ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5936/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5936/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată

la

19

octombrie

2007,

pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, reclamanții D.T. și V.Ș.

au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, Ministerul Justiției și Spitalul Prof. Dr. C.A., solicitând

instanței pronunțarea unei sentințe prin care să fie obligați pârâții să le

lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2.030

m.p., situat în București, Aleea C. și să se dispună radierea din cartea

funciară a înscrierilor dispuse prin încheierea judecătorului de C.F. nr. AA

din 07 februarie 2002.

În

motivarea cererii,

reclamanții au susținut că imobilul revendicat a fost proprietatea numiților M.

și S.C., conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. PP din 20

martie 1908 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, și a fost trecut fără niciun titlu

în proprietatea statului; de pe urma acestora au rămas ca moștenitori legali Z.,

M., E. și V.C., cărora, în calitate de fiice, le-a revenit întreaga masă succesorală

și care, mai departe, au fost moștenite ca legatar universal, de reclamantul D.T.

În

urma încercărilor

repetate ale autoarelor reclamanților de a redobândi imobilul, s-a emis decizia

nr. 16 din 16 ianuarie 1992 a Primăriei sectorului 3, prin care s-a restituit acestora

terenul situat în București, strada M.V., în suprafață de 1.400 m.p.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul

D.T. și numita E.C. (singura fiică în viață a foștilor proprietari ai imobilului)

au notificat Primăria Municipiului București, solicitând restituirea în natură a

imobilului, iar în anul 2007, E.C. a cedat toate drepturile litigioase privind imobilul

în litigiu către reclamantul D.T., acesta la rândul său, cesionând aceleași drepturi,

celuilalt reclamant, V.Ș.

La data de 16 aprilie 2007 a fost emisă dispoziția nr.

EE a Primarului General al Municipiul București, prin care s-a restituit reclamanților,

în natură, terenul liber în suprafață de 2.030 m.p. situat în Aleea C. (fostă

strada M.V.) și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

terenul care nu era liber, conform Legii nr. 10/2001, în suprafață de 160 m.p.

Încercând să-și înscrie în cartea funciară dreptul de

proprietate astfel obținut, reclamanții au constatat că întregul teren, în suprafață

de 2.030 m.p., a fost inclus în suprafața de teren de 5.037,32 m.p., înregistrat

în regimul de publicitate imobiliară ca proprietate de stat, cu drept de administrare

în favoarea pârâtului Spitalul Prof. Dr. C.A.

S-a susținut de către reclamanți, că pârâții nu au avut

niciodată un titlu legal de proprietate asupra terenului în litigiu, dreptul lor

de proprietate existând doar asupra terenului în suprafață de 3.000 m.p. situat

însă la nr. a și nu la nr. b, unde se află proprietatea sa, astfel încât intabularea

dreptului de proprietate al statului s-a făcut în mod abuziv.

În

drept,

au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., Legea

nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001, art. 33 și urm. din Legea nr. 7/1996.

Pârâtul Ministerul Justiției a depus la dosar întâmpinare,

prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanți ca neîntemeiată

și cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate nelegalitatea dispoziției

de restituire invocată de aceștia în acțiune, în contradictoriu și cu Municipiul

București prin Primarul General (în condițiile în care prin dispoziția emisă în

anul 2005 a fost soluționată notificarea transmisă în anul 2001, acordându-se măsuri

reparatorii pentru întregul imobil, iar ulterior, au fost emise alte două dispoziții,

prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului de 2.030 m.p., precum și

măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată și diferența de 160

m.p. teren).

Prin sentința civilă nr. 1802 din 15 decembrie 2008,

Tribunalul a respins excepțiile invocate în proces, privind

lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor și Economiei ca reprezentant

al Statului Român și autoritatea de lucru judecat, a admis excepția lipsei calității

procesuale active a Ministerului Justiției, a respins acțiunea principală formulată

de reclamanți ca neîntemeiată și cererea reconvențională formulată de Ministerul

Justiției, pentru lipsă calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că numiții M. și S.C. au dobândit

prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. PP din 20 martie 1908 de Tribunalul

Ilfov, imobilul situat în București, strada M.V., în suprafață de 2.186 m.p., iar

reclamanții sunt, potrivit actelor depuse la dosar, singurii succesori ai acestuia,

reclamantul D.T., în calitate de moștenitor, iar reclamantul V.Ș., în calitate de

cesionar de drepturi litigioase.

