ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5936/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 19 octombrie 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, reclamanții D.T. și V.Ș. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției și Spitalul Prof. Dr. C.A., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2.030 m.p., situat în București, Aleea C. și să se dispună radierea din cartea funciară a înscrierilor dispuse prin încheierea judecătorului de C.F.

nr. AA din 07 februarie 2002. În motivarea cererii, reclamanții au susținut că imobilul revendicat a fost proprietatea numiților M. și S.C., conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. PP din 20 martie 1908 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, și a fost trecut fără niciun titlu în proprietatea statului; de pe urma acestora au rămas ca moștenitori legali Z., M., E. și V.C., cărora, în calitate de fiice, le-a revenit întreaga masă succesorală și care, mai departe, au fost moștenite ca legatar universal, de reclamantul D.T. În urma încercărilor repetate ale autoarelor reclamanților de a redobândi imobilul, s-a emis decizia nr. 16 din 16 ianuarie 1992 a Primăriei sectorului 3, prin care s-a restituit acestora terenul situat în București, strada M.V., în suprafață de 1.400 m.p.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul D.T. și numita E.C. (singura fiică în viață a foștilor proprietari ai imobilului) au notificat Primăria Municipiului București, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar în anul 2007, E.C. a cedat toate drepturile litigioase privind imobilul în litigiu către reclamantul D.T., acesta la rândul său, cesionând aceleași drepturi, celuilalt reclamant, V.Ș. La data de 16 aprilie 2007 a fost emisă dispoziția nr. EE a Primarului General al Municipiul București, prin care s-a restituit reclamanților, în natură, terenul liber în suprafață de 2.030 m.p. situat în Aleea C. (fostă strada M.V.) și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul care nu era liber, conform Legii nr. 10/2001, în suprafață de 160 m.p.

Încercând să-și înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate astfel obținut, reclamanții au constatat că întregul teren, în suprafață de 2.030 m.p., a fost inclus în suprafața de teren de 5.037,32 m.p., înregistrat în regimul de publicitate imobiliară ca proprietate de stat, cu drept de administrare în favoarea pârâtului Spitalul Prof. Dr. C.A. S-a susținut de către reclamanți, că pârâții nu au avut niciodată un titlu legal de proprietate asupra terenului în litigiu, dreptul lor de proprietate existând doar asupra terenului în suprafață de 3.000 m.p. situat însă la nr. a și nu la nr. b, unde se află proprietatea sa, astfel încât intabularea dreptului de proprietate al statului s-a făcut în mod abuziv.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001, art. 33 și urm. din Legea nr. 7/1996. Pârâtul Ministerul Justiției a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanți ca neîntemeiată și cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate nelegalitatea dispoziției de restituire invocată de aceștia în acțiune, în contradictoriu și cu Municipiul București prin Primarul General (în condițiile în care prin dispoziția emisă în anul 2005 a fost soluționată notificarea transmisă în anul 2001, acordându-se măsuri reparatorii pentru întregul imobil, iar ulterior, au fost emise alte două dispoziții, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului de 2.030 m.p., precum și măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată și diferența de 160 m.p.

teren). Prin sentința civilă nr. 1802 din 15 decembrie 2008, Tribunalul a respins excepțiile invocate în proces, privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor și Economiei ca reprezentant al Statului Român și autoritatea de lucru judecat, a admis excepția lipsei calității procesuale active a Ministerului Justiției, a respins acțiunea principală formulată de reclamanți ca neîntemeiată și cererea reconvențională formulată de Ministerul Justiției, pentru lipsă calitate procesuală activă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că numiții M. și S.C. au dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. PP din 20 martie 1908 de Tribunalul Ilfov, imobilul situat în București, strada M.V., în suprafață de 2.186 m.p., iar reclamanții sunt, potrivit actelor depuse la dosar, singurii succesori ai acestuia, reclamantul D.T., în calitate de moștenitor, iar reclamantul V.Ș., în calitate de cesionar de drepturi litigioase.

