ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3938/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3938/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19

octombrie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

reclamanții D.T. și V.Ș. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției și Spitalul Prof. Dr. C.A.,

solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să fie obligați

pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în

suprafață de 2.030 mp, situat în București, Aleea C., sector 3 și să se dispună

radierea din CF a înscrierilor dispuse prin încheierea judecătorului de CF nr.

C1. din 07 februarie 2002.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că imobilul revendicat a fost proprietatea numiților M. și

S.C., conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V1. din 20

martie 1908 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, și a fost trecut fără niciun titlu

în proprietatea statului. De pe urma defuncților proprietari au rămas, ca moștenitori

legali, Z., M., E. și V.C., cărora, în calitate de fiice, le-a revenit întreaga

masă succesorală. Z., M. și V.C. au decedat, de pe urma acestora rămânând ca unic

moștenitor reclamantul T.D., în calitate de legatar universal.

După apariția Legii

nr. 10/2001, reclamantul T.D. și numita E.C. (singura fiică în viață a foștilor

proprietari ai imobilului) au notificat Primăria Municipiului București, solicitând

restituirea în natură a imobilului.

În anul 2007, E.C. a cedat

toate drepturile litigioase privind imobilul în litigiu către reclamantul D.T.,

acesta la rândul său, cesionând aceleași drepturi, celuilalt reclamant, V.Ș.

În perioada comunistă,

autoarele reclamanților au închiriat Spitalului A.S. (în prezent Spitalul Prof.

Dr. C.A.) partea din spate a imobilului, în suprafață de 1.000 mp, situație care

rezultă și din sentința civilă nr. 7524 din 16 noiembrie 1963, pronunțată de Tribunalul

Popular al Raionului T.V., prin care Spitalul A.S. a fost obligat la plata chiriei

restante, către acestea.

Ulterior, această suprafață

de teren a fost ocupată abuziv de Spitalul A.S., fără plata vreunei chirii, iar

apoi de către Spitalul Prof. Dr. C.A.

Restul proprietății autoarelor

reclamanților, compusă din teren în suprafață de 1.400 mp și construcții în suprafață

de 726,44 mp, a fost trecută, fără titlu, în proprietatea statului, iar în anul

1987 construcția existentă pe teren a fost demolată, fără să existe un act normativ

în acest sens.

Ulterior, zona a primit

o altă sistematizare, dar terenul a continuat să rămână liber de construcții, iar

după mai mulți ani, prin H.G. nr. 556 din 17 mai 1990 s-a încercat crearea unei

aparențe de drept, prin prevederea unor despăgubiri care în realitate nu au fost

acordate niciodată.

În urma încercărilor repetate

ale autoarelor reclamanților de a redobândi imobilul, s-a emis decizia nr. 16 din

16 ianuarie 1992 a Primăriei Sectorului 3, prin care s-a restituit acestora terenul

situat în București, str. M.V., sector 3, în suprafață de 1.400 mp.

Ulterior, s-a emis și

dispoziția din 16 aprilie 2007 a Primarului General al Municipiul București, prin

care s-a restituit reclamanților, în natură, terenul liber în suprafață de 2030

mp situat în Aleea C. (fostă str. M.V.), sector 3 și s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru terenul care nu era liber, conform Legii nr.

10/2001, în suprafață de 160 mp teren.

Încercând să-și înscrie

în CF dreptul de proprietate astfel obținut, reclamanții au constatat că întregul

teren în suprafață de 2030 mp a fost inclus în suprafața de teren de 5037,32 mp,

înregistrat în regimul de publicitate imobiliară ca proprietate de stat, cu drept

de administrare în favoarea pârâtului Spitalul Prof. Dr. C.A.

S-a susținut de către

reclamanți că pârâții nu au avut niciodată un titlu legal asupra terenului în litigiu,

dreptul lor de proprietate existând doar asupra terenului în suprafață de 3000 mp

situat însă la nr. X1. și nu la nr. X2., unde se află proprietatea lor.

Intabularea dreptului

de proprietate al statului și asupra terenului proprietatea autorilor reclamanților

s-a făcut în mod abuziv, în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile pronunțată

în anul 1996, prin care s-a respins o acțiune în revendicare formulată de autoarele

reclamanților începută în anul 1991, dar care nu poate constitui titlu de proprietate.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 480 C. civ., Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 republicată,

art. 33 și următoarele din Legea nr. 7/1996.

Prin sentința civilă

nr. 1802 din 15 decembrie 2008, Tribunalul București a respins excepțiile lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor și Economiei, ca reprezentant

al Statului Român și autorității de lucru judecat, a admis excepția lipsei calității

procesuale active a Ministerului Justiției, a respins acțiunea principală formulată

de reclamanți, ca neîntemeiată și cererea reconvențională formulată de Ministerul

Justiției, pentru lipsa calității procesuale active.

