ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3938/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 octombrie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții D.T. și V.Ș. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției și Spitalul Prof. Dr. C.A., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2.030 mp, situat în București, Aleea C., sector 3 și să se dispună radierea din CF a înscrierilor dispuse prin încheierea judecătorului de CF nr. C1. din 07 februarie 2002. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul revendicat a fost proprietatea numiților M. și S.C., conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V1.

din 20 martie 1908 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, și a fost trecut fără niciun titlu în proprietatea statului. De pe urma defuncților proprietari au rămas, ca moștenitori legali, Z., M., E. și V.C., cărora, în calitate de fiice, le-a revenit întreaga masă succesorală. Z., M. și V.C. au decedat, de pe urma acestora rămânând ca unic moștenitor reclamantul T.D., în calitate de legatar universal. După apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul T.D. și numita E.C. (singura fiică în viață a foștilor proprietari ai imobilului) au notificat Primăria Municipiului București, solicitând restituirea în natură a imobilului. În anul 2007, E.C. a cedat toate drepturile litigioase privind imobilul în litigiu către reclamantul D.T., acesta la rândul său, cesionând aceleași drepturi, celuilalt reclamant, V.Ș.

În perioada comunistă, autoarele reclamanților au închiriat Spitalului A.S. (în prezent Spitalul Prof. Dr. C.A.) partea din spate a imobilului, în suprafață de 1.000 mp, situație care rezultă și din sentința civilă nr. 7524 din 16 noiembrie 1963, pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului T.V., prin care Spitalul A.S. a fost obligat la plata chiriei restante, către acestea. Ulterior, această suprafață de teren a fost ocupată abuziv de Spitalul A.S., fără plata vreunei chirii, iar apoi de către Spitalul Prof. Dr. C.A. Restul proprietății autoarelor reclamanților, compusă din teren în suprafață de 1.400 mp și construcții în suprafață de 726,44 mp, a fost trecută, fără titlu, în proprietatea statului, iar în anul 1987 construcția existentă pe teren a fost demolată, fără să existe un act normativ în acest sens.

Ulterior, zona a primit o altă sistematizare, dar terenul a continuat să rămână liber de construcții, iar după mai mulți ani, prin H.G. nr. 556 din 17 mai 1990 s-a încercat crearea unei aparențe de drept, prin prevederea unor despăgubiri care în realitate nu au fost acordate niciodată. În urma încercărilor repetate ale autoarelor reclamanților de a redobândi imobilul, s-a emis decizia nr. 16 din 16 ianuarie 1992 a Primăriei Sectorului 3, prin care s-a restituit acestora terenul situat în București, str. M.V., sector 3, în suprafață de 1.400 mp. Ulterior, s-a emis și dispoziția din 16 aprilie 2007 a Primarului General al Municipiul București, prin care s-a restituit reclamanților, în natură, terenul liber în suprafață de 2030 mp situat în Aleea C. (fostă str. M.V.), sector 3 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul care nu era liber, conform Legii nr. 10/2001, în suprafață de 160 mp teren.

Încercând să-și înscrie în CF dreptul de proprietate astfel obținut, reclamanții au constatat că întregul teren în suprafață de 2030 mp a fost inclus în suprafața de teren de 5037,32 mp, înregistrat în regimul de publicitate imobiliară ca proprietate de stat, cu drept de administrare în favoarea pârâtului Spitalul Prof. Dr. C.A. S-a susținut de către reclamanți că pârâții nu au avut niciodată un titlu legal asupra terenului în litigiu, dreptul lor de proprietate existând doar asupra terenului în suprafață de 3000 mp situat însă la nr. X1. și nu la nr. X2., unde se află proprietatea lor. Intabularea dreptului de proprietate al statului și asupra terenului proprietatea autorilor reclamanților s-a făcut în mod abuziv, în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile pronunțată în anul 1996, prin care s-a respins o acțiune în revendicare formulată de autoarele reclamanților începută în anul 1991, dar care nu poate constitui titlu de proprietate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 republicată, art. 33 și următoarele din Legea nr. 7/1996. Prin sentința civilă nr. 1802 din 15 decembrie 2008, Tribunalul București a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor și Economiei, ca reprezentant al Statului Român și autorității de lucru judecat, a admis excepția lipsei calității procesuale active a Ministerului Justiției, a respins acțiunea principală formulată de reclamanți, ca neîntemeiată și cererea reconvențională formulată de Ministerul Justiției, pentru lipsa calității procesuale active. Prin decizia nr. 546/A din 02 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanți, a fost desființată sentința tribunalului și s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de fond.