Prin dispoziția nr. EE din 16 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a terenului în suprafață de 2.030 m.p. situat în București, strada M.V., teren care este inclus în prezent în suprafața de 5.037,32 m.p. situat în București, Aleea C., având ca proprietar Statul Român prin administrator Ministerul Justiției prin Spitalul Prof. Dr. C.A. S-a mai reținut că prin decizia nr. 16 din 16 ianuarie 1992 dată de Primăria sectorului 3 București s-a dispus restituirea către autorii reclamanților, a terenului în suprafață de 1.400 m.p., situat în București, strada M.V., decizie anulată însă prin decizia nr. 395 din 22 iunie 1995 pronunțată de Tribunalul București, secția contencios administrativ.

În anul 1991, autoarele reclamanților au promovat o acțiune în revendicare, prin care au solicitat, în contradictoriu cu Spitalul Interdepartamental, Consiliul Local sector 3 și Direcția de Urbanism și Administrare a Teritoriului din cadrul Consiliului Local al Municipiului București, să li se retrocedeze terenul în suprafață de 2.186 m.p., situat în București, strada M.V., acțiune respinsă definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 6410 din 16 iunie 1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în care s-a reținut că terenul revendicat a trecut în patrimoniul statului, conform H.G. nr. 556/1990. La data de 27 decembrie 2005, a fost emisă, în baza Legii nr. 10/2001, dispoziția nr. FF a Primarului General, prin care s-au acordat reclamanților măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafață de 2.186 m.p.

și construcția demolată din București, Aleea C. (fostă stradă M.V.), iar ulterior s-a emis, în baza aceleiași legi, dispoziția nr. EE din 16 aprilie 2007, prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a terenului liber în suprafață de 2.030 m.p., situat în București, Aleea C. (fostă stradă M.V.) și acordarea de măsuri reparatorii pentru construcția demolată și diferența de teren de 160 m.p., care nu este liber. În condițiile în care terenul restituit reclamanților și revendicat de aceștia a fost înscris în cartea funciară ca fiind proprietate de stat, instanța a apreciat că reprezentarea acestuia în proces trebuie să se facă prin Ministerul Finanțelor Publice și nu prin Municipiul București.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul Spitalul Prof. Dr. C.A., instanța de fond a reținut că nu poate fi primită, în condițiile în care, între acțiunea soluționată irevocabil prin sentința civilă nr. 6410 din 16 iunie 1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București și acțiunea de față, nu există identitate de cauză, prima având ca obiect revendicare imobil în baza art. 480 C. civ., iar cea de a doua întemeindu-se și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de Ministerul Justiției, prin care s-a solicitat constatarea nulității dispoziției de restituire nr. EE din 16 aprilie 2007 emisă de Primarul General, instanța de fond a reținut lipsa calității procesuale active a Ministerului Justiției pentru formularea unei astfel de cereri, în raport de prevederile speciale și de procedură cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Referitor la cererea de revendicare formulată de reclamanți, instanța a reținut că imobilul proprietatea autoarelor reclamanților, compus din teren și construcție, a fost trecut în proprietatea statului anterior anului 1989, în vederea sistematizării zonei, deci pentru realizarea unor lucrări de interes public, sens în care construcțiile aflate pe teren au fost demolate, iar autoarele reclamanților au primit spații de locuit. În continuare, a constatat că terenul a trecut în proprietatea statului în baza H.G.

nr. 556/1990, astfel cum s-a reținut și în procesul anterior de revendicare, situație în care nu mai putea fi restituit conform Legii nr. 10/2001, lege care permitea doar restituirea imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prin decizia nr. 546 A din 2 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanți, a fost desființată sentința instanței de fond și s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de fond. Instanța de apel a avut în vedere faptul că Tribunalul a soluționat doar capătul întâi de cerere, referitor la revendicarea terenului, nu și cererea ce făcea obiectul celui de-a doua pretenție, prin care se solicitase să se dispună radierea completă din cartea funciară a înscrierilor dispuse prin încheierea judecătorului de C.F.

nr. AA din 07 februarie 2002, în favoarea pârâților, cu privire la terenul în suprafață de 5.037,32 m.p., situat în București, Aleea C. S-a reținut, de asemenea, că despăgubirile cuvenite proprietarilor pentru imobilul preluat au fost stabilite ulterior, în baza H.G. nr. 556/1990 și că această hotărâre de guvern reglementa modalitatea de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele compuse din terenuri, construcții și împrejmuirile aferente, demolate înainte de revoluție, ceea ce demonstrează faptul că imobilul fusese preluat de stat anterior revoluției din decembrie 1989, iar situația sa juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001.