Prin decizia nr. 546/A

din 02 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

a fost admis apelul declarat de reclamanți, a fost desființată sentința tribunalului

și s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de fond.

Prin decizia nr. 3118

din 20 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost respinse

recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin D.G.F.P. a Municipiului București și Ministerul Justiției împotriva deciziei

instanței de apel.

Cauza a fost înregistrată

spre rejudecare pe rolul, secției a III-a civilă, a Tribunalului București, instanță

în fața căreia, pârâtul Spitalul Prof. Dr. C.A., a depus la dosar o completare la

întâmpinare, prin care a înțeles să invoce inadmisibilitatea acțiunii în revendicare

întemeiată pe dreptul comun, art. 480 C. civ. (comparare de titluri), apreciată

de instanță ca apărare de fond în ședința publică de la 25 martie 2011.

Prin sentința civilă

nr. 622 din 08 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

cererea formulată de reclamanți; a obligat pârâții să predea reclamanților liniștita

posesie a terenului în suprafață de 2030 m.p., situat în București, Aleea C. (fostă

str. M.V.) nr. X2., sector 3 - proprietatea reclamanților; a dispus radierea înscrierilor

din CF nr. C2. a Municipiului București – O.C.P.I. sector 3, efectuate în baza Încheierii

nr. 1651 din 7 februarie 2002, privind imobilul situat în București, Aleea C. nr.

X1. - 51 (fost M.V. 49), sector 3, cu nr. C3., format din teren în suprafață de

5.037,32 m.p. și construcție.

Apelurile declarate de

pârâții Spitalul „Prof. Dr. C.A.”, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva acestei sentințe au

fost admise prin decizia nr. 822/A din 24 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și

în consecință, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe - Tribunalul București.

Prin decizia nr. 5936

din 03 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat

de reclamanții T.D. și V.Ș. împotriva deciziei nr. 822/A din 24 noiembrie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță

de apel.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de recurs a reținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit

că prin soluția de desființare cu trimitere anterioară (decizia civilă nr. 546/A

din 02 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și familie), cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare, atât în ce

privește cererea principală, cât și cererea reconvențională, întrucât dispozitivul

unei hotărâri este lămurit de considerentele acesteia, cele care, explicitând soluția

și constituindu-i sprijinul necesar, fac corp comun cu dispozitivul, bucurându-se

în egală măsură de autoritatea lucrului judecat.

În ce privește cererea

reconvențională, formulată de pârâtul Ministerul Justiției, aceasta a fost respinsă

de prima instanță a fondului (sentința civilă nr. 1802 din 15 decembrie 2008 a Tribunalului

București, secția a III a civilă), constatându-se că a fost formulată de o persoană

lipsită de calitate procesuală activă, iar soluția nu a fost atacată pe calea apelului

(devenind irevocabilă și intrând, ca atare, în puterea lucrului judecat).

În consecință, potrivit

considerentelor expuse anterior, s-a constatat că instanța de apel a pronunțat o

decizie greșită, cu încălcarea art. 297 C. proc. civ., atunci când a desființat

sentința tribunalului cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pe de o parte, nesocotind

ea însăși limitele judecății stabilite prin decizia de desființare anterioară și,

pe de altă parte, lăsând necercetate critici de fond deduse judecății prin apelurile

pârâților.

La data de 29 octombrie

2012, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III

a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 66109/2/2011*.

Prin decizia civilă

nr. 462 A din 20 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile formulat de apelanții

- pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Spitalul „Prof. Dr. C.A.”

și Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, împotriva sentinței civile

nr. 622 din 08 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a

civilă, ca nefondate.

În considerentele deciziei,

instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la motivul de

apel formulat de pârâtul Ministerul Justiției, vizând omisiunea instanței de fond

de a analiza pe fond cererea reconvențională formulată de acest apelant, s-a constatat

că acest aspect a fost tranșat prin decizia civilă nr. 5936 din 03 octombrie 2012

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, situație în care, în raport de

prevederile art. 315 din C. proc. civ., această statuare irevocabilă este obligatorie

în rejudecare, nemaiputând fi repusă în discuție.

Referitor la celelalte

critici formulate de acest apelant, curtea a reținut următoarele:

Așa cum s-a statuat prin

decizia civilă nr. 546A din 02 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, irevocabilă, hotărâre intrată în putere de lucru judecat

ca efect al respingerii recursului declarat împotriva acesteia prin decizia civilă

nr. 3118 din 20 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

primul ciclu procesual, preluarea imobilului în litigiu s-a făcut în vederea sistematizării

zonei în care era situat acesta, fără să existe un act normativ de preluare și fără

acordarea de despăgubiri. Despăgubirile cuvenite proprietarilor, pentru imobilul

preluat au fost stabilite ulterior, în baza H.G. nr. 556/1990, această hotărâre

reglementând modul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele demolate

înainte de revoluție, confirmând încă o dată că imobilul fusese preluat de stat

anterior revoluției din decembrie 1989, iar situația sa juridică era reglementată

de Legea nr. 10/2001.