Prin dispoziția nr. EE din 16 aprilie 2007 emisă de Primarul

General al Municipiului București, s-a dispus restituirea în natură către reclamanți

a terenului în suprafață de 2.030 m.p. situat în București, strada M.V., teren care

este inclus în prezent în suprafața de 5.037,32 m.p. situat în București, Aleea

C., având ca proprietar Statul Român prin administrator Ministerul Justiției prin

Spitalul Prof. Dr. C.A.

S-a mai reținut că prin decizia nr. 16 din 16

ianuarie 1992 dată de Primăria sectorului 3 București s-a dispus restituirea către

autorii reclamanților, a terenului în suprafață de 1.400 m.p., situat în București,

strada M.V., decizie anulată însă prin decizia nr. 395 din 22 iunie 1995 pronunțată

de Tribunalul București, secția contencios administrativ.

În

anul 1991, autoarele

reclamanților au promovat o acțiune în revendicare, prin care au solicitat, în contradictoriu

cu Spitalul Interdepartamental, Consiliul Local sector 3 și Direcția de Urbanism

și Administrare a Teritoriului din cadrul Consiliului Local al Municipiului București,

să li se retrocedeze terenul în suprafață de 2.186 m.p., situat în București, strada

M.V., acțiune respinsă definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 6410

din 16 iunie 1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în care s-a

reținut că terenul revendicat a trecut în patrimoniul statului, conform H.G.

nr. 556/1990.

La data de 27 decembrie 2005, a fost emisă, în baza Legii

nr. 10/2001, dispoziția nr. FF a Primarului General, prin care s-au acordat reclamanților

măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafață de 2.186 m.p. și construcția

demolată din București, Aleea C. (fostă stradă M.V.), iar ulterior s-a emis, în

baza aceleiași legi, dispoziția nr. EE din 16 aprilie 2007, prin care s-a dispus

restituirea în natură către reclamanți a terenului liber în suprafață de 2.030 m.p.,

situat în București, Aleea C. (fostă stradă M.V.) și acordarea de măsuri reparatorii

pentru construcția demolată și diferența de teren de 160 m.p., care nu este liber.

În

condițiile în

care terenul restituit reclamanților și revendicat de aceștia a fost înscris în

cartea funciară ca fiind proprietate de stat, instanța a apreciat că reprezentarea

acestuia în proces trebuie să se facă prin Ministerul Finanțelor Publice și nu prin

Municipiul București.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, invocată

de pârâtul Spitalul Prof. Dr. C.A., instanța de fond a reținut că nu poate fi primită,

în condițiile în care, între acțiunea soluționată irevocabil prin sentința civilă

nr. 6410 din 16 iunie 1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București și acțiunea

de față, nu există identitate de cauză, prima având ca obiect revendicare imobil

în baza art. 480 C. civ., iar cea de a doua întemeindu-se și pe dispozițiile Legii

nr. 10/2001.

În

ceea ce privește

cererea reconvențională formulată de Ministerul Justiției, prin care s-a solicitat

constatarea nulității dispoziției de restituire nr. EE din 16 aprilie 2007 emisă

de Primarul General, instanța de fond a reținut lipsa calității procesuale active

a Ministerului Justiției pentru formularea unei astfel de cereri, în raport de prevederile

speciale și de procedură cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Referitor la cererea de revendicare formulată de reclamanți,

instanța a reținut că imobilul proprietatea autoarelor reclamanților, compus din

teren și construcție, a fost trecut în proprietatea statului anterior anului 1989,

în vederea sistematizării zonei, deci pentru realizarea unor lucrări de interes

public, sens în care construcțiile aflate pe teren au fost demolate, iar autoarele

reclamanților au primit spații de locuit.