În condițiile în care, reclamanții revendicau de la pârâți terenul preluat astfel de stat, invocând drept titlu de proprietate o dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001, iar pârâții la rândul lor invocau în apărare un titlu de proprietate înscris în cartea funciară, Curtea a constatat că instanța ar fi trebuit să procedeze la compararea acestora și să stabilească în final, pe baza probatoriilor administrate, care este preferabil și impune păstrarea posesiei asupra terenului în litigiu. În funcție de soluția pronunțată asupra revendicării, instanța ar fi trebuit să se pronunțe apoi asupra capătului al doilea de cerere din acțiune, care viza radierea înscrierilor făcute în cartea funciară în favoarea pârâților, cu privire la acest teren.

Prin decizia nr. 3118 din 20 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Justiției împotriva deciziei Curții de Apel. Reluând judecata, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 622 din 8 aprilie 2011, prin care a admis cererea formulată de reclamanți; a obligat pârâții să predea reclamanților liniștita posesie a terenului în suprafață de 2.030 m.p., situat în București, Aleea C. (fostă strada M.V.) - proprietatea reclamanților; a dispus radierea înscrierilor din C.F. a Municipiului București - O.C.P.I.

sector 3, efectuate în baza încheierii nr. 1651 din 7 februarie 2002, privind imobilul situat în București, Aleea C. nr. d (fostă M.V. nr. a) format din teren în suprafață de 5.037,32 m.p. și construcție. Pentru a hotărî în acest sens, Tribunalul a reținut că prin dispoziția nr. EE din 16 aprilie 2007, emisă de Primarul General al Municipiului București, în baza Legii nr. 10/2001, s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 2.030 m.p., situat în București, Aleea C. (fostă stradă M.V. nr. d). Așa cum se arată și în dispoziția menționată, aceasta face dovada proprietății asupra imobilului - teren, și constituie titlu executoriu după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, formalități aflate în sarcina beneficiarilor restituirii.

Prin Protocolul nr. 8952 din 2 mai 2007 încheiat între Consiliului General al Municipiului București - A.F.I. și reclamanți, s-a procedat la predarea - preluarea terenului, menționându-se expres restituirea în natură a terenului în suprafață de 2.020 m.p., identificat conform raportului de expertiză extrajudiciară anexă la dispoziție. Reclamanții au procedat la îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, în vederea obținerii numărului cadastral provizoriu, constatând însă că întreaga suprafață de teren de 2.030 m.p., este înregistrată în regimul de publicitate imobiliară, această suprafață făcând parte din terenul de 5.037,32 m.p., ca proprietate a Statului Român, iar construcția (spitalul) cu drept de administrare în favoarea Ministerului Justiției.

Tribunalul a analizat titlurile invocate de părți, având în vedere și dispozițiile legale incidente în cauză, referitoare la valoarea probatorie a dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001 care, potrivit actului normativ menționat constituie titlu de proprietate deși în prezent nu este consolidat, întrucât nu pot fi îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară de către reclamanți, atâta vreme cât în privința imobilului există înscrieri în cartea funciară, iar rectificarea lor nu poate avea loc decât în condițiile prevăzute de art. 33, 34 și 35 din Legea nr. 7/1996. Pârâtul Spitalul Prof. Dr. C.A. a contestat legalitatea dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, prin întâmpinarea depusă la dosar, ca apărare de fond, apreciind că terenul aflat în domeniul public al statului nu putea fi restituit în natură de Primăria Municipiului București.

