ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3517/2018

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 iunie 2004, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2011, contestatoarea A. l-a chemat în judecată pe intimatul Ministerul Administrației și Internelor, solicitând instanței anularea Dispoziției nr. 224 din 12 mai 2004, emisă de acesta și restituirea în natură a imobilului situat în județul Sibiu.

În motivare, contestatoarea a arătat, în esență, că respectivul imobil a fost proprietatea mamei sale B., fiind naționalizat în mod abuziv de stat, ca urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950. În prezent acesta se află în administrarea intimatului, în baza Decretului nr. 409/1955, fiind ocupat de sediul Poliției Mediaș.

Prin dispoziția atacată, notificarea sa a fost respinsă, întrucât s-a apreciat că nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

Prin Sentința nr. 876 din 18 octombrie 2004 Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis contestația, a anulat dispoziția atacată și a dispus obligarea intimatului să emită o nouă dispoziție de restituire a imobilului către contestatoare, în natură sau prin echivalent.

Apelul declarat de intimat a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 1127 din 15 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 2575 din 8 martie 2006 a admis recursul intimatului, a casat ambele hotărâri pronunțate în cauză și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului, ca instanță de fond.

Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei că, în cauză, nu s-au administrat suficiente probe, pe aspectul dovedirii calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituire, instanțele ignorând prevederile art. 139 alin. (1) C. proc. civ., față de împrejurarea că, la dosar, au fost depuse doar copii xerox ale actelor doveditoare, acte ce nu au fost nici măcar certificate. În condițiile în care multe din actele prezentate în copie sunt emise în alte state, instanțele nu au verificat dacă acestea îndeplinesc cerințele prevăzute de Legea nr. 105/1992 și O.G. nr. 66/1999.

Totodată, s-a reținut că petenta nu a depus la dosar toate actele de stare civilă care să ateste schimbarea numelui autoarei sale din C., în D., apoi E.

În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 546 din 11 aprilie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins contestația, ca neîntemeiată.

În considerente, tribunalul a reținut că, deși contestatoarea a depus o serie de acte civile în original (acte de căsătorie emise de autoritățile altor state), acestea nu îndeplinesc cerințele impuse de prevederile Legii nr. 105/1992 și nici de O.G. nr. 66/1999. În plus, aceleași înscrisuri nu atestă cu certitudine că petenta este succesoarea în drepturi a mamei sale B..

De asemenea, deși în cartea funciară imobilul era înscris pe numele B., naționalizarea s-a făcut pe numele B., petenta nefăcând dovada că, în această perioadă, autoarea sa și-a schimbat numele prin căsătorie.

Astfel fiind, contestatoarea nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în condițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, admiterea contestației, anularea Dispoziției nr. 224 din 12 mai 2004 a Ministerului Administrației și Internelor și restituirea în natură a imobilului.

Prin Decizia civilă nr. 486 din 14 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis contestația, a dispus anularea Dispoziției nr. 224 din 12 mai 2005 a Ministerul Administrației și Internelor, a obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție de restituire în natură a imobilului și să plătească suma de 1.505 RON, onorariu de expert.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs intimatul Ministerul Administrației Internelor care a susținut nelegalitatea acesteia și faptul că instanța nu a analizat incidența în cauză a prevederilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 care nu permit restituirea în natură a imobilului.

Prin Decizia civilă nr. 5104 din 8 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

În considerente, a reținut că instanța de apel s-a limitat să prezinte situația de fapt, pe care a reținut-o din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar, fără a motiva în ce măsură aceste înscrisuri întrunesc exigențele legale, la care s-a făcut referire în decizia de casare și fără a respecta, astfel, prevederile art. 315 C. proc. civ.

Aceste clarificări erau necesare cu atât mai mult cu cât, în întâmpinarea depusă la dosar, în apel, intimatul contesta înscrisurile depuse în fotocopie, solicita depunerea de copii legalizate sau certificate, iar în cazul celor emise în Germania și în Argentina, invoca necesitatea apostilării lor, în conformitate cu Convenția de la Haga din anul 1961.

De asemenea, intimatul a susținut în apel că imobilul a cărui restituire o solicită reclamanta a fost reconstruit integral, ceea ce echivalează cu o transformare într-un imobil nou, și că nu mai poate face obiectul restituirii în natură.

Or, o atare susținere nu a fost verificată de instanța de apel, deși pentru a se putea stabili dacă imobilul despre care reclamanta susține că a aparținut autoarei sale se poate sau nu restitui în natură, nu era suficient ca acesta să nu fi fost înstrăinat de stat prin vânzare sau în procesul de privatizare.

Față de susținerile intimatului și de prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, era esențial să se identifice care a fost configurația inițială a imobilului - teren și/sau construcție - dacă a avut loc o demolare și respectiv, o reconstruire a acestuia ori dacă s-au adăugat corpuri noi și care este proporția acestora.

Cum prin decizia atacată, curtea de apel nu a răspuns în nici un fel acestor susțineri, Înalta Curte nu a putut exercita controlul judiciar și verifica dacă s-au aplicat sau nu corect dispozițiile art. 3, 4, 7 și 10 din Legea nr. 10/2001.

