată prin decizia nr.

9 din 18 septembrie 2002 emisă de intimată, anulată ulterior de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 3772 din 18 aprilie 2003

(prin care a fost admisă cererea, dispunându-se obligarea S.R.I. să lase

reclamanților în deplină proprietate și posesie V. și terenul aferent în

suprafață de 304 m.p.); că ulterior, reclamanții au formulat notificarea nr. 2238238

din 21 septembrie 2005 prin care au solicitat restituirea în natură și a

terenului de 2.000 m.p., în temeiul Legii nr. 247/2005 care a completat Legea nr.

10/2001. Tribunalul a apreciat că nu exista temei pentru formularea unei

notificări în anul 2005 întrucât Legea nr. 247/2005 nu a permis formularea de

noi notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât, instanța nu poate

cenzura un eventual refuz al intimatei de a soluționa notificarea în cadrul

unei contestații întemeiate pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

În raport de această

sentință, s-a constatat că este întrunită tripla identitate de părți, obiect și

de cauză cerută de art. 1201 C. civ., pentru existența autorității de lucru

judecat.

Astfel, în ceea ce

privește identitatea de părți, Tribunalul a constatat că reclamanții au această

calitate în ambele cereri, la fel și pârâtul S.R.I. chemat în judecată atât în

litigiul anterior cât și în prezenta cauză.

S-a constatat că prin

cerere completatoare, reclamanții au chemat în judecată în calitate de pârât și

S.R. prin M.E.F., însă această completare nu este de natură să înlăture

identitatea de părți între cele două litigii întrucât raportul juridic invocat

de reclamanți este același, derivând din preluarea imobilului de către Stat,

iar calitatea S.R. de proprietar asupra imobilului nu reprezintă un aspect nou

și nici nu determină un alt conținut al raportului juridic.

În plus, reclamanții

nu își pot rezerva dreptul de a chema în judecată pe titularul dreptului de

proprietate, separat de titularul dreptului de administrare în funcție de

soluția obținută în primul litigiu, pentru că în acest mod s-ar ajunge la

folosirea dispozițiilor legale pentru înfrângerea principiului consacrat de art.

1201 C. civ., ceea ce nu este permis.

În ceea ce privește

condiția identității de obiect, Tribunalul a constatat-o îndeplinită,

împrejurarea că prin cererea formulată în litigiul anterior reclamanții au

solicitat lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului în suprafață de

2.000 m.p. situat în comuna Snagov, județul Ilfov, aflat în administrarea

pârâtei S.R.I., iar în prezenta cerere au solicitat au solicitat lăsarea în

deplină proprietate și posesie a terenului în suprafață de 1.696 m.p., situat

la aceeași adresă, fiind nerelevantă. Practic, obiectul acțiunii îl constituie

revendicarea terenului ce a aparținut autorului reclamanților situat în comuna

Snagov, județul Ilfov, aflat în prezent în administrarea pârâtei S.R.I.,

diferența de suprafață rezultând prin scăderea suprafeței de 304 m.p.

restituită reclamanților prin sentința civilă nr. 372 din 18 aprilie 2003 pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Tribunalul a reținut

că este îndeplinită și condiția identității de cauză, întrucât ambele cereri au

fost întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, pe mecanismul atacării

refuzului pârâtului S.R.I. de a soluționa în integralitate cererea

reclamanților de restituire a terenului de 2.000 m.p., ce a aparținut autorului

lor, formulată prin notificările întemeiate pe Legea nr. 10/2001 completată

prin Legea nr. 247/2005.

Prin apelul formulat

împotriva acestei sentințe, reclamanții au susținut că, în mod greșit, instanța

de fond a reținut situația de fapt și, prin urmare, soluția asupra excepției autorității

de lucru judecat este greșită.

Astfel, prin acțiunea

ce a format obiectul dosarului nr. 36227/3/2005 s-a solicitat de către

reclamanți restituirea în natură a terenului de 2.000 m.p., în timp ce prin acțiunea

din dosarul de față s-a solicitat numai diferența de teren de 1.696 mp,

nerestituit.

S-a susținut că este

o evidentă eroare asupra temeiului juridic al celor două cereri deoarece, în

cererea de față este solicitat numai terenul fără construcții iar prin sentința

civilă nr. 1618/2006 s-a considerat acțiunea ca fiind o contestație la

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Nu există nici

identitatea de părți deoarece introducerea în acțiunea de față a S.R. era

obligatorie, cât timp S.R.I era administratorul iar nu proprietarul bunului din

litigiu.