Această susținere a fost înlăturată, întrucât terenul a fost restituit în natură în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcții afectate de lucrări de investiții, de interes public aprobate, dacă nu a început construcția acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate. S-a apreciat că esențial în cauză este faptul că în cartea funciară terenul apare menționat ca fiind proprietatea statului, pârâții Ministerul Justiției și Spitalul Prof. Dr. C.A., având doar un drept de administrare și folosință pe teren. Instanța de fond a apreciat că înscrierea în cartea funciară nu are caracter constitutiv de drepturi, că H.G.

nr. 556/1990 nu mai produce efecte asupra terenului de 2.030 m.p., în condițiile în care s-a dispus restituirea în natură a acestuia, iar Protocolul încheiat în noiembrie 1998 și respectiv procesul - verbal de predare primire încheiat la 17 ianuarie 2002, nu au valoarea unor titluri de proprietate, ci reprezintă doar acte de îndeplinire a H.G. nr. 714 din 15 octombrie 1998, prin care pârâtul Spitalul Prof. Dr. C.A., a trecut din subordinea Ministerului Sănătății în subordinea Ministerului Justiției, fără efecte în privința dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu recunoscut în baza Legii nr. 10/2001. De asemenea, Tribunalul a apreciat că toate apărările invocate de pârâtul Spitalul Prof.

Dr. C.A. vizează în realitate o acțiune de anulare a dispoziției nr. EE/2007, pe care însă nu a formulat-o în prezenta cauză, iar din considerentele expuse, rezultă implicit că în cauză s-a reținut valabilitatea emiterii acestei dispoziții. Împotriva sentinței au formulat apel pârâții Spitalul Prof. Dr. C.A., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești. Apelantul pârât Spitalul Prof. Dr. C.A. a susținut că, în realitate, notificarea nr. GG/2001 a fost finalizată prin dispoziția Primarului Municipiului București nr. FF din 27 decembrie 2005, prin care s-a respins retrocedarea în natură a imobilului notificat, acordându-se măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest imobil.

Reclamanții și-au valorificat dreptul la aproape 2 ani de la data emiterii dispoziției nr. FF/2005 pe care, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu au contestat-o la secția civilă a Tribunalului. Pe cale de consecință, necontestând dispoziția respectivă înseamnă acceptarea acesteia, astfel încât nu mai putea fi emisă o nouă dispoziție în anul 2007, mai ales că Legea nr. 247/2005 nu a adus modificări Legii nr. 10/2001, sub aspectul termenului de depunere a notificării. Mai mult decât atât, terenul în litigiu figurează în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006 și ca atare, a fost scos din circuitul civil general, având drept consecință imposibilitatea dobândirii acestui bun de către terți prin orice mod de dobândire a dreptului de proprietate, inclusiv prin revendicare.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat hotărârea, întrucât în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamanților, fără a avea în vedere faptul că imobilul teren în litigiu se afla în proprietatea statului în baza H.G. nr. 556/1990, situație care nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001. De asemenea, notificarea formulată de către reclamanți în anul 2001 a fost soluționată prin acordarea de măsuri reparatorii, conform dispoziției nr. FF/2005 emisă de Primăria Municipiului București.

Apelantul pârât Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești a susținut că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor legale întrucât instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la cererea reconvențională a Ministerului Justiției care contestă legalitatea dispoziției nr. EE/2007, inclusiv sub aspectul competenței Primarului de a reveni la aproape 1 an și jumătate asupra unei dispoziții inițiale prin care soluționa notificarea reclamanților î ntemeiată pe Legea nr. 10/2001. Prin urmare, s-a contestat validitatea titlului înfățișat de intimații reclamanți, procedura de revenire după mai mult de un an asupra unei decizii inițiale, printr-o altă decizie, fiind vădit contrară prevederilor Legii nr. 10/2001 care stabilesc o procedură specială la art. 26, cu privire la posibilitatea persoanei îndreptățite de a ataca dispoziția la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare.

Analizând criticile formulate prin intermediul celor trei apeluri, Curtea a constatat că unele dintre acestea vizează legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, iar altele, cele referitoare la nesoluționarea cererii reconvenționale sunt apte să conducă la desființarea hotărârii, în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Ca atare, Curtea a considerat că se impun analizei prioritare criticile formulate de către apelantul pârât Ministerul Justiției referitoare la nesoluționarea cererii reconvenționale. Pe acest aspect, s-a reținut că pârâtul Ministerul Justiției a învestit instanța de fond la data de 03 decembrie 2007, cu o cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate că dispoziția de restituire nr. EE din 16 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București este nelegală și, pe cale de consecință, să se dispună anularea acesteia.