Prin decizia nr. 3118 din 20 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost respinse recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului București și Ministerul Justiției împotriva deciziei instanței de apel. Cauza a fost înregistrată spre rejudecare pe rolul, secției a III-a civilă, a Tribunalului București, instanță în fața căreia, pârâtul Spitalul Prof. Dr. C.A., a depus la dosar o completare la întâmpinare, prin care a înțeles să invoce inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, art. 480 C. civ.

(comparare de titluri), apreciată de instanță ca apărare de fond în ședința publică de la 25 martie 2011. Prin sentința civilă nr. 622 din 08 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanți; a obligat pârâții să predea reclamanților liniștita posesie a terenului în suprafață de 2030 m.p., situat în București, Aleea C. (fostă str. M.V.) nr. X2., sector 3 - proprietatea reclamanților; a dispus radierea înscrierilor din CF nr. C2. a Municipiului București – O.C.P.I. sector 3, efectuate în baza Încheierii nr. 1651 din 7 februarie 2002, privind imobilul situat în București, Aleea C. nr. X1. - 51 (fost M.V. 49), sector 3, cu nr. C3., format din teren în suprafață de 5.037,32 m.p.

și construcție. Apelurile declarate de pârâții Spitalul „Prof. Dr. C.A.”, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva acestei sentințe au fost admise prin decizia nr. 822/A din 24 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și în consecință, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe - Tribunalul București. Prin decizia nr. 5936 din 03 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții T.D. și V.Ș. împotriva deciziei nr. 822/A din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit că prin soluția de desființare cu trimitere anterioară (decizia civilă nr. 546/A din 02 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie), cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare, atât în ce privește cererea principală, cât și cererea reconvențională, întrucât dispozitivul unei hotărâri este lămurit de considerentele acesteia, cele care, explicitând soluția și constituindu-i sprijinul necesar, fac corp comun cu dispozitivul, bucurându-se în egală măsură de autoritatea lucrului judecat.

În ce privește cererea reconvențională, formulată de pârâtul Ministerul Justiției, aceasta a fost respinsă de prima instanță a fondului (sentința civilă nr. 1802 din 15 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a III a civilă), constatându-se că a fost formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar soluția nu a fost atacată pe calea apelului (devenind irevocabilă și intrând, ca atare, în puterea lucrului judecat). În consecință, potrivit considerentelor expuse anterior, s-a constatat că instanța de apel a pronunțat o decizie greșită, cu încălcarea art. 297 C. proc. civ., atunci când a desființat sentința tribunalului cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pe de o parte, nesocotind ea însăși limitele judecății stabilite prin decizia de desființare anterioară și, pe de altă parte, lăsând necercetate critici de fond deduse judecății prin apelurile pârâților.

La data de 29 octombrie 2012, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 66109/2/2011*. Prin decizia civilă nr. 462 A din 20 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile formulat de apelanții - pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Spitalul „Prof. Dr. C.A.” și Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, împotriva sentinței civile nr. 622 din 08 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, ca nefondate.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele: Referitor la motivul de apel formulat de pârâtul Ministerul Justiției, vizând omisiunea instanței de fond de a analiza pe fond cererea reconvențională formulată de acest apelant, s-a constatat că acest aspect a fost tranșat prin decizia civilă nr. 5936 din 03 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, situație în care, în raport de prevederile art. 315 din C. proc. civ., această statuare irevocabilă este obligatorie în rejudecare, nemaiputând fi repusă în discuție.

Referitor la celelalte critici formulate de acest apelant, curtea a reținut următoarele: Așa cum s-a statuat prin decizia civilă nr. 546A din 02 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă, hotărâre intrată în putere de lucru judecat ca efect al respingerii recursului declarat împotriva acesteia prin decizia civilă nr. 3118 din 20 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în primul ciclu procesual, preluarea imobilului în litigiu s-a făcut în vederea sistematizării zonei în care era situat acesta, fără să existe un act normativ de preluare și fără acordarea de despăgubiri. Despăgubirile cuvenite proprietarilor, pentru imobilul preluat au fost stabilite ulterior, în baza H.G.

nr. 556/1990, această hotărâre reglementând modul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele demolate înainte de revoluție, confirmând încă o dată că imobilul fusese preluat de stat anterior revoluției din decembrie 1989, iar situația sa juridică era reglementată de Legea nr. 10/2001. Tot astfel, statuându-se irevocabil că situația juridică a imobilului este reglementată de Legea nr. 10/2001, ceea ce reprezintă o chestiune prejudicială care împiedică reluarea dezbaterilor sub acest aspect sau cenzurarea celor judecate în cauza anterioară, verificarea jurisdicțională a instanței anterioare fiind obligatorie, curtea a apreciat critica vizând faptul că terenul nu putea fi restituit în natură întrucât aparținea domeniului public, ca nefondată.