Tot astfel, statuându-se

irevocabil că situația juridică a imobilului este reglementată de Legea nr. 10/2001,

ceea ce reprezintă o chestiune prejudicială care împiedică reluarea dezbaterilor

sub acest aspect sau cenzurarea celor judecate în cauza anterioară, verificarea

jurisdicțională a instanței anterioare fiind obligatorie, curtea a apreciat critica

vizând faptul că terenul nu putea fi restituit în natură întrucât aparținea domeniului

public, ca nefondată.

Referitor la critica vizând

greșita restituire în natură a terenului ce a făcut obiectul notificării formulate

de reclamanți, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziția primarului Municipiului

București nr. D2./2007, întrucât terenul nu este liber, ci este ocupat de construcții

începute anterior anului 1990 și nefinalizate din motive obiective, s-a reținut

că, potrivit art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, situația premisă

pentru restituirea în natură a terenului afectat de lucrări de investiții de interes

public constă în neînceperea lucrărilor ori abandonarea lucrărilor aprobate. Or,

această situație de fapt constând în abandonarea lucrărilor de investiții pe terenul

în litigiu nu este contestată în cauză, ci recunoscută explicit de către apelant.

Mai mult, această situație

de fapt este confirmată de raportul de expertiză administrat în primă instanță și

prin răspunsul la obiecțiuni, întocmite de expertul M.R., din care rezultă că terenul

în suprafață de 2.030 mp., este afectat parțial, pe o suprafața de 213 mp., de o

construcție abandonată, începând cu anul 1993, restul terenului fiind neamenajat,

lăsat în paragină, cu o vegetație sălbatică.

Prin urmare, acțiunea

reclamanților de a formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, permisă în mod

expres de legea în vigoare la data demersului lor administrativ, nu poate fi în

nici un caz apreciată ca fiind abuzivă.

Curtea a mai reținut că

nu poate primi nici susținerile din apelul aceluiași pârât referitoare la nesocotirea

considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 1055/2008, în sensul că în mod

greșit nu s-a reținut că prin sentința civilă nr. 6410 din 16 iunie 1995, pronunțată

de Judecătoria sector 3 București (irevocabilă prin decizia civilă nr. 684/1996

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă) a fost respinsă acțiunea

în revendicare formulată de reclamanți având ca obiect terenul restituit prin dispoziția

nr. D1./2007 a Primarului General al Municipiului București.

În consecință, o atare

critică ar fi putut fi apreciată ca fiind fondată doar în situația în care s-ar

fi putut concluziona asupra aplicabilității acestei decizii în cauză.

Or, așa cum a reținut

și prima instanță, dispoziția administrativă anterior menționată, a fost emisă anterior

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. din 30 octombrie

2008, acest act administrativ având, în temeiul Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare

la data emiterii sale, natura unui titlu de proprietate.

Tot astfel, referitor

la critica din apel vizând preferabilitatea titlului înfățișat de stat, proprietar

tabular, în raport cu titlul reclamanților, curtea a constatat că este nefondată,

câtă vreme, așa cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat, în ciclul procesual

anterior, H.G. nr. 556/1990 a reglementat doar modul de stabilire și acordare a

despăgubirilor pentru imobilele demolate înainte de revoluție, confirmând că imobilul

fusese preluat de stat anterior revoluției din decembrie 1989, iar situația sa juridică

era reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța de apel statuând implicit caracterul

abuziv al preluării imobilului, situație premisă impusă de constatarea a însăși

incidenței legii speciale de reparație.

Pe de altă parte, simpla

înscriere în CF a unui drept de proprietate nu are efect constitutiv de drepturi,

iar art. 30 din Legea nr. 7/1996, permite administrarea de dovezi contrare.

Referitor la apelurile

formulate de apelantul pârât Spitalul „Prof. Dr. C.A.” și de apelantul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, criticile au fost analizate împreună, dat fiind

caracterul similar al acestora.

În ceea ce privește critica

referitoare la greșita apreciere a primei instanței în sensul că dispoziția nr.

D2./2007, emisă de Primarul General al Municipiului București, este rezolvarea notificării

înregistrate sub nr. 1995/2001, s-a reținut că este nefondată.

Astfel, așa cum a reținut

și prima instanță, reclamanții au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,

formulând notificarea anterior menționată, cererea acestora având ca obiect restituirea

imobilului litigios, fiind soluționată inițial prin emiterea dispoziției nr. 5067/2005.

Împrejurarea că, ulterior emiterii dispoziției nr. 5067/2005, aceasta a fost modificată

parțial, prin dispoziția nr. D1./2007, ca urmare a contestării de către reclamanți

a dispoziției inițiale, nu este de natură a conduce la concluzia unui raționament

greșit al instanței de fond, fiind evident că dispoziția nr. D2./2007, a fost emisă

în cadrul aceleiași proceduri de soluționare a notificării nr. 1995/2001 prevăzută

de Legea nr. 10/2001, așa cum rezultă din chiar cuprinsul său.