În susținerea cererii reconvenționale, s-a invocat ca prim argument întinderea suprafeței de teren supuse restituirii, arătându-se că printr-o acțiune ce a făcut obiectul Dosarului nr. 10927/1961 al Tribunalului Popular al Raionului Tudor Vladimirescu București, reclamanții, în calitate de moștenitori ai defuncților C.S. și M., au solicitat obligarea Spitalului A.S. (actualul Prof. Dr. C.A.) la plata unei chirii restante pentru utilizarea unei suprafețe de teren de circa 1.000 m.p. Prin sentința civilă nr. 7524/1963 instanța învestită s-a pronunțat asupra pretențiilor reclamanților pe care le-a admis în parte, reținând că autoarea reclamanților a pus la dispoziția Spitalului o grădină spre a fi folosită ca mijloc de recreere pentru bolnavi, iar pârâtul a achitat impozitele pentru acest teren până în anul 1957, când C.M.

a decedat. În aceeași hotărâre, s-a mai reținut că s-a depus la dosar și adresa secției financiare T.R.V. din 18 ianuarie 1963 în care se arată că pentru terenul neconstruit excedentar de 490 m.p., adică terenul în litigiu, urmează a se plăti un impozit de 490 RON. Pârâtul Ministerul Justiției - prin coroborarea acestor date cu împrejurarea că actul de vânzare nr. PP/1908 ce reprezintă titlul autorilor reclamanților, nu precizează suprafața imobilului dobândit cu titlu de vânzare-cumpărare, cu faptul că suprafața de teren preluată în anul 1987 era în mod cert de 1.400 m.p., precum și cu împrejurarea că din raportul de expertiză tehnică anexă la dispoziție, rezultă că o suprafață de teren din imobilul proprietatea autorilor reclamanților era folosită de spital încă din anul 1952, în urma unei preluări fără titlu - a susținut că se impune a se concluziona că suprafața de teren stăpânită de autorii reclamanților nu putea depăși 1.890 m.p.

teren, dispoziția de restituire în natură a unei suprafețe de teren de 2.030 m.p. fiind nelegală. Cu privire la această cerere reconvențională, Tribunalul a constatat că nu s-a declarat apel de către pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva sentinței instanței de fond, pronunțată în primul ciclu procesual, în privința soluției date pe cererea reconvențională, că s-a admis doar apelul declarat de reclamanți, iar din considerentele deciziei de apel rezultă că măsura desființării sentinței a fost determinată de faptul că nu s-a analizat fondul cererii principale deduse judecății care conținea două capete de cerere. Prin urmare, Tribunalul a apreciat că hotărârea instanței a rămas definitivă și irevocabilă în privința soluției date asupra cererii reconvenționale, iar cadrul procesual a fost stabilit doar de cererea reclamanților, pârâtul Primarul General al Municipiului București, în stadiul rejudecării cererii, nemaiavând vreo calitate.

Curtea a constatat, însă, că prin decizia civilă nr. 546/A din 02 noiembrie 2009, instanța de apel a admis apelul formulat de reclamanți în contradictoriu cu intimații pârâți Spitalul Prof. Dr. C.A., Ministerul Justiției, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Primarul General al Municipiului București, a desființat sentința apelată și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță. Potrivit dispozitivului deciziei, care leagă instanța în rejudecare, desființarea a fost integrală, fără a se menționa în cuprinsul acestuia menținerea vreunor dispoziții ale sentinței atacate. De asemenea, prin decizia nr. 3118 din 20 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Justiției, ca nefondate, menținând astfel dispozițiile deciziei pronunțate în calea de atac a apelului în primul ciclu procesual.

Curtea a constatat că prima instanță, în fond după trimiterea spre rejudecare, deși desființarea a fost integrală, a procedat doar la judecata pe fond a cererii principale, apreciind că nu mai este învestită și cu soluționarea pe fond a cererii reconvenționale. Or, față de limitele desființării hotărârii primei instanțe în primul ciclu procesual, în mod greșit prima instanță, în fond după trimiterea spre rejudecare, a apreciat că nu se mai impune soluționarea cererii reconvenționale, întrucât aceasta a primit o rezolvare în primul ciclu procesual.