Referitor la critica vizând greșita restituire în natură a terenului ce a făcut obiectul notificării formulate de reclamanți, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziția primarului Municipiului București nr. D2./2007, întrucât terenul nu este liber, ci este ocupat de construcții începute anterior anului 1990 și nefinalizate din motive obiective, s-a reținut că, potrivit art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, situația premisă pentru restituirea în natură a terenului afectat de lucrări de investiții de interes public constă în neînceperea lucrărilor ori abandonarea lucrărilor aprobate. Or, această situație de fapt constând în abandonarea lucrărilor de investiții pe terenul în litigiu nu este contestată în cauză, ci recunoscută explicit de către apelant.

Mai mult, această situație de fapt este confirmată de raportul de expertiză administrat în primă instanță și prin răspunsul la obiecțiuni, întocmite de expertul M.R., din care rezultă că terenul în suprafață de 2.030 mp., este afectat parțial, pe o suprafața de 213 mp., de o construcție abandonată, începând cu anul 1993, restul terenului fiind neamenajat, lăsat în paragină, cu o vegetație sălbatică. Prin urmare, acțiunea reclamanților de a formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, permisă în mod expres de legea în vigoare la data demersului lor administrativ, nu poate fi în nici un caz apreciată ca fiind abuzivă.

Curtea a mai reținut că nu poate primi nici susținerile din apelul aceluiași pârât referitoare la nesocotirea considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 1055/2008, în sensul că în mod greșit nu s-a reținut că prin sentința civilă nr. 6410 din 16 iunie 1995, pronunțată de Judecătoria sector 3 București (irevocabilă prin decizia civilă nr. 684/1996 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă) a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți având ca obiect terenul restituit prin dispoziția nr. D1./2007 a Primarului General al Municipiului București. În consecință, o atare critică ar fi putut fi apreciată ca fiind fondată doar în situația în care s-ar fi putut concluziona asupra aplicabilității acestei decizii în cauză.

Or, așa cum a reținut și prima instanță, dispoziția administrativă anterior menționată, a fost emisă anterior publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. din 30 octombrie 2008, acest act administrativ având, în temeiul Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii sale, natura unui titlu de proprietate. Tot astfel, referitor la critica din apel vizând preferabilitatea titlului înfățișat de stat, proprietar tabular, în raport cu titlul reclamanților, curtea a constatat că este nefondată, câtă vreme, așa cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat, în ciclul procesual anterior, H.G.

nr. 556/1990 a reglementat doar modul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele demolate înainte de revoluție, confirmând că imobilul fusese preluat de stat anterior revoluției din decembrie 1989, iar situația sa juridică era reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța de apel statuând implicit caracterul abuziv al preluării imobilului, situație premisă impusă de constatarea a însăși incidenței legii speciale de reparație. Pe de altă parte, simpla înscriere în CF a unui drept de proprietate nu are efect constitutiv de drepturi, iar art. 30 din Legea nr. 7/1996, permite administrarea de dovezi contrare. Referitor la apelurile formulate de apelantul pârât Spitalul „Prof. Dr. C.A.” și de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticile au fost analizate împreună, dat fiind caracterul similar al acestora.

În ceea ce privește critica referitoare la greșita apreciere a primei instanței în sensul că dispoziția nr. D2./2007, emisă de Primarul General al Municipiului București, este rezolvarea notificării înregistrate sub nr. 1995/2001, s-a reținut că este nefondată. Astfel, așa cum a reținut și prima instanță, reclamanții au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificarea anterior menționată, cererea acestora având ca obiect restituirea imobilului litigios, fiind soluționată inițial prin emiterea dispoziției nr. 5067/2005.