În

continuare,

a constatat că terenul a trecut în proprietatea statului în baza H.G. nr. 556/1990,

astfel cum s-a reținut și în procesul anterior de revendicare, situație în care

nu mai putea fi restituit conform Legii nr. 10/2001, lege care permitea doar restituirea

imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului în perioada 06 martie 1945 -

22 decembrie 1989.

Prin decizia nr. 546 A din 2 noiembrie 2009, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost admis apelul

declarat de reclamanți, a fost desființată sentința instanței

de fond și s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de

fond.

Instanța de apel a avut în vedere faptul că Tribunalul

a soluționat doar capătul întâi de cerere, referitor la revendicarea terenului,

nu și cererea ce făcea obiectul celui de-a doua pretenție, prin care se solicitase

să se dispună radierea completă din cartea funciară a înscrierilor dispuse prin

încheierea judecătorului de C.F. nr. AA din 07 februarie 2002, în favoarea pârâților,

cu privire la terenul în suprafață de 5.037,32 m.p., situat în București, Aleea

C.

S-a reținut, de asemenea, că despăgubirile cuvenite proprietarilor

pentru imobilul preluat au fost stabilite ulterior, în baza H.G. nr. 556/1990 și

că această hotărâre de guvern reglementa modalitatea de stabilire și acordare a

despăgubirilor pentru imobilele compuse din terenuri, construcții și împrejmuirile

aferente, demolate înainte de revoluție, ceea ce demonstrează faptul că imobilul

fusese preluat de stat anterior revoluției din decembrie 1989, iar situația sa juridică

este reglementată de Legea nr. 10/2001.

În

condițiile în

care, reclamanții revendicau de la pârâți terenul preluat astfel de stat, invocând

drept titlu de proprietate o dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001, iar pârâții

la rândul lor invocau în apărare un titlu de proprietate înscris în cartea funciară,

Curtea a constatat că instanța ar fi trebuit să procedeze la compararea acestora

și să stabilească în final, pe baza probatoriilor administrate, care este preferabil

și impune păstrarea posesiei asupra terenului în litigiu.

În

funcție de soluția

pronunțată asupra revendicării, instanța ar fi trebuit să se pronunțe apoi asupra

capătului al doilea de cerere din acțiune, care viza radierea înscrierilor făcute

în cartea funciară în favoarea pârâților, cu privire la acest teren.

Prin decizia nr. 3118 din 20 mai 2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile

declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Justiției împotriva

deciziei Curții de Apel.

Reluând judecata, Tribunalul București, secția a III-a

civilă,

a pronunțat sentința civilă nr.

622 din 8 aprilie 2011, prin care a admis cererea formulată de reclamanți; a obligat

pârâții să predea reclamanților liniștita posesie a terenului în suprafață de 2.030

m.p., situat în București, Aleea C. (fostă strada M.V.) - proprietatea reclamanților;

a dispus radierea înscrierilor din C.F. a Municipiului București - O.C.P.I. sector

3, efectuate în baza încheierii nr. 1651 din 7 februarie 2002, privind imobilul

situat în București, Aleea C. nr. d (fostă M.V. nr. a) format din teren în suprafață

de 5.037,32 m.p. și construcție.

Pentru a hotărî

în

acest sens, Tribunalul a reținut că prin dispoziția nr. EE din 16 aprilie 2007,

emisă de Primarul General al Municipiului București, în baza Legii nr. 10/2001,

s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 2.030 m.p., situat

în București, Aleea C. (fostă stradă M.V. nr. d).

Așa cum se arată și în dispoziția menționată, aceasta

face dovada proprietății asupra imobilului - teren, și constituie titlu executoriu

după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, formalități aflate în

sarcina beneficiarilor restituirii.

Prin Protocolul nr. 8952 din 2 mai 2007 încheiat între

Consiliului General al Municipiului București - A.F.I. și reclamanți, s-a procedat

la predarea - preluarea terenului, menționându-se expres restituirea în natură a

terenului în suprafață de 2.020 m.p., identificat conform raportului de expertiză

extrajudiciară anexă la dispoziție.