Apelul a fost respins,

ca nefundat, prin decizia nr. 43 din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel

București, secția a III-a.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță a fondului a

constatat incidența excepției autorității de lucru judecat, raportat la

sentința civilă nr. 1618 din 18 decembrie 2006 a Tribunalului București, secția

a V-a, care a soluționat pretenția acelorași reclamanți de restituire a

terenului de 2000 m.p., aflați în deținerea S.R.I., în baza Legii nr. 10/2001.

S-a constatat că

obiectul material al acțiunii soluționate prin sentința menționată și obiectul

material al prezentei pricini nu poate fi decât identic întrucât, astfel cum au

afirmat reclamanții înșiși, diferența de teren solicitată prin prezenta acțiune,

respectiv, suprafața de 1696 m.p., este inclusă în suprafața totală de 2000 m.p.,

din care în temeiul aceleiași legi speciale au obținut doar 304 m.p., teren

aferent V.

De asemenea, s-a

constatat că ambele acțiuni au aceeași cauză juridică, privită atât ca

identitate a temeiului juridic, cât și a actului juridic invocat în susținerea

temeiniciei acțiunii promovate și anume, dispozițiile Legii nr. 10/2001 și,

respectiv, retrocedarea bunului proprietatea autorului reclamanților preluat

abuziv de către stat.

S-a concluzionat și

asupra existenței identității părților întrucât simpla introducere în proces a

S.R. nu este de natură să înlăture această identitate și să conducă la

schimbarea soluției de primă instanță, câtă vreme finalitatea urmărită pe calea

prezentei acțiuni este aceeași cu cea avută în vedere prin cererea anterioară

dedusă judecății și soluționată prin sentința civilă nr. 1618/2006.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamanți care au pretins nelegalitatea soluției

din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 – 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele argumente:

- Atât timp cât nu a

existat o soluționare pe fond a notificării de retrocedare, de la cei ce le

dețineau, a construcției (V.) și a terenului de 2000 m.p. pe care era edificată

vila, nu a existat nici o judecată și nici o autoritate de lucru judecat.

Unitatea deținătoare

a imobilului care a fost notificată, S.R.I., a restituit, în natură, întreg

bunul pe care îl deținea și nu se putea pronunța în vreun fel asupra solicitării

reclamanților de a li se restitui restul de teren de 1696 m.p.

Deși nu se știe când

a revenit S.R.I. calitatea de administrator și în privința terenului de 1696 m.p.,

este totuși cert că acest lucru s-a întâmplat după sentința nr. 1618/2006,

situația de fapt a bunului revendicat, precum și situația juridică a acestuia

fiind diferite în prezent.

- Ambele instanțe de

fond au fost în confuzie cu privire la identitatea obiectului, neobservând că

acesta este total diferit, în condițiile în care în dosarul nr. 36227/3/2005

s-a învederat că pentru imobilul – V. și terenul de 2000 m.p., s-a depus

notificare la 11 iulie 2001, urmată de notificarea nr. 760 din 14 februarie 2002,

prin care s-au cerut vila și terenul de 304 m.p., motivat de faptul că S.R.I. a

invocat că deține în administrare numai 304 m.p.

În același dosar, s-a

reținut că a fost formulată notificare în anul 2005, pentru restituirea

terenului de 2000 m.p., în baza Legii nr. 247/2005, dar instanța a considerat

greșit, deși era vorba doar de teren și cererea trebuia rezolvată în temeiul

legilor fondului funciar, că este o notificare pe temeiul Legii nr. 10/2001 și

că aceasta este tardivă.

- Instanțele au

considerat greșit că ar exista identitate de părți, cauză și obiect.

Astfel, în al doilea

dosar există ca parte nouă S.R. reprezentat prin M.F.P.

De asemenea, obiectul

acțiunilor este în mod evident diferit, pentru că în primul dosar s-a solicitat

soluționarea completă a unei notificări făcute în temeiul Legii nr. 10/2001, soluționare

care a fost realizată numai parțial, în timp ce în al doilea dosar este vorba

de o acțiune de fond funciar care privește doar terenul de 1696 m.p., pe

temeiul Legii nr. 247/2005, act normativ care a stabilit un nou termen (până la

30 noiembrie 2005) pentru formularea cererilor de restituire a terenurilor.

Cu referire la cauza

juridică, s-a susținut că și aceasta este total diferită întrucât în primul

dosar s-a apreciat că este o contestație la decizia de soluționare a

notificării, în timp ce a doua acțiune este una de fond funciar, prin care s-a

solicitat restituirea unui teren și care nu a fost soluționată deloc în fond.