Împrejurarea că, ulterior emiterii dispoziției nr. 5067/2005, aceasta a fost modificată parțial, prin dispoziția nr. D1./2007, ca urmare a contestării de către reclamanți a dispoziției inițiale, nu este de natură a conduce la concluzia unui raționament greșit al instanței de fond, fiind evident că dispoziția nr. D2./2007, a fost emisă în cadrul aceleiași proceduri de soluționare a notificării nr. 1995/2001 prevăzută de Legea nr. 10/2001, așa cum rezultă din chiar cuprinsul său. Curtea a avut în vedere, totodată, că, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, reclamanții au exercitat, împotriva acestei dispoziții, calea de atac prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 102001, contestația formulată de aceștia împotriva dispoziției nr. 5067/2005 fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, cauză în care s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea cererii.

Referitor la susținerile vizând încălcarea prevederilor art. 28 din Legea nr. 10/2001, ca efect al depunerii notificării la Primăria municipiului București, curtea a reținut că această critică este fundamentată de apelant pe împrejurarea că acesta a figurat ca parte în litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 6410 din 16 iunie 1995, pronunțată de Judecătoria Sector 3 București, reclamanții având știință că acesta deține imobilul. Raportat la această susținere, s-a reținut că, în cuprinsul hotărârii judecătorești anterior menționate, s-a constatat calitatea procesuală pasivă și a Consiliului Local al Municipiului București, reținându-se că acestuia îi revenea obligația de achita despăgubiri foștilor proprietari.

Referitor la cea de-a treia critică, vizând nerespectarea termenului de formulare a notificării, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, s-a reținut, cu prioritate, că această notificare a fost formulată încă din anul 2001, cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 din același act normativ, astfel cum se menționează și în cuprinsul dispozițiilor administrative, deși această lege de reparație, astfel cum a fost modificată, prevedea ca și termen final pentru depunerea notificărilor, data de 14 februarie 2002. Tot astfel, reclamanții nu se află în ipoteza prevăzută de art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, (fost art. 47 înainte de republicare) acțiunea lor în revendicare fiind soluționată irevocabil anterior intrării în vigoare a acestei legi, referirea instanței de fond la această normă de drept reprezentând un argument în sensul neaplicării deciziei instanței de contencios constituțional pentru situația reclamanților.

În ceea ce privește criticile ce vizează interpretarea greșită a instanței de fond sub aspectul reținerii legalității depunerii notificării de către reclamanți, Curtea de Apel le-a apreciat ca nefondate, reținând că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest act normativ permitea neechivoc foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv ale căror acțiuni în revendicare fuseseră respinse irevocabil, să formuleze notificări și să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparație. Tot astfel, susținerea apelanților în sensul că instanțele anterioare au reținut cu putere de lucru judecat legalitatea titlului statului reprezentat de H.G. nr. 556/1990, s-a considerat a fi nefondată, câtă vreme în prezenta cauză, în primul ciclu procesual, s-a statuat irevocabil că imobilul în litigiu a fost preluat anterior anului 1989, fără plata unei despăgubiri corespunzătoare, H.G.

nr. 556/1990 fiind edictată doar în acest ultim scop, și este supus Legii nr. 10/2001. Susținerile referitoare la incidența Legii nr. 213/1998 cu referire la includerea imobilului în domeniul public au fost respinse ca nefondate, pentru considerentele dezvoltate în apelul Ministerului Justiției, fiind de esența Legii nr. 10/2001 că pot fi restituite în natură chiar și bunurile care fac parte din domeniul public, atâta vreme cât imobilul nu are în concret, în prezent, o afectare de utilitate publică. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a municipiului București, Spitalul „Prof. Dr. C.A.” și Ministerul Justiției. Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

a municipiului București, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia instanței de apel sub următoarele aspecte: În mod greșit, arată pârâtul, instanța a respins apelul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care, pe calea prezentelor motive de recurs, înțelege să invoce excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Roman. Astfel, având în vedere temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, consideră că prin această cerere trebuia instituita răspunderea în persoana celui care a avut în proprietate și administrare bunul imobil în litigiu, raportat la art. 37 din Decretul nr. 31/1954, precum și la art. 25 alin. (2) din același act normativ, în vigoare la data introducerii acțiunii.