Reclamanții au procedat la îndeplinirea formalităților

de publicitate imobiliară, în vederea obținerii numărului cadastral provizoriu,

constatând însă că întreaga suprafață de teren de 2.030 m.p., este înregistrată

în regimul de publicitate imobiliară, această suprafață făcând parte din terenul

de 5.037,32 m.p., ca proprietate a Statului Român, iar construcția (spitalul) cu

drept de administrare în favoarea Ministerului Justiției.

Tribunalul a analizat titlurile invocate de părți, având

în vedere și dispozițiile legale incidente în cauză, referitoare la

valoarea probatorie

a dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001 care, potrivit actului normativ menționat

constituie titlu de proprietate deși în prezent nu este consolidat, întrucât nu

pot fi îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară de către reclamanți,

atâta vreme cât în privința imobilului există înscrieri în cartea funciară, iar

rectificarea lor nu poate avea loc decât în condițiile prevăzute de art. 33, 34

și 35 din Legea nr. 7/1996.

Pârâtul Spitalul Prof. Dr. C.A. a contestat legalitatea

dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, prin întâmpinarea depusă la dosar,

ca apărare de fond, apreciind că terenul aflat în domeniul public al statului nu

putea fi restituit în natură de Primăria Municipiului București.

Această susținere a fost înlăturată, întrucât terenul

a fost restituit în natură în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, se restituie în natură inclusiv terenurile fără

construcții afectate de lucrări de investiții, de interes public aprobate, dacă

nu a început construcția acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate.

S-a apreciat că esențial în cauză este faptul că în cartea

funciară terenul apare menționat ca fiind proprietatea statului, pârâții Ministerul

Justiției și Spitalul Prof. Dr. C.A., având doar un drept de administrare și folosință

pe teren.

Instanța de fond a apreciat că înscrierea în cartea funciară

nu are caracter constitutiv de drepturi, că H.G. nr. 556/1990 nu mai produce efecte

asupra terenului de 2.030 m.p., în condițiile în care s-a dispus restituirea în

natură a acestuia, iar Protocolul încheiat în noiembrie 1998 și respectiv procesul

- verbal de predare primire încheiat la 17 ianuarie 2002, nu au valoarea unor titluri

de proprietate, ci reprezintă doar acte de îndeplinire a H.G. nr. 714 din 15

octombrie 1998, prin care pârâtul Spitalul Prof. Dr. C.A., a trecut din subordinea

Ministerului Sănătății în subordinea Ministerului Justiției, fără efecte în privința

dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu recunoscut în baza Legii

nr. 10/2001.

De asemenea, Tribunalul a apreciat că toate apărările

invocate de pârâtul Spitalul Prof. Dr. C.A. vizează în realitate o acțiune de anulare

a dispoziției nr. EE/2007, pe care însă nu a formulat-o în prezenta cauză, iar din

considerentele expuse, rezultă implicit că în cauză s-a reținut valabilitatea emiterii

acestei dispoziții.

Împotriva sentinței au formulat apel pârâții Spitalul

Prof. Dr. C.A., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției

și Libertăților Cetățenești.

Apelantul pârât Spitalul Prof. Dr. C.A. a susținut că,

în realitate, notificarea nr. GG/2001 a fost

finalizată prin dispoziția Primarului Municipiului București nr. FF din 27

decembrie 2005, prin care s-a respins retrocedarea în natură a imobilului notificat,

acordându-se măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest imobil.

Reclamanții și-au valorificat dreptul la aproape 2 ani

de la data emiterii dispoziției nr. FF/2005 pe care, conform art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 nu au contestat-o la secția civilă a Tribunalului. Pe cale de

consecință, necontestând dispoziția respectivă înseamnă acceptarea acesteia, astfel

încât nu mai putea fi emisă o nouă dispoziție în anul 2007, mai ales că Legea

nr. 247/2005 nu a adus modificări Legii nr. 10/2001, sub aspectul termenului de

depunere a notificării.