Curtea a avut în vedere,

totodată, că, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, reclamanții au

exercitat, împotriva acestei dispoziții, calea de atac prevăzută de art. 26

alin. (3) din Legea nr. 102001, contestația formulată de aceștia împotriva dispoziției

nr. 5067/2005 fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a

civilă, cauză în care s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea cererii.

Referitor la susținerile

vizând încălcarea prevederilor art. 28 din Legea nr. 10/2001, ca efect al depunerii

notificării la Primăria municipiului București, curtea a reținut că această critică

este fundamentată de apelant pe împrejurarea că acesta a figurat ca parte în litigiul

soluționat prin sentința civilă nr. 6410 din 16 iunie 1995, pronunțată de Judecătoria

Sector 3 București, reclamanții având știință că acesta deține imobilul.

Raportat la această susținere,

s-a reținut că, în cuprinsul hotărârii judecătorești anterior menționate, s-a constatat

calitatea procesuală pasivă și a Consiliului Local al Municipiului București, reținându-se

că acestuia îi revenea obligația de achita despăgubiri foștilor proprietari.

Referitor la cea de-a

treia critică, vizând nerespectarea termenului de formulare a notificării, conform

art. 47 din Legea nr. 10/2001, s-a reținut, cu prioritate, că această notificare

a fost formulată încă din anul 2001, cu respectarea termenului prevăzut de art.

22 din același act normativ, astfel cum se menționează și în cuprinsul dispozițiilor

administrative, deși această lege de reparație, astfel cum a fost modificată, prevedea

ca și termen final pentru depunerea notificărilor, data de 14 februarie 2002.

Tot astfel, reclamanții

nu se află în ipoteza prevăzută de art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată,

(fost art. 47 înainte de republicare) acțiunea lor în revendicare fiind soluționată

irevocabil anterior intrării în vigoare a acestei legi, referirea instanței de fond

la această normă de drept reprezentând un argument în sensul neaplicării deciziei

instanței de contencios constituțional pentru situația reclamanților.

În ceea ce privește criticile

ce vizează interpretarea greșită a instanței de fond sub aspectul reținerii legalității

depunerii notificării de către reclamanți, Curtea de Apel le-a apreciat ca nefondate,

reținând că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest act normativ

permitea neechivoc foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv ale căror

acțiuni în revendicare fuseseră respinse irevocabil, să formuleze notificări și

să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparație.

Tot astfel, susținerea

apelanților în sensul că instanțele anterioare au reținut cu putere de lucru judecat

legalitatea titlului statului reprezentat de H.G. nr. 556/1990, s-a considerat a

fi nefondată, câtă vreme în prezenta cauză, în primul ciclu procesual, s-a statuat

irevocabil că imobilul în litigiu a fost preluat anterior anului 1989, fără plata

unei despăgubiri corespunzătoare, H.G. nr. 556/1990 fiind edictată doar în acest

ultim scop, și este supus Legii nr. 10/2001.

Susținerile referitoare

la incidența Legii nr. 213/1998 cu referire la includerea imobilului în domeniul

public au fost respinse ca nefondate, pentru considerentele dezvoltate în apelul

Ministerului Justiției, fiind de esența Legii nr. 10/2001 că pot fi restituite în

natură chiar și bunurile care fac parte din domeniul public, atâta vreme cât imobilul

nu are în concret, în prezent, o afectare de utilitate publică.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

D.G.F.P. a municipiului București, Spitalul „Prof. Dr. C.A.” și Ministerul Justiției.

Recurentul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a municipiului București,

invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., critică decizia instanței de apel sub următoarele aspecte:

În mod greșit, arată pârâtul,

instanța a respins apelul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

motiv pentru care, pe calea prezentelor motive de recurs, înțelege să invoce excepția

lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Roman.

Astfel, având în vedere temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, consideră

că prin această cerere trebuia instituita răspunderea în persoana celui care a avut

în proprietate și administrare bunul imobil în litigiu, raportat la art. 37 din

Decretul nr. 31/1954, precum și la art. 25 alin. (2) din același act normativ, în

vigoare la data introducerii acțiunii.

Astfel, așa cum reiese

din actele depuse de reclamant la dosarul cauzei, imobilul în litigiu se afla în

administrarea Ministerului Justiției - Spitalul Prof. Dr. C.A. Mai mult decât atât,

solicită să fie avut în vedere și protocolul din noiembrie 1998 prin care se arata

că Ministerul Sănătății transmite, fără plată, din administrarea sa în administrarea

Ministerului Justiției Spitalul I., actualmente Spitalul Prof. Dr. C.A., cu sediul

în str. M.V. nr. X1., sector 3.