Mai mult, Curtea a constatat, prin referire la argumentele invocate de către pârâtul reclamant în susținerea cererii reconvenționale, că prima instanță a soluționat cererea principală, fără a face o analiză, cel puțin ca apărări de fond, a susținerilor din cererea reconvențională, în ceea ce privește întinderea terenului ce s-a solicitat a fi restituit în natură, prin raportare la actele invocate de către acest și fără a face trimiteri la dispozițiile art. 32 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului Primarul General al Municipiului București, susținută de intimații reclamanți, Curtea a constatat că pârâtul reclamant Ministerul Justiției a solicitat, pe calea cererii reconvenționale, a se constata că dispoziția de restituire nr. EE din 16 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București este nelegală și, pe cale de consecință, să se dispună anularea acesteia.

Or, cadrul legal de învestire a primei instanțe este determinat și de formularea de către pârâtul reclamant a acestei cereri reconvenționale, astfel încât, atragerea în proces a pârâtului Primarul General al Municipiului București prin formularea acestei cereri reconvenționale determină cu necesitate judecarea pricinii de față în contradictoriu și cu acest pârât. Față de aceste aspecte de ordin procedural, care s-a apreciat că trebuie lămurite în fața instanței de fond, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 822/A din 24 noiembrie 2011, prin care a admis apelurile, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, cu îndrumarea ca celelalte critici să fie avute în vedere de către această instanță în rejudecare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, care au formulat următoarele critici: - Instanța de apel a constatat în mod greșit că nesoluționarea cererii reconvenționale formulată de Ministerul Justiției ar conduce la trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond (art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.). Aceasta, în condițiile în care, soluționând apelul anterior, instanța a analizat, în limitele apelului declarat de reclamanți, criticile acestora cu privire la soluția dată cererii principale, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare. În ceea ce privește cererea reconvențională, aceasta a fost soluționată de prima instanță prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active a Ministerului Justiției și respingerea cererii, iar Ministerul Justiției a formulat apel împotriva acestei soluții.

Ca atare, singurul apel analizat, care a creat cadrul juridic, a fost cel declarat de reclamanți, situație care excludea orice analiză a cererii reconvenționale la momentul rejudecării, întrucât soluția asupra acesteia rămăsese definitivă și irevocabilă. - Instanța de apel, prin decizia pronunțată a refuzat să judece trei apeluri, care vizau modul de soluționare a cererii principale (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Astfel, pe acest aspect al soluției date cererii principale, pârâții au formulat critici de fond, respectiv: apelantul Spitalul Prof. Dr.

C. . a susținut că dispoziția nr. EE/2007 a Primarului ar fi nelegală, că bunul revendicat ar face parte din domeniul public al statului, fiind inalienabil; apelantul Ministerul Justiției a criticat hotărârea, contestând validitatea titlului de proprietate invocat de reclamanți, respectiv a dispoziției nr. EE/2007; pârâtul Statul Român a invocat, în apelul declarat, aceleași argumente juridice cu privire la titlul statului și inalienabilitatea dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului. Or, toate aceste motive de apel, care vizau modul de soluționare a cauzei de către instanța de fond, au rămas neanalizate de către instanța de apel care, totuși, în mod nelegal, admite apelurile, desființând sentința și trimițând cauza spre rejudecare.

Intimații-pârâți, Ministerul Justiției și Spitalul Prof. Dr. C.A., au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, arătând că instanța de apel a apreciat corect asupra nerespectării limitelor rejudecării de către instanța de fond și faptul că legalitatea dispoziției emise de primar în anul 2007, de care s-au prevalat reclamanții, a fost permanent contestată, astfel încât un asemenea aspect nu putea rămâne în afara cercetării judecătorești. Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Instanța de apel a apreciat în mod greșit că prin soluția de desființare cu trimitere anterioară (decizia civilă nr. 546/A din 2 noiembrie 2009 a Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie), cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare, atât în ce privește cererea principală, cât și cererea reconvențională.