Mai mult decât atât, terenul în litigiu figurează în inventarul

centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006

și ca atare, a fost scos din circuitul civil general, având drept consecință imposibilitatea

dobândirii acestui bun de către terți prin orice mod de dobândire a dreptului de

proprietate, inclusiv prin revendicare.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

a criticat hotărârea, întrucât în mod greșit

instanța de fond a admis acțiunea reclamanților, fără a avea în vedere faptul că

imobilul teren în litigiu se afla în proprietatea statului în baza H.G. nr. 556/1990,

situație care nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

De asemenea, notificarea formulată de către reclamanți

în anul 2001 a fost soluționată prin acordarea de măsuri reparatorii, conform dispoziției

nr. FF/2005 emisă de Primăria Municipiului București.

Apelantul pârât Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești

a susținut că hotărârea este dată cu încălcarea

dispozițiilor legale întrucât instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire

la cererea reconvențională a Ministerului Justiției care contestă legalitatea dispoziției

nr. EE/2007, inclusiv sub aspectul competenței Primarului de a reveni la aproape

1 an și jumătate asupra unei dispoziții inițiale prin care soluționa notificarea

reclamanților î

ntemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, s-a contestat validitatea titlului înfățișat de intimații reclamanți,

procedura de revenire după mai mult de un an asupra unei decizii inițiale, printr-o

altă decizie, fiind vădit contrară prevederilor Legii nr. 10/2001 care stabilesc

o procedură specială la art. 26, cu privire la posibilitatea persoanei îndreptățite

de a ataca dispoziția la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție

se află sediul unității deținătoare.

Analizând criticile formulate prin intermediul celor trei

apeluri, Curtea a constatat că unele dintre acestea vizează legalitatea și temeinicia

hotărârii atacate, iar altele, cele referitoare la nesoluționarea cererii reconvenționale

sunt apte să conducă la desființarea

hotărârii,

în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, Curtea a considerat că se impun analizei prioritare

criticile formulate de către apelantul pârât Ministerul Justiției referitoare la

nesoluționarea cererii reconvenționale.

Pe acest aspect, s-a reținut că pârâtul Ministerul Justiției

a învestit instanța de fond la data de 03 decembrie 2007, cu o cerere reconvențională,

prin care a solicitat să se constate că dispoziția de restituire nr. EE din 16

aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București este nelegală și,

pe cale de consecință, să se dispună anularea acesteia. În susținerea cererii reconvenționale,

s-a invocat ca prim argument întinderea suprafeței de teren supuse restituirii,

arătându-se că printr-o acțiune ce a făcut obiectul Dosarului nr. 10927/1961 al

Tribunalului Popular al Raionului Tudor Vladimirescu București, reclamanții, în

calitate de moștenitori ai defuncților C.S. și M., au solicitat obligarea Spitalului

A.S. (actualul Prof. Dr. C.A.) la plata unei chirii restante pentru utilizarea unei

suprafețe de teren de circa 1.000 m.p. Prin sentința civilă nr. 7524/1963 instanța

învestită s-a pronunțat asupra pretențiilor reclamanților pe care le-a admis în

parte, reținând că autoarea reclamanților a pus la dispoziția Spitalului o grădină

spre a fi folosită ca mijloc de recreere pentru bolnavi, iar pârâtul a achitat impozitele

pentru acest teren până în anul 1957, când C.M. a decedat. În aceeași hotărâre,

s-a mai reținut că s-a depus la dosar și adresa secției financiare T.R.V. din

18 ianuarie 1963 în care se arată că pentru

terenul neconstruit excedentar de

490 m.p., adică terenul în litigiu, urmează a se plăti un impozit de 490 RON.