Prin urmare, față de cele

arătate mai sus, în temeiul textului art. 25 alin. (2) raportat la art. 37 din Decretul

nr. 31/1954, Statul Roman nu poate fi obligat pentru faptele instituțiilor sale

și, deci, în raportul juridic dedus judecații nu există identitate între cel chemat

să răspundă și cel care deține calitatea de pârât în cauză.

Coroborând aceste texte

de lege, în speța dedusă judecății, nu poate fi imputată vreo culpă Ministerului

Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Roman, instituția menționată fiind

un terț față de acest raport juridic.

În raport de aceste argumente,

solicită admiterea recursului și modificarea deciziei civile atacate, în sensul

respingerii acțiunii față de Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice pentru

lipsa calității de reprezentant.

Pe fondul cauzei, arată

că acțiunea este inadmisibilă, având în vedere că reclamanții au formulat notificare

în baza Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția din 16 aprilie 2007 s-a dispus restituirea

în natură a terenului în suprafață de 2030 mp situat în București, Aleea C. nr.

X2., sector 3, iar prin dispoziția nr. D1. din 16 aprilie 2007, emisă de Primăria

Municipiului București s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

pentru terenul în suprafață de 160 mp situat în București, Aleea C. nr. X1., sector

3, imposibil de restituit persoanelor îndreptățite, dispoziții ce urmau sa fie puse

în executare de Primăria Municipiului București.

Cu privire la acest aspect,

invocă decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat

că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a

imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele

îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

În cauza dedusă judecății,

reclamanții au utilizat de procedura Legii nr. 10/2001 și, prin urmare, nu mai pot

exercita ulterior prezenta acțiune în revendicare având în vedere regula electa

una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența

C.E.D.O.

În consecință, având în

vedere că reclamanții au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001,

procedură finalizată prin emiterea dispozițiilor nr. D2. din 16 aprilie 2007 și

nr. D1. din 16 aprilie 2007 de către Primăria Municipiului București, ce trebuie

continuată cu emiterea procesului verbal de punere în posesie, acțiunea în revendicare

introdusă ulterior de reclamanți, ce vizează aceleași imobile, este inadmisibilă.

De asemenea, arată că,

în cauză, este aplicabilă și decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțata de

Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of., Partea I nr. 120 din

17 februarie 2012, privind recursul în interesul legii, prin care s-a statuat faptul

că acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele

C. civ. și ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu pot fi primite,

deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

În concluzie, pentru toate

aceste considerente, solicită admiterea recursului și modificarea deciziei atacate,

în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca inadmisibilă.

În motivarea recursului

declarat de pârâtul Spitalul „Prof. Dr. C.A.” și întemeiat pe motivul de nelegalitate

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată următoarele:

Cu privire la faptul că

terenul revendicat este afectat de o construcție abandonată, se susține că este

discuție, în realitate, o construcție aflată în conservare, situație evidențiată

în contabilitate ca investiție în curs de realizare.

Mai arată pârâtul că,

în primul ciclu procesual, la instanța de fond, a solicitat ca reclamanții să-și

precizeze cererea de chemare în judecată, precizarea depusă la dosar arătând că

s-a formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., ceea ce îi

conferea pârâtului dreptul de a invoca excepția puterii lucrului judecat, aspect

pe care l-a supus dezbaterii.

În ceea privește nelegalitatea

emiterii dispoziției nr. D2. din 16 aprilie 2007, arată că, în mod greșit, se consideră

că nu se mai impune soluționarea cererii reconvenționale, în opinia recurentului,

prin casarea unei hotărâri, conform art. 311 C. proc. civ., „hotărârea casată nu

are nicio putere". Din acest considerent, instanța investită cu rejudecarea

trebuia să pună în discuția părților atât cererea principală, cât și cererea reconvențională.

Ceea ce este esențial

este faptul că dispoziția nr. D2. din 16 aprilie 2007 a fost emisă de Primarul general

al municipiului București în urma memoriilor făcute de reclamanți, fără a lăsa să

fie soluționată cererea de chemare în judecată, ignorându-se prin urmare procedura

specială prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001. De altfel, chiar în preambulul

dispoziției de restituire în natură se menționează, ca temei al emiterii acesteia,

memoriul notificatorilor.

Se mai arată că dispoziția

nr. D1. din 16 aprilie 2007 a fost emisă cu nerespectarea prevederilor art. 28 din

Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Ministerul Justiției,

întemeindu-și cererea de recurs pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă următoarele critici:

Referitor la cererea reconvențională,

potrivit deciziei civile nr. 546/A din 02 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de

Apel București, desființarea hotărârii instanței de fond (sentința civilă nr.

1802 din 15 decembrie 2008 a Tribunalului București) a fost integrală, fără a se

menționa în cuprinsul dispozitivului menținerea vreunor dispoziții ale sentinței

atacate. Prin urmare, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că nu se mai impune

soluționarea cererii reconvenționale întrucât aceasta a primit o rezolvare în primul

ciclu procesual.