Astfel, așa cum reiese din actele depuse de reclamant la dosarul cauzei, imobilul în litigiu se afla în administrarea Ministerului Justiției - Spitalul Prof. Dr. C.A. Mai mult decât atât, solicită să fie avut în vedere și protocolul din noiembrie 1998 prin care se arata că Ministerul Sănătății transmite, fără plată, din administrarea sa în administrarea Ministerului Justiției Spitalul I., actualmente Spitalul Prof. Dr. C.A., cu sediul în str. M.V. nr. X1., sector 3. Prin urmare, față de cele arătate mai sus, în temeiul textului art. 25 alin. (2) raportat la art. 37 din Decretul nr. 31/1954, Statul Roman nu poate fi obligat pentru faptele instituțiilor sale și, deci, în raportul juridic dedus judecații nu există identitate între cel chemat să răspundă și cel care deține calitatea de pârât în cauză.

Coroborând aceste texte de lege, în speța dedusă judecății, nu poate fi imputată vreo culpă Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Roman, instituția menționată fiind un terț față de acest raport juridic. În raport de aceste argumente, solicită admiterea recursului și modificarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii acțiunii față de Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității de reprezentant. Pe fondul cauzei, arată că acțiunea este inadmisibilă, având în vedere că reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția din 16 aprilie 2007 s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 2030 mp situat în București, Aleea C. nr. X2., sector 3, iar prin dispoziția nr. D1.

din 16 aprilie 2007, emisă de Primăria Municipiului București s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 160 mp situat în București, Aleea C. nr. X1., sector 3, imposibil de restituit persoanelor îndreptățite, dispoziții ce urmau sa fie puse în executare de Primăria Municipiului București. Cu privire la acest aspect, invocă decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială. În cauza dedusă judecății, reclamanții au utilizat de procedura Legii nr. 10/2001 și, prin urmare, nu mai pot exercita ulterior prezenta acțiune în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

În consecință, având în vedere că reclamanții au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură finalizată prin emiterea dispozițiilor nr. D2. din 16 aprilie 2007 și nr. D1. din 16 aprilie 2007 de către Primăria Municipiului București, ce trebuie continuată cu emiterea procesului verbal de punere în posesie, acțiunea în revendicare introdusă ulterior de reclamanți, ce vizează aceleași imobile, este inadmisibilă. De asemenea, arată că, în cauză, este aplicabilă și decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of., Partea I nr. 120 din 17 februarie 2012, privind recursul în interesul legii, prin care s-a statuat faptul că acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele C. civ.

și ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. În concluzie, pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca inadmisibilă. În motivarea recursului declarat de pârâtul Spitalul „Prof. Dr. C.A.” și întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată următoarele: Cu privire la faptul că terenul revendicat este afectat de o construcție abandonată, se susține că este discuție, în realitate, o construcție aflată în conservare, situație evidențiată în contabilitate ca investiție în curs de realizare.

Mai arată pârâtul că, în primul ciclu procesual, la instanța de fond, a solicitat ca reclamanții să-și precizeze cererea de chemare în judecată, precizarea depusă la dosar arătând că s-a formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., ceea ce îi conferea pârâtului dreptul de a invoca excepția puterii lucrului judecat, aspect pe care l-a supus dezbaterii. În ceea privește nelegalitatea emiterii dispoziției nr. D2. din 16 aprilie 2007, arată că, în mod greșit, se consideră că nu se mai impune soluționarea cererii reconvenționale, în opinia recurentului, prin casarea unei hotărâri, conform art. 311 C. proc. civ., „hotărârea casată nu are nicio putere". Din acest considerent, instanța investită cu rejudecarea trebuia să pună în discuția părților atât cererea principală, cât și cererea reconvențională.