Pârâtul Ministerul Justiției - prin coroborarea acestor

date cu împrejurarea că actul de vânzare nr. PP/1908 ce reprezintă titlul autorilor

reclamanților, nu precizează suprafața imobilului dobândit cu titlu de vânzare-cumpărare,

cu faptul că suprafața de teren preluată în anul 1987 era în mod cert de 1.400 m.p.,

precum și cu împrejurarea că din raportul de expertiză tehnică anexă la dispoziție,

rezultă că o suprafață de teren din imobilul proprietatea autorilor reclamanților

era folosită de spital încă din anul 1952, în urma unei preluări fără titlu - a

susținut că se impune a se concluziona că suprafața de teren stăpânită de autorii

reclamanților nu putea depăși 1.890 m.p. teren, dispoziția de restituire în natură

a unei suprafețe de teren de 2.030 m.p. fiind nelegală.

Cu privire la această cerere reconvențională, Tribunalul

a constatat că nu s-a declarat apel de către pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților

Cetățenești împotriva sentinței instanței de fond, pronunțată în primul ciclu procesual,

în privința soluției date pe cererea reconvențională, că s-a admis doar apelul declarat

de reclamanți, iar din considerentele deciziei de apel rezultă că măsura desființării

sentinței a fost determinată de faptul că nu s-a analizat fondul cererii principale

deduse judecății care conținea două capete de cerere.

Prin urmare, Tribunalul a apreciat că hotărârea instanței

a rămas definitivă și irevocabilă în privința soluției date asupra cererii reconvenționale,

iar cadrul procesual a fost stabilit doar de cererea reclamanților, pârâtul Primarul

General al Municipiului București, în stadiul rejudecării cererii, nemaiavând vreo

calitate.

Curtea a constatat, însă, că prin decizia civilă nr. 546/A

din 02 noiembrie 2009, instanța de apel a admis apelul formulat de reclamanți în

contradictoriu cu intimații pârâți Spitalul Prof. Dr. C.A., Ministerul Justiției,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Primarul General al Municipiului

București, a desființat sentința apelată și a trimis cauza pentru rejudecare la

aceeași instanță.

Potrivit dispozitivului deciziei, care leagă instanța

în rejudecare, desființarea a fost integrală, fără a se menționa în cuprinsul acestuia

menținerea vreunor dispoziții ale sentinței atacate.

De asemenea, prin decizia nr. 3118 din 20 mai 2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile declarate de pârâții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Justiției, ca nefondate,

menținând astfel dispozițiile deciziei pronunțate în calea de atac a apelului în

primul ciclu procesual.

Curtea a constatat că prima instanță, în fond după trimiterea

spre rejudecare, deși desființarea a fost integrală, a procedat doar la judecata

pe fond a cererii principale, apreciind că nu mai este învestită și cu soluționarea

pe fond a cererii reconvenționale.

Or, față de limitele desființării hotărârii primei instanțe

în primul ciclu procesual, în mod greșit prima instanță, în fond după trimiterea

spre rejudecare, a apreciat că nu se mai impune soluționarea cererii reconvenționale,

întrucât aceasta a primit o rezolvare în primul ciclu procesual.

Mai mult, Curtea a constatat, prin referire la argumentele

invocate de către pârâtul reclamant în susținerea cererii reconvenționale, că prima

instanță a soluționat cererea principală, fără a face o analiză, cel puțin ca apărări

de fond, a susținerilor din cererea reconvențională, în ceea ce privește întinderea

terenului ce s-a solicitat a fi restituit în natură, prin raportare la actele invocate

de către acest și fără a face trimiteri la dispozițiile art. 32 din Legea nr. 10/2001.

În

ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă a pârâtului Primarul General al Municipiului București,

susținută de intimații reclamanți, Curtea a constatat că pârâtul reclamant Ministerul

Justiției a solicitat, pe calea cererii reconvenționale, a se constata că dispoziția

de restituire nr. EE din 16 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului

București este nelegală și, pe cale de consecință, să se dispună anularea acesteia.

Or, cadrul legal de învestire a primei instanțe este determinat

și de formularea de către pârâtul reclamant a acestei cereri reconvenționale, astfel

încât, atragerea în proces a pârâtului Primarul General al Municipiului București

prin formularea acestei cereri reconvenționale determină cu necesitate judecarea

pricinii de față în contradictoriu și cu acest pârât.