În acest context, legat

de nelegalitatea dispoziției de restituire în natură, arată că, împotriva Dispoziției

nr. 5067/2005, reclamanții au formulat contestație care a format obiectul Dosarului

nr. 6554/3/2006 al Tribunalului București, procedura la care au recurs fiind cea

reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Ceea ce este esențial

este faptul că dispoziția nr. D2. din 16 aprilie 2007 nu a fost emisă după pronunțarea

instanței în Dosarul nr. 6554/3/2006, la judecarea acestei cauze renunțându-se.

Această dispoziție a fost emisă de Primarul general al municipiului București în

urma memoriilor făcute de reclamanți, fără a lăsa să fie soluționată cererea de

chemare în judecată, ignorându-se, prin urmare, procedura specială prevăzută de

art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, cenzurarea

legalității dispoziției emise în procedura Legii nr. 10/2001 (este vorba de prima

dispoziție, nr. 5067/2005) se va face de instanța civilă, prin verificarea respectării

normelor cuprinse în actul normativ în temeiul căruia a fost emis actul juridic

contestat, iar nu de către aceeași entitate care a emis actul contestat.

În ceea ce privește argumentul

instanței de apel, în sensul că art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde

nicio distincție sub aspectul motivului abandonării lucrărilor, arată că trebuie

avut în vedere faptul că terenul revendicat nu este liber, fiind ocupat de o construcție

începută și nefinalizată ca urmare a litigiilor declanșate, fapt evident și din

expertiza întocmită în cauză și reținut și de instanța de apel.

Sistarea unei construcții

pentru motivul existenței pe rolul instanțelor a unui litigiu nu este un fapt imputabil

pârâților și nu justifică reținerea concluziei că s-a revendicat un teren pe care

s-a ridicat o construcție abandonată, sistarea lucrărilor fiind justificată de motive

obiective.

Referitor la H.G. nr.

556/1990, arată că reclamanții au formulat o acțiune în revendicare cu privire la

același imobil în anul 1991, soluționată în sensul respingerii prin sentința civilă

nr. 6410 din 16 iunie 1995, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, irevocabilă

prin decizia civilă nr. 684/1996 pronunțată de Curtea de Apel București. Aceste

hotărâri judecătorești au statuat că imobilul a trecut în mod legal în proprietatea

statului, conform H.G. nr. 556/1990, fiind destinat edificării unor construcții

de interes public.

În aceste condiții, arată

recurentul, în mod greșit se apreciază că prin acest act normativ nu s-a dispus

efectiv trecerea în proprietatea statului a imobilelor la care se referă, ci doar

ar fi urmărit să se stabilească un cadru juridic legal pentru ca foștii proprietari

să primească despăgubiri.

Prin urmare, comparând

titlurile înfățișate de părți, se constată că dreptul statului derivă dintr-un act

normativ valabil al Guvernului, act care poartă dată anterioară dispoziției de restituire

în natură, același act care dă dreptul la despăgubiri în condițiile legii.

Analizând recursurile

prin prisma criticilor formulate și a motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate,

având în vedere considerentele ce succed:

Criticile formulate de

recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

a Municipiului București, care invocă motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate.

Prima critică formulată

de acest recurent vizează excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice

de reprezentant al Statului Roman. Astfel, arată recurentul, având în vedere temeiul

juridic al cererii de chemare în judecată, prin această cerere trebuia instituită

răspunderea în persoana celui care a avut în proprietate și administrare bunul imobil

în litigiu, raportat la art. 37 din Decretul nr. 31/1954, precum și la art. 25

alin. (2) din același act normativ, în vigoare la data introducerii acțiunii.

Se reține că, în CF, terenul

în litigiu apare menționat ca fiind proprietatea Statului Român, pârâții Ministerul

Justiției și Spitalul Prof. Dr. C.A. având doar un drept de administrare, respectiv

de folosință a terenului.

Prin urmare, acesta este

motivul pentru care reclamanții au formulat acțiunea și în contradictoriu cu Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta având calitate procesuală pasivă

în cauză, independent de faptul că acesta răspunde sau nu răspunde juridic pentru

acțiunile sau inacțiunile celorlalte persoane juridice pârâte.

Pe fondul cauzei, criticile

invocate de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice vizând faptul

că acțiunea reclamanților este inadmisibilă, nu pot fi primite.

Recurentul invocă Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că, după data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe

care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite

fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

În speță, reclamanții

au parcurs întreaga procedură prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură ce a fost

finalizată prin emiterea, de către Primarul general al municipiului București, a

Dispoziției nr. D2. din 16 aprilie 2007, prin care s-a dispus restituirea, în natură,

către reclamanți, a terenului liber în suprafață de 2030 mp situat în Aleea C. (fostă

str. M.V.) nr. X2., sector 3, București. Încercând să-și înscrie în CF dreptul de

proprietate astfel obținut, reclamanții au constatat că întregul teren în suprafață

de 2.030 mp a fost inclus în suprafața de teren de 5.037,32 mp, înregistrat în regimul

de publicitate imobiliară ca proprietate de stat, cu drept de administrare în favoarea

pârâtului Ministerul Justiției și de folosință în favoarea pârâtului Spitalul Prof.