Ceea ce este esențial este faptul că dispoziția nr. D2. din 16 aprilie 2007 a fost emisă de Primarul general al municipiului București în urma memoriilor făcute de reclamanți, fără a lăsa să fie soluționată cererea de chemare în judecată, ignorându-se prin urmare procedura specială prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001. De altfel, chiar în preambulul dispoziției de restituire în natură se menționează, ca temei al emiterii acesteia, memoriul notificatorilor. Se mai arată că dispoziția nr. D1. din 16 aprilie 2007 a fost emisă cu nerespectarea prevederilor art. 28 din Legea nr. 10/2001. Pârâtul Ministerul Justiției, întemeindu-și cererea de recurs pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocă următoarele critici: Referitor la cererea reconvențională, potrivit deciziei civile nr. 546/A din 02 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, desființarea hotărârii instanței de fond (sentința civilă nr. 1802 din 15 decembrie 2008 a Tribunalului București) a fost integrală, fără a se menționa în cuprinsul dispozitivului menținerea vreunor dispoziții ale sentinței atacate. Prin urmare, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că nu se mai impune soluționarea cererii reconvenționale întrucât aceasta a primit o rezolvare în primul ciclu procesual. În acest context, legat de nelegalitatea dispoziției de restituire în natură, arată că, împotriva Dispoziției nr. 5067/2005, reclamanții au formulat contestație care a format obiectul Dosarului nr. 6554/3/2006 al Tribunalului București, procedura la care au recurs fiind cea reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Ceea ce este esențial este faptul că dispoziția nr. D2. din 16 aprilie 2007 nu a fost emisă după pronunțarea instanței în Dosarul nr. 6554/3/2006, la judecarea acestei cauze renunțându-se. Această dispoziție a fost emisă de Primarul general al municipiului București în urma memoriilor făcute de reclamanți, fără a lăsa să fie soluționată cererea de chemare în judecată, ignorându-se, prin urmare, procedura specială prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, cenzurarea legalității dispoziției emise în procedura Legii nr. 10/2001 (este vorba de prima dispoziție, nr. 5067/2005) se va face de instanța civilă, prin verificarea respectării normelor cuprinse în actul normativ în temeiul căruia a fost emis actul juridic contestat, iar nu de către aceeași entitate care a emis actul contestat.

În ceea ce privește argumentul instanței de apel, în sensul că art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde nicio distincție sub aspectul motivului abandonării lucrărilor, arată că trebuie avut în vedere faptul că terenul revendicat nu este liber, fiind ocupat de o construcție începută și nefinalizată ca urmare a litigiilor declanșate, fapt evident și din expertiza întocmită în cauză și reținut și de instanța de apel. Sistarea unei construcții pentru motivul existenței pe rolul instanțelor a unui litigiu nu este un fapt imputabil pârâților și nu justifică reținerea concluziei că s-a revendicat un teren pe care s-a ridicat o construcție abandonată, sistarea lucrărilor fiind justificată de motive obiective.

Referitor la H.G. nr. 556/1990, arată că reclamanții au formulat o acțiune în revendicare cu privire la același imobil în anul 1991, soluționată în sensul respingerii prin sentința civilă nr. 6410 din 16 iunie 1995, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 684/1996 pronunțată de Curtea de Apel București. Aceste hotărâri judecătorești au statuat că imobilul a trecut în mod legal în proprietatea statului, conform H.G. nr. 556/1990, fiind destinat edificării unor construcții de interes public. În aceste condiții, arată recurentul, în mod greșit se apreciază că prin acest act normativ nu s-a dispus efectiv trecerea în proprietatea statului a imobilelor la care se referă, ci doar ar fi urmărit să se stabilească un cadru juridic legal pentru ca foștii proprietari să primească despăgubiri.

Prin urmare, comparând titlurile înfățișate de părți, se constată că dreptul statului derivă dintr-un act normativ valabil al Guvernului, act care poartă dată anterioară dispoziției de restituire în natură, același act care dă dreptul la despăgubiri în condițiile legii. Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate și a motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, având în vedere considerentele ce succed: Criticile formulate de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București, care invocă motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., sunt nefondate. Prima critică formulată de acest recurent vizează excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Roman. Astfel, arată recurentul, având în vedere temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, prin această cerere trebuia instituită răspunderea în persoana celui care a avut în proprietate și administrare bunul imobil în litigiu, raportat la art. 37 din Decretul nr. 31/1954, precum și la art. 25 alin. (2) din același act normativ, în vigoare la data introducerii acțiunii. Se reține că, în CF, terenul în litigiu apare menționat ca fiind proprietatea Statului Român, pârâții Ministerul Justiției și Spitalul Prof. Dr. C.A. având doar un drept de administrare, respectiv de folosință a terenului.

Prin urmare, acesta este motivul pentru care reclamanții au formulat acțiunea și în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta având calitate procesuală pasivă în cauză, independent de faptul că acesta răspunde sau nu răspunde juridic pentru acțiunile sau inacțiunile celorlalte persoane juridice pârâte. Pe fondul cauzei, criticile invocate de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice vizând faptul că acțiunea reclamanților este inadmisibilă, nu pot fi primite. Recurentul invocă Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

În speță, reclamanții au parcurs întreaga procedură prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură ce a fost finalizată prin emiterea, de către Primarul general al municipiului București, a Dispoziției nr. D2. din 16 aprilie 2007, prin care s-a dispus restituirea, în natură, către reclamanți, a terenului liber în suprafață de 2030 mp situat în Aleea C. (fostă str. M.V.) nr. X2., sector 3, București. Încercând să-și înscrie în CF dreptul de proprietate astfel obținut, reclamanții au constatat că întregul teren în suprafață de 2.030 mp a fost inclus în suprafața de teren de 5.037,32 mp, înregistrat în regimul de publicitate imobiliară ca proprietate de stat, cu drept de administrare în favoarea pârâtului Ministerul Justiției și de folosință în favoarea pârâtului Spitalul Prof.