Față de aceste aspecte de ordin procedural, care s-a apreciat

că trebuie lămurite în fața instanței de fond, Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 822/A din 24 noiembrie 2011, prin

care a admis apelurile, a desființat sentința

atacată și a trimis cauza spre rejudecare

la instanța de fond, cu îndrumarea ca celelalte

critici să fie avute în vedere de către această instanță în rejudecare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții,

care au formulat următoarele critici:

- Instanța de apel a constatat în mod greșit că nesoluționarea

cererii reconvenționale formulată de Ministerul Justiției ar conduce la trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de fond (art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.).

Aceasta, în condițiile în care, soluționând apelul anterior,

instanța a analizat, în limitele apelului declarat de reclamanți, criticile acestora

cu privire la soluția dată cererii principale, dispunând trimiterea cauzei spre

rejudecare.

În

ceea ce privește

cererea reconvențională, aceasta a fost soluționată de prima instanță prin admiterea

excepției lipsei calității procesuale active a Ministerului Justiției și respingerea

cererii, iar Ministerul Justiției a formulat apel împotriva acestei soluții.

Ca atare, singurul apel analizat, care a creat cadrul

juridic, a fost cel declarat de reclamanți, situație care excludea orice analiză

a cererii reconvenționale la momentul rejudecării, întrucât soluția asupra acesteia

rămăsese definitivă și irevocabilă.

- Instanța de apel, prin decizia pronunțată a refuzat

să judece trei apeluri, care vizau modul de soluționare a cererii principale (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.). Astfel, pe acest aspect al soluției date cererii principale,

pârâții au formulat critici de fond, respectiv: apelantul Spitalul Prof. Dr. C.

. a susținut că dispoziția nr. EE/2007 a Primarului ar fi nelegală, că bunul revendicat

ar face parte din domeniul public al statului, fiind inalienabil; apelantul Ministerul

Justiției a criticat hotărârea, contestând validitatea titlului de proprietate invocat

de reclamanți, respectiv a dispoziției nr. EE/2007; pârâtul Statul Român a invocat,

în apelul declarat, aceleași argumente juridice cu privire la titlul statului și

inalienabilitatea dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului.

Or, toate aceste motive de apel, care vizau modul de soluționare

a cauzei de către instanța de fond, au rămas neanalizate de către instanța de apel

care, totuși, în mod nelegal, admite apelurile, desființând sentința și trimițând

cauza spre rejudecare.

Intimații-pârâți,

Ministerul Justiției și Spitalul Prof. Dr. C.A., au depus întâmpinări prin

care au solicitat respingerea recursului, arătând că instanța de apel a apreciat

corect asupra nerespectării limitelor rejudecării de către instanța de fond și faptul

că legalitatea dispoziției emise de primar în anul 2007, de care s-au prevalat reclamanții,

a fost permanent contestată, astfel încât un asemenea aspect nu putea rămâne în

afara cercetării judecătorești.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată

caracterul fondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Instanța de apel a apreciat în mod greșit că prin soluția

de desființare cu trimitere anterioară (decizia civilă nr. 546/A din 2

noiembrie 2009 a Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și familie), cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare, atât în ce privește

cererea principală, cât și cererea reconvențională.

Această apreciere a instanței se întemeiază pe considerentul

eronat că, „potrivit dispozitivului deciziei, care leagă instanța în rejudecare,

desființarea a fost integrală, fără a se menționa în cuprinsul acestuia menținerea

vreunor dispoziții ale sentinței atacate".

În

realitate, dispozitivul

unei hotărâri este lămurit de considerentele acesteia, cele care, explicitând soluția

și constituindu-i sprijinul necesar, fac corp comun cu dispozitivul, bucurându-se

în egală măsură de autoritatea lucrului judecat.