Această apreciere a instanței se întemeiază pe considerentul eronat că, „potrivit dispozitivului deciziei, care leagă instanța în rejudecare, desființarea a fost integrală, fără a se menționa în cuprinsul acestuia menținerea vreunor dispoziții ale sentinței atacate". În realitate, dispozitivul unei hotărâri este lămurit de considerentele acesteia, cele care, explicitând soluția și constituindu-i sprijinul necesar, fac corp comun cu dispozitivul, bucurându-se în egală măsură de autoritatea lucrului judecat. Deși regăsită în dispozitivul hotărârii, soluția nu poate fi înțeleasă fără a se face trimitere la considerentele acesteia, cele care conțin rațiunile de drept sau de fapt ale adoptării ei.

Altminteri, soluția în sine, fără a se verifica motivele hotărârii, nu ar avea vreun sens, întrucât ceea ce interesează pentru a se înțelege conținutul acesteia sunt tocmai considerentele, cele care fac comprehensibilă decizia instanței. De aceea, considerentele hotărârii sunt cele care „luminează", care explicitează dispozitivul, permițând înțelegerea limitelor între care s-a purtat judecata, aspectele care au fost supuse dezbaterii și care și-au găsit dezlegare prin soluția adoptată. Or, sub acest aspect, instanța trebuia să observe că limitele devoluțiunii în etapa jurisdicțională anterioară au fost date de apelul declarat de reclamanți și de criticile formulate de aceștia asupra soluției primite de cererea principală.

În ce privește cererea reconvențională, formulată de pârâtul Ministerul Justiției, aceasta a fost respinsă de prima instanță a fondului (sentința civilă nr. 1802 din 15 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă), constatându-se că a fost formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar soluția nu a fost atacată pe calea apelului (devenind irevocabilă și intrând, ca atare, în autoritate de lucru judecat). De aceea, instanța de apel, pronunțând decizia de desființare cu trimitere, nu a putut avea în vedere - așa cum, de altfel, rezultă din considerentele hotărârii - decât soluția dată cererii principale, împotriva căreia au fost îndreptate criticile reclamanților (tantum iudicatum quantum appellatum est).

În acest sens, au fost reținute două argumente ale desființării cu trimitere vizând necercetarea fondului cererii principale, respectiv, aprecierea primei instanțe că terenul revendicat nu ar intra sub incidența Legii nr. 10/2001 și nesoluționarea capătului al doilea de cerere din acțiunea principală. De aceea, raportat la aceste considerente, soluția de desființare cu trimitere nu putea viza - așa cum greșit s-a reținut în decizia recurată - inclusiv rezolvarea dată cererii reconvenționale, câtă vreme aceasta nu constituise obiect al criticilor în calea de atac. Este, de altfel, motivul pentru care în dispozitivul deciziei de desființare cu trimitere nu s-a mai făcut mențiunea în legătură cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței - neconstituind obiect al judecății în apel, instanța de control judiciar nu se putea pronunța asupra acestor aspecte, care s-au definitivat prin neexercitarea căii de atac.

În consecință, apreciind că instanța de trimitere (prima instanță a fondului) ar fi nesocotit limitele rejudecării, instanța de apel a pronunțat o nouă decizie de desființare cu trimitere spre rejudecare având caracter nelegal. De asemenea, soluția de desființare cu trimitere - întemeiată în mod greșit pe aspectul procedural menționat anterior - a lăsat necercetate critici deduse judecății în apelurile pârâților și care vizau aspecte de fond ale soluționării cererii principale (privind nelegalitatea dispoziției emise de primar în anul 2007 și de care s-au prevalat reclamanții în acțiunea în revendicare, apartenența bunului la domeniul public și inalienabilitatea dreptului de proprietate, valabilitatea titlului statului).

În consecință, potrivit considerentelor expuse anterior, se va constata că instanța de apel a pronunțat o decizie greșită, cu încălcarea art. 297 C. proc. civ., atunci când a desființat sentința tribunalului cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pe de o parte, nesocotind ea însăși limitele judecății stabilite prin decizia de desființare anterioară și, pe de altă parte, lăsând necercetate critici de fond deduse judecății prin apelurile pârâților. De aceea, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în care, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., vor fi încadrate criticile de nelegalitate, având în vedere că se invocă nesocotirea unei norme procedurale, conținută de art. 297 C. proc. civ.), recursul va fi admis, casată decizia și cauza trimisă spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții D.T. și V.Ș. împotriva deciziei nr. 822 A din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2012.