Intimatul S.R.I. a

depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului susținând, în

esență, că instanțele anterioare au apreciat corect asupra existenței în speță

a elementelor excepției autorității de lucru judecat, față de tripla identitate

de elemente (părți, obiect, cauză), ce se regăsește în prezenta cauză și cea

soluționată prin sentința civilă nr. 1618/2006 a Tribunalul București, secția a

V-a.

Analizând criticile

deduse judecății, Înalta Curte constată, în primul rând sub aspectul încadrării

juridice a acestora, că indicarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., s-a realizat în mod formal, în condițiile în care n-au fost dezvoltate argumente

care să susțină ipotezele celor două texte de lege, respectiv, lipsa motivelor

care să justifice soluția ori caracterul contradictoriu, străin de natura

pricinii (art. 304 pct. 7) sau existența unui act juridic în înțelesul material

al acestuia (de negorium iuris), ale cărui clauze clare, neîndoielnice să fi

fost denaturate printr-o interpretare juridică greșită.

Având în vedere în

același timp, că se pretinde greșita aplicare a dispozițiilor legale

referitoare la excepția autorității de lucru judecat, criticile de nelegalitate

sunt încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar au caracter nefondat, potrivit următoarelor considerente:

- Afirmația recurenților

că nu ar fi existat o soluționare pe fond a notificării privind imobilul – V.

și terenul de 2000 m.p., și ca atare, nu s-ar pune problema autorității de

lucru judecat ignoră cadrul procesual care a constatat existența excepției

procesuale în legătură cu promovarea unei noi acțiuni în revendicare, în

condițiile în care aceasta constituise deja obiect al judecății definitive

(conform sentinței civile nr. 1618/2006 a Tribunalului București, secția a

V-a).

- Pretinsa confuzie

asupra „obiectului total diferit” al celor două acțiuni este susținută de către

recurenți cu referire la faptul că în dosarul nr. 36227/3/2005 (în care s-a

pronunțat sentința civilă nr. 1618/2006 a Tribunalului București), instanța ar

fi apreciat în mod greșit că notificarea din 2005 nu trebuia soluționată

conform Legii nr. 247/2005 deși, fiind vorba numai de teren, ea trebuia

rezolvată conform legilor fondului funciar (intrând astfel, sub incidența Legii

nr. 247/2005 care a prorogat termenul de depunere a notificărilor pentru

asemenea imobile).

În realitate,

analizând identitatea de obiect, instanțele fondului au reținut că pretenția

materială concretă, formulată cu privire la suprafața de 1696 m.p., este

aceeași cu cea dedusă judecății anterior.

Chiar dacă în

procesul anterior revendicarea a vizat terenul de 2000 m.p., cel solicitat prin

prezenta acțiune este inclus în suprafața mai mare menționată, fiind obținută

prin deducerea din total a terenului de 304 m.p., retrocedat deja în procedura

Legii nr. 10/2001.

Faptul că, așa cum

susțin recurenții, terenul ar fi putut constitui obiect al notificării în

condițiile Legii nr. 247/2005, nu are relevanță sub aspectul obiectului

litigiului care, în virtutea principiului disponibilității, a fost determinat

prin cererea reclamanților și a vizat revendicarea unei suprafețe de teren,

parte din terenul revendicat anterior.

În plus, referirea la

temeiul notificării transmise în anul 2005 și la aprecierea greșită pe care

instanța ar fi făcut-o asupra acestui aspect, se constituie în critici aduse

sentinței nr. 1618/2006, care a tranșat irevocabil litigiul anterior și care nu

mai pot fi supuse astfel cenzurii.

- Aspectele de

nelegalitate care sunt îndreptate împotriva soluției din prezenta cauză sunt

cele care vizează neîntrunirea triplei identități de elemente pentru a putea fi

reținută excepția autorității de lucru judecat în cauză și au caracter

nefondat.

Astfel, în ce

privește identitatea de părți, recurenții susțin că aceasta nu se regăsește

întrucât în al doilea litigiu există ca parte și S.R. reprezentat de M.F.P.

Susținerea nu poate

fi primită întrucât, așa cum corect au reținut instanțele fondului, este vorba

doar de o modificare formală a cadrului judecății, prin atragerea în proces a

unei părți căreia, față de raportul juridic concret supus judecății,

reclamanții nu-i opun un alt drept subiectiv.

La fel ca și în

primul litigiu, reclamanții au cerut retrocedarea imobilului de la deținătorul

acestuia și titular al dreptului de administrare (pârâtul S.R.I.), atragerea în

proces a S.R. fiind, conform cererii completatoare, determinată de faptul că

acesta ar fi titularul dreptului de proprietate.