Dr. C.A. În consecință, reclamanții au formulat prezenta acțiune având ca obiect revendicarea imobilului dobândit în mod legal prin finalizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, acțiune ce nu poate fi considerată ca fiind inadmisibilă. Existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în condițiile în care reclamanții se prevalează de un „bun" în sensul Convenției și trebuie să li se asigure accesul la justiție. Sub acest aspect, Curtea de Apel București a reținut, în mod corect, admisibilitatea acțiunii în revendicare. În fine, recurentul arată că, în cauză, este aplicabilă și decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat faptul că acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele C. civ.

și ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. Invocarea deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, nu are incidență în cauza dedusă judecății întrucât reclamanții nu au solicitat acordarea de despăgubiri bănești ca urmare a unei acțiuni în revendicare formulată pe calea dreptului comun, determinată de imposibilitatea restituirii în natură a bunului. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Spitalul „Prof. Dr. C.A.”, acesta este nefondat pentru următoarele argumente. Prima critică invocată de recurent se referă la faptul că terenul revendicat este afectat de o construcție aprobată, aflată în conservare, situație evidențiată în contabilitate ca investiție în curs de realizare și prin urmare, nu poate fi restituit în natură.

Art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată prevede că „se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcții afectate de lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă nu a început construcția acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate". Prin urmare, rezultă că situația premisă pentru restituirea în natură a terenului afectat de lucrări de investiții de interes public constă în neînceperea lucrărilor ori abandonarea lucrărilor aprobate. Or, această situație de fapt constând în abandonarea lucrărilor de investiții pe terenul în litigiu nu este contestată în cauză, ci recunoscută explicit de către recurent. De altfel, așa cum corect a reținut instanța de apel, această situație de fapt a fost confirmată și prin raportul de expertiză administrat în primă instanță și prin răspunsul la obiecțiuni, întocmite de expertul M.R., din care rezultă că terenul în suprafața de 2030 mp.

este afectat parțial, pe o suprafața de 213 mp., de o construcție abandonată, începând cu anul 1993, restul terenului fiind neamenajat, lăsat în paragină, având o vegetație sălbatică. Recurentul a invocat existența unor motive obiective care au condus la abandonarea acestor lucrări, reprezentate de formularea șicanatorie a cererii de restituire a imobilului pe care s-au inițiat aceste lucrări de construcție abandonate, prevalându-se de considerentele deciziei civile nr. 684 din 11 iunie 1996 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, însă, așa cum s-a reținut, de către instanțele anterioare, art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, nu cuprinde nici o distincție sub acest aspect al motivului abandonării lucrărilor.

Așadar, nu se poate ajunge la concluzia că o atare situație ar echivala cu o excepție de la aplicarea art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, spiritul legii fiind în sensul de a se restitui în natură toate imobilele care, la data intrării sale în vigoare, nu erau în mod efectiv, afectate unei amenajări de utilitate publică. O altă critică invocată de acest pârât vizează faptul că, în primul ciclu procesual, la instanța de fond, a solicitat ca reclamanții să-și precizeze cererea de chemare în judecată, precizarea depusă la dosar arătând că este vorba despre o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., ceea ce îi conferea dreptul pârâtului de a invoca excepția puterii lucrului judecat, aspect pe care l-a supus dezbaterii.

Această critică nu se impune a fi analizată întrucât asupra acestui aspect s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare nr. 5936 din 03 octombrie 2012 prin care s-a admis recursul declarat de reclamanții T.D. și V.Ș. împotriva deciziei nr. 822/A din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. De asemenea, critica vizând nelegalitatea emiterii dispoziției nr. D2. din 16 aprilie 2007, în sensul că a fost ignorată procedura specială prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu va mai fi analizată, soluția asupra cererii reconvenționale intrând în puterea lucrului judecat.