Deși regăsită în dispozitivul hotărârii, soluția nu poate

fi înțeleasă fără a se face trimitere la considerentele acesteia, cele care conțin

rațiunile de drept sau de fapt ale adoptării ei. Altminteri, soluția în sine, fără

a se verifica motivele hotărârii, nu ar avea vreun sens, întrucât ceea ce interesează

pentru a se înțelege conținutul acesteia sunt tocmai considerentele, cele care fac

comprehensibilă decizia instanței.

De aceea, considerentele hotărârii sunt cele care „luminează",

care explicitează dispozitivul, permițând înțelegerea limitelor între care s-a purtat

judecata, aspectele care au fost supuse dezbaterii și care și-au găsit dezlegare

prin soluția adoptată.

Or, sub acest aspect, instanța trebuia să observe că limitele

devoluțiunii în etapa jurisdicțională anterioară au fost date de apelul declarat

de reclamanți și de criticile formulate de aceștia asupra soluției primite de cererea

principală.

În

ce privește

cererea reconvențională, formulată de pârâtul Ministerul Justiției, aceasta a fost

respinsă de prima instanță a fondului (sentința civilă nr. 1802 din 15

decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă), constatându-se

că a fost formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar soluția

nu a fost atacată pe calea apelului (devenind irevocabilă și intrând, ca atare,

în autoritate de lucru judecat).

De aceea, instanța de apel, pronunțând decizia de desființare

cu trimitere, nu a putut avea în vedere - așa cum, de altfel, rezultă din considerentele

hotărârii - decât soluția dată cererii principale, împotriva căreia au fost îndreptate

criticile reclamanților (tantum iudicatum quantum appellatum est).

În

acest sens,

au fost reținute două argumente ale desființării cu trimitere vizând necercetarea

fondului cererii principale, respectiv, aprecierea primei instanțe că terenul revendicat

nu ar intra sub incidența Legii nr. 10/2001 și nesoluționarea capătului al doilea

de cerere din acțiunea principală.

De aceea, raportat la aceste considerente, soluția de

desființare cu trimitere nu putea viza - așa cum greșit s-a reținut în decizia recurată

- inclusiv rezolvarea dată cererii reconvenționale, câtă vreme aceasta nu constituise

obiect al criticilor în calea de atac. Este, de altfel, motivul pentru care în dispozitivul

deciziei de desființare cu trimitere nu s-a mai făcut mențiunea în legătură cu menținerea

celorlalte dispoziții ale sentinței - neconstituind obiect al judecății în apel,

instanța de control judiciar nu se putea pronunța asupra acestor aspecte, care s-au

definitivat prin neexercitarea căii de atac.

În

consecință,

apreciind că instanța de trimitere (prima instanță a fondului) ar fi nesocotit limitele

rejudecării, instanța de apel a pronunțat o nouă decizie de desființare cu trimitere

spre rejudecare având caracter nelegal.

De asemenea, soluția de desființare cu trimitere - întemeiată

în mod greșit pe aspectul procedural menționat anterior - a lăsat necercetate critici

deduse judecății în apelurile pârâților și care vizau aspecte de fond ale soluționării

cererii principale (privind nelegalitatea dispoziției emise de primar în anul 2007

și de care s-au prevalat reclamanții în acțiunea în revendicare, apartenența bunului

la domeniul public și inalienabilitatea dreptului de proprietate, valabilitatea

titlului statului).

În

consecință,

potrivit considerentelor expuse anterior, se va constata că instanța de apel a pronunțat

o decizie greșită, cu încălcarea art. 297 C. proc. civ., atunci când a desființat

sentința tribunalului cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pe de o parte, nesocotind

ea însăși limitele judecății stabilite prin decizia de desființare anterioară și,

pe de altă parte, lăsând necercetate critici de fond deduse judecății prin apelurile

pârâților.

De aceea, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în

care, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., vor fi încadrate criticile de nelegalitate,

având în vedere că se invocă nesocotirea unei norme procedurale, conținută de

art. 297 C. proc. civ.), recursul va fi admis, casată decizia și cauza trimisă spre

rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții D.T. și V.Ș. împotriva

deciziei nr. 822 A din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare

la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2012.