Cum față de titularul

dreptului de administrare s-a statuat deja jurisdicțional anterior că

reclamanții nu au dreptul subiectiv pe care îl pretind, aceștia nu pot eluda

efectul autorității de lucru judecat pentru ca, atrăgând în proces pe titularul

dreptului de proprietate, să susțină că au un drept a cărui inexistență în

patrimoniul lor a rezultat din hotărârea anterioară.

Astfel spus, raportul

juridic concret, legat între cel care pretinde restituirea bunului și cel care

îl deține, fiind același și transpunerea lui pe plan procesual se face în

aceiași termeni, astfel încât nu se poate susține că există o veritabilă

modificare a cadrului procesual subiectiv prin îndreptarea acțiunii și

împotriva S.R.

- În ce privește

obiectul celor două cereri de chemare în judecată, instanțele anterioare au

reținut de asemenea corect identitatea lui.

Aceasta, în

condițiile în care în litigiul anterior a fost revendicată o suprafață de 2000

m.p., iar în cel de-al doilea, o suprafață mai mică, de 1696 m.p., parte din

cea de 2000 m.p. (obținută de altfel, prin deducerea din aceasta, a terenului

de 304 m.p., retrocedat conform Legii nr. 10/2001).

Or, din punct de

vedere juridic există identitate de obiect și atunci când este vorba de partea

cuprinsă într-un întreg (pars est in toto), întrucât, odată realizată

verificarea jurisdicțională cu privire la întreg, nu se poate pretinde

contrariul pentru parte din acesta.

Susținând că obiectul

ar fi diferit întrucât în primul dosar s-a cerut soluționarea completă a unei

notificări formulată conform Legii nr. 10/2001, iar în al doilea ar fi vorba de

o acțiune de fond funciar, recurenții-reclamanți sunt în eroare asupra

elementelor avute în vedere de instanțe atunci când au examinat existența

autorității de lucru judecat.

Astfel, excepția

procesuală menționată nu a fost reținută cu referire la sentința civilă nr. 372

din 18 aprilie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă (care a

soluționat într-adevăr, o contestație împotriva deciziei S.R.I. de respingere a

notificării), ci față de sentința civilă nr. 1618/2006 a Tribunalului București,

secția a V-a, care a dat rezolvare pretenției vizând restituirea suprafeței de

2000 m.p., situată în Snagov, județul Ilfov.

- Este incorectă și

susținerea recurenților vizând lipsa identității de cauză juridică și care are

la bază aceeași confuzie între elementele supuse analizei ce au fundament

concluzia instanțelor asupra existenței lucrului judecat.

Recurenții pretind,

aflându-se în aceeași eroare ca în privința obiectului cererii, că prima

judecată a avut drept cauză contestația la decizia de soluționare a

notificării, iar cea de-a doua acțiune a fost una în materia legii fondului

funciar.

În realitate, în

ambele acțiuni față de care s-a reținut existența identității de cauză

juridică, s-a solicitat restituirea suprafeței de teren rămase neretrocedată în

procedura Legii nr. 10/2001.

Or, cauza juridică a

unei cereri este reprezentată de fundamentul juridic al pretenției, de actul

sau faptul juridic generator al dreptului, alături de împrejurările de fapt

care au determinat promovarea acțiunii.

Din acest punct de

vedere, în ambele demersuri juridice împrejurările de fapt și de drept, astfel

cum au fost reliefate prin motivarea celor două cereri de chemare în judecată,

au fost identice.

Astfel, în ambele

procese, solicitarea de restituire a terenului s-a grefat pe refuzul S.R.I. de

a restitui în întregime terenul de 2000 m.p. ce a aparținut autorului

reclamanților și pe pretinsa preluare abuzivă a bunului de către stat.

Ca atare, actul

juridic generator al dreptului subiectiv (titlul autorului deposedat abuziv de

către stat) precum și elementele de fapt (pretinsul refuz al S.R.I. de a

restitui integral imobilul) sunt aceleași și conturează identitatea de cauză

juridică.

Față de toate aceste

considerente, urmează să se constate că instanțele fondului au soluționat

corect pricina reținând, în aplicarea dispozițiilor art. 1201 C. civ.,

coroborate cu art. 166 C. proc. civ., excepția autorității de lucru judecat.

Criticile formulate

de către reclamanți având caracter nefondat, recursul declarat de aceștia va fi

respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții P.M., P.R. și U.D.V. împotriva

deciziei nr. 43/ A din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 ianuarie 2012.