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției cuprinde critici, de asemenea, nefondate, recursul urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Prima critică invocată de recurent vizează faptul că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că nu se mai impune soluționarea cererii reconvenționale întrucât aceasta a primit o rezolvare în primul ciclu procesual. Se reține că prin decizia civilă nr. 5936 din 03 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat irevocabil că cererea reconvențională formulată de Ministerul Justiției a fost respinsă, în mod legal, prin sentința civilă nr. 1802 din 15 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a III a civilă, constatându-se că a fost formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, soluția de la fond nefiind atacată pe calea apelului.

Prin urmare, soluția a devenit irevocabilă și a intrat în puterea lucrului judecat. În raport de prevederile art. 315 din C. proc. civ., potrivit cu care, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, această statuare irevocabilă este obligatorie în rejudecare, nemaiputând fi repusă în discuție. O altă critică invocată de Ministerul Justiției se referă la faptul că procedura de emitere a dispoziției nr. D2. din 16 iunie 2007 emisă de Primarul general al municipiului București nu a fost legală, critică ce se dovedește a fi nefondată.

În speță, reclamanții au formulat contestație împotriva dispoziției nr. 5067 din 27 decembrie 2005 emisă de Primarul general al municipiului București, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, sub nr. 6554/3/2006, fiind nemulțumiți de modul de soluționare a notificării, în sensul că s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, reclamanții solicitând restituirea în natură a imobilului, având în vedere că acesta este afectat de o fundație edificată fără autorizație de construire. Reclamanții au renunțat la judecarea acestei contestații, la data de 15 mai 2008, motivat de faptul că pârâtul Primarul general al municipiului București a achiesat la pretențiile acestora, în sensul că dispus emiterea dispozițiilor nr. D1./2007 și nr. D2./2007.

Se reține că, atâta timp cât în Dosarul nr. 6554/3/2006 al Tribunalului București, instanța a procedat la încuviințarea de probe și ulterior a luat act de renunțarea la judecata pricinii, implicit, dată fiind și obligația impusă de legiuitor instanței de a verifica legala sa sesizare cu un act procedural efectuat cu respectarea termenelor procedurale, se poate conchide că s-a apreciat respectat termenul prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001 pentru formularea contestației împotriva primei dispoziții administrative. Prin urmare, în mod nefondat recurentul invocă nerespectarea procedurii și a termenelor prevăzute de lege pentru a se putea reveni asupra dispoziției administrative inițiale, reclamanții urmând procedura reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că în cauză nu este aplicabil art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în opinia pârâtului sistarea unei construcții pentru motivul existenței pe rolul instanțelor a unui litigiu nefiind un fapt imputabil pârâților și nejustificând reținerea concluziei că este vorba de revendicarea unui imobil pe care s-a ridicat o construcție abandonată, sistarea lucrărilor fiind justificată de motive obiective. Această critică este nefondată având în vedere aceleași argumente expuse în analiza motivului de recurs formulat de pârâtul Spitalul „Prof. Dr. C.A.” vizând aspectul menționat, respectiv faptul că în cauză nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2000.

În fine, critica referitoare la faptul că, în mod greșit, nu s-a reținut că prin HG nr. 556/1990 și sentința civilă nr. 6410 din 16 iunie 1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, imobilul a trecut în mod legal în proprietatea statului, fiind destinat edificării unor construcții de interes public, este, de asemenea, nefondată. În ciclul procesual anterior s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că H.G. nr. 556/1990 a reglementat doar modul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele demolate înainte de revoluție, confirmând că imobilul fusese preluat de stat anterior revoluției din decembrie 1989, iar situația sa juridică era reglementată de Legea nr. 10/2001. Prin urmare, câtă vreme H.G.

nr. 556/1990 nu este un act normativ prin care să se fi legiferat trecerea imobilului în litigiu în proprietatea statului, reglementând doar modalitatea de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele compuse din terenuri, construcții și împrejmuirile aferente, demolate înainte de revoluție, iar hotărârea judecătorească menționată de recurent nu conferă statului un drept de proprietate, se poate concluziona că, nefăcându-se dovada emiterii vreunui alt act normativ prin care imobilul să fi trecut în proprietatea statului cu respectarea prevederilor legale, critica recurentului apare ca nefondată. Având în vedere considerentele expuse și raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului București, Spitalul „Prof. Dr. C.A.” și Ministerul Justiției împotriva deciziei nr. 462 A din 20 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Spitalul „Prof. Dr. C.A.” și Ministerul Justiției împotriva deciziei nr. 462 A din 20 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2013.