Dr. C.A.

În consecință, reclamanții

au formulat prezenta acțiune având ca obiect revendicarea imobilului dobândit în

mod legal prin finalizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, acțiune ce

nu poate fi considerată ca fiind inadmisibilă.

Existența Legii nr. 10/2001

nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

în condițiile în care reclamanții se prevalează de un „bun" în sensul Convenției

și trebuie să li se asigure accesul la justiție. Sub acest aspect, Curtea de Apel

București a reținut, în mod corect, admisibilitatea acțiunii în revendicare.

În fine, recurentul arată

că, în cauză, este aplicabilă și decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat faptul că acțiunile

directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele

C. civ. și ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu pot fi primite,

deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

Invocarea deciziei

nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

într-un recurs în interesul legii, nu are incidență în cauza dedusă judecății întrucât

reclamanții nu au solicitat acordarea de despăgubiri bănești ca urmare a unei acțiuni

în revendicare formulată pe calea dreptului comun, determinată de imposibilitatea

restituirii în natură a bunului.

În ceea ce privește recursul

declarat de pârâtul Spitalul „Prof. Dr. C.A.”, acesta este nefondat pentru următoarele

argumente.

Prima critică invocată

de recurent se referă la faptul că terenul revendicat este afectat de o construcție

aprobată, aflată în conservare, situație evidențiată în contabilitate ca investiție

în curs de realizare și prin urmare, nu poate fi restituit în natură.

Art. 10 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, republicată prevede că „se restituie în natură inclusiv terenurile

fără construcții afectate de lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă

nu a început construcția acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate".

Prin urmare, rezultă că

situația premisă pentru restituirea în natură a terenului afectat de lucrări de

investiții de interes public constă în neînceperea lucrărilor ori abandonarea lucrărilor

aprobate. Or, această situație de fapt constând în abandonarea lucrărilor de investiții

pe terenul în litigiu nu este contestată în cauză, ci recunoscută explicit de către

recurent.

De altfel, așa cum corect

a reținut instanța de apel, această situație de fapt a fost confirmată și prin raportul

de expertiză administrat în primă instanță și prin răspunsul la obiecțiuni, întocmite

de expertul M.R., din care rezultă că terenul în suprafața de 2030 mp. este afectat

parțial, pe o suprafața de 213 mp., de o construcție abandonată, începând cu anul

1993, restul terenului fiind neamenajat, lăsat în paragină, având o vegetație sălbatică.

Recurentul a invocat existența

unor motive obiective care au condus la abandonarea acestor lucrări, reprezentate

de formularea șicanatorie a cererii de restituire a imobilului pe care s-au inițiat

aceste lucrări de construcție abandonate, prevalându-se de considerentele deciziei

civile nr. 684 din 11 iunie 1996 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

însă, așa cum s-a reținut, de către instanțele anterioare, art. 10 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, nu cuprinde nici o distincție sub acest aspect al motivului abandonării

lucrărilor. Așadar, nu se poate ajunge la concluzia că o atare situație ar echivala

cu o excepție de la aplicarea art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, spiritul

legii fiind în sensul de a se restitui în natură toate imobilele care, la data intrării

sale în vigoare, nu erau în mod efectiv, afectate unei amenajări de utilitate publică.

O altă critică invocată

de acest pârât vizează faptul că, în primul ciclu procesual, la instanța de fond,

a solicitat ca reclamanții să-și precizeze cererea de chemare în judecată, precizarea

depusă la dosar arătând că este vorba despre o acțiune în revendicare întemeiată

pe art. 480 C. civ., ceea ce îi conferea dreptul pârâtului de a invoca excepția

puterii lucrului judecat, aspect pe care l-a supus dezbaterii.

Această critică nu se

impune a fi analizată întrucât asupra acestui aspect s-a pronunțat Înalta Curte

de Casație și Justiție prin decizia de casare nr. 5936 din 03 octombrie 2012 prin

care s-a admis recursul declarat de reclamanții T.D. și V.Ș. împotriva deciziei

nr. 822/A din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, s-a casat decizia atacată și s-a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

De asemenea, critica vizând

nelegalitatea emiterii dispoziției nr. D2. din 16 aprilie 2007, în sensul că a fost

ignorată procedura specială prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu va mai

fi analizată, soluția asupra cererii reconvenționale intrând în puterea lucrului

judecat.

Recursul declarat de pârâtul

Ministerul Justiției cuprinde critici, de asemenea, nefondate, recursul urmând a

fi respins pentru următoarele considerente:

Prima critică invocată

de recurent vizează faptul că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că nu

se mai impune soluționarea cererii reconvenționale întrucât aceasta a primit o rezolvare

în primul ciclu procesual.

Se reține că prin decizia

civilă nr. 5936 din 03 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

s-a statuat irevocabil că cererea reconvențională formulată de Ministerul Justiției

a fost respinsă, în mod legal, prin sentința civilă nr. 1802 din 15 decembrie 2008

a Tribunalului București, secția a III a civilă, constatându-se că a fost formulată

de o persoană fără calitate procesuală activă, soluția de la fond nefiind atacată

pe calea apelului. Prin urmare, soluția a devenit irevocabilă și a intrat în puterea

lucrului judecat.

În raport de prevederile

art. 315 din C. proc. civ., potrivit cu care, în caz de casare, hotărârile instanței

de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului, această statuare irevocabilă este obligatorie în rejudecare, nemaiputând

fi repusă în discuție.

O altă critică invocată

de Ministerul Justiției se referă la faptul că procedura de emitere a dispoziției

nr. D2. din 16 iunie 2007 emisă de Primarul general al municipiului București nu

a fost legală, critică ce se dovedește a fi nefondată.

În speță, reclamanții

au formulat contestație împotriva dispoziției nr. 5067 din 27 decembrie 2005 emisă

de Primarul general al municipiului București, cauza fiind înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III a civilă, sub nr. 6554/3/2006, fiind nemulțumiți

de modul de soluționare a notificării, în sensul că s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent, reclamanții solicitând restituirea în natură a imobilului,

având în vedere că acesta este afectat de o fundație edificată fără autorizație

de construire.

Reclamanții au renunțat

la judecarea acestei contestații, la data de 15 mai 2008, motivat de faptul că pârâtul

Primarul general al municipiului București a achiesat la pretențiile acestora, în

sensul că dispus emiterea dispozițiilor nr. D1./2007 și nr. D2./2007. Se reține

că, atâta timp cât în Dosarul nr. 6554/3/2006 al Tribunalului București, instanța

a procedat la încuviințarea de probe și ulterior a luat act de renunțarea la judecata

pricinii, implicit, dată fiind și obligația impusă de legiuitor instanței de a verifica

legala sa sesizare cu un act procedural efectuat cu respectarea termenelor procedurale,

se poate conchide că s-a apreciat respectat termenul prevăzut de art. 26 din Legea

nr. 10/2001 pentru formularea contestației împotriva primei dispoziții administrative.

Prin urmare, în mod nefondat

recurentul invocă nerespectarea procedurii și a termenelor prevăzute de lege pentru

a se putea reveni asupra dispoziției administrative inițiale, reclamanții urmând

procedura reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Un alt motiv de recurs

vizează faptul că în cauză nu este aplicabil art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

în opinia pârâtului sistarea unei construcții pentru motivul existenței pe rolul

instanțelor a unui litigiu nefiind un fapt imputabil pârâților și nejustificând

reținerea concluziei că este vorba de revendicarea unui imobil pe care s-a ridicat

o construcție abandonată, sistarea lucrărilor fiind justificată de motive obiective.

Această critică este nefondată

având în vedere aceleași argumente expuse în analiza motivului de recurs formulat

de pârâtul Spitalul „Prof. Dr. C.A.” vizând aspectul menționat, respectiv faptul

că în cauză nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2000.

În fine, critica referitoare

la faptul că, în mod greșit, nu s-a reținut că prin HG nr. 556/1990 și sentința

civilă nr. 6410 din 16 iunie 1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București,

imobilul a trecut în mod legal în proprietatea statului, fiind destinat edificării

unor construcții de interes public, este, de asemenea, nefondată.

În ciclul procesual anterior

s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că H.G. nr. 556/1990 a reglementat doar

modul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele demolate înainte

de revoluție, confirmând că imobilul fusese preluat de stat anterior revoluției

din decembrie 1989, iar situația sa juridică era reglementată de Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, câtă vreme

H.G. nr. 556/1990 nu este un act normativ prin care să se fi legiferat trecerea

imobilului în litigiu în proprietatea statului, reglementând doar modalitatea de

stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele compuse din terenuri, construcții

și împrejmuirile aferente, demolate înainte de revoluție, iar hotărârea judecătorească

menționată de recurent nu conferă statului un drept de proprietate, se poate concluziona

că, nefăcându-se dovada emiterii vreunui alt act normativ prin care imobilul să

fi trecut în proprietatea statului cu respectarea prevederilor legale, critica recurentului

apare ca nefondată.

Având în vedere considerentele

expuse și raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. a Municipiului București, Spitalul „Prof. Dr. C.A.” și Ministerul

Justiției împotriva deciziei nr. 462 A din 20 decembrie 2012 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București, Spitalul „Prof. Dr. C.A.” și Ministerul

Justiției împotriva deciziei nr. 462 A din 20 decembrie 2012 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie

2013.