Instanța supremă a statuat că este necesar ca instanța de trimitere să respecte dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și indicațiile privitoare la verificarea înscrisurilor cuprinse în decizia de casare anterioară și, totodată, să lămurească situația de fapt și sub aspectul existenței sau inexistenței unor construcții noi în raport de cele care au fost preluate prin naționalizare odată cu terenul.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a administrat probele cu expertiză în construcții și un supliment la aceasta, întocmite de expert F., în Dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Mediaș și cu o expertiză topo cadastrală de către expertul G., în Dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Mediaș.

Prin Încheierea din 8 februarie 2013, aceeași instanță a suspendat judecata cauzei, conform art. 155

1

C. proc. civ., iar prin Decizia civilă nr. 121 A din 21 martie 2014 a respins cererea de repunere pe rol și a constatat perimat apelul declarat de către contestatoare împotriva Sentinței civile nr. 546 din 11 aprilie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Prin Decizia civilă nr. 2609 din 8 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, ca urmare a înlăturării excepției de perimare.

În rejudecarea apelului reclamantei, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a evaluat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei și probele cu expertizele administrate și a dispus efectuarea unei noi expertize în construcții, ce a fost efectuată de expertul H., cu luarea în considerare și a expertizei topo administrată anterior.

Prin Decizia civilă nr. 218 A din 18 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-contestatoare A., împotriva Sentinței civile nr. 546 din 11 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2006, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Internelor și Reformei Administrative; a schimbat sentința apelată; a admis contestația, a anulat Dispoziția nr. 224/12 mai 2004 a Ministerului Administrației și Internelor, a obligat pe pârât să restituie în natură reclamantei suprafața de 1618 mp, teren identificată cu nr. topo x, 177/2, 179,176, 178/1 și 180/1, înscrisă în CF nr. x a localității Mediaș, astfel cum a fost identificată în raportul de expertiză topo întocmit de expert G., în Dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Mediaș, și corpurile de clădire 1 și 2, identificate cu culoare verde în raportul de expertiză întocmit de expertul H., în Dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Mediaș, amplasate pe terenul situat în Mediaș, str. x L. Roth (fostă Filimon Sârbu, fostă Tăbăcarilor) nr. 5 și a obligat pe reclamantă să păstreze afectațiunea imobilului pe o perioadă de 3 ani.

Răspunzând motivelor de apel formulate împotriva Sentinței civile nr. 547 din 11 aprilie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și dând curs îndrumărilor date de către instanța de recurs, Curtea a reținut că reclamanta a făcut dovada că este moștenitoarea defunctei sale mame, B.

Mama sa, B., s-a căsătorit în anul 1937 cu I., iar în anul 1951, cu J. Din prima căsătorie a numitei B. cu I., au rezultat reclamanta A., în anul 1941, și K., în anul 1939, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor eliberat în Germania și legalizat de L. - Notar Public Mediaș. Contestatoarea s-a căsătorit la data de 9 iulie 1971 cu M. în Germania, astfel încât, în prezent, poartă numele de A..

Procura generală dată de K. către reclamantă la Notar N. pentru recuperarea proprietății din Mediaș, înscrisă în CF nr. x nr. topografice 176, 177/1, 177/2, 178/1, A+19, 179 și 180/1, este irelevantă în prezenta cauză, atâta vreme cât nici notificarea și nici prezenta contestație nu sunt formulate de către reclamantă și în numele acestuia.

Extrasul din Registrul Stării Civile pentru născuții pe anul 1911 a Comunei Mediaș, care atestă nașterea la data de 20 septembrie 1911 a mamei reclamantei B., din părinți O. și P. la Mediaș, cât și prima căsătorie a acesteia cu I., la data de 23 septembrie 1937, este certificat sub proprie răspundere de către mandatarul reclamantei Q., împuternicit cu efecte depline în prezenta cauză prin procura notarială aflată la dosarul cauzei.

De asemenea, extrasul din Registrul Stării Civile pentru născuții pe anul 1941 a localității Sibiu, care atestă nașterea reclamantei A. la 14 iunie 1941, din părinții I. și B., domiciliați în str. x, Mediaș, este certificat de către același mandatar. De asemenea, certificatul de naștere al reclamantei este legalizat în România de către Notar Public R. Acesta atestă aceleași fapte, și anume, că este născută la 14 iunie 1941, în Sibiu și este fiica lui I. și B.

Certificatele de căsătorie întocmite în Germania referitoare la cea de-a doua căsătorie a mamei reclamantei B. cu J., la 16 august 1951 și al reclamantei cu M., care atestă căsătoria acestora în Republica Federală Germania la 9 iulie 1971, sunt apostilate în baza Convenției de la Haga din 5 octombrie 1961.

Cerința supralegalizării înscrisurilor oficiale întocmite de către o autoritate străină, instituită prin art. 162 din Legea nr. 105/1992, a fost eliminată prin Ordonanța nr. 66 din 24 august 1999 pentru aderarea României la Convenția cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961.

Prin art. 3 din acest act normativ s-a statuat că singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veridicitatea semnături, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei eliberată de către autoritatea competentă a statului din care emană documentul.

În consecință, cele două certificate de căsătorie întocmite în Germania, fiind apostilate de către statul german, sunt în concordanță cu Ordonanța nr. 66/1999 și își produc depline efecte în prezenta cauză. Este irelevantă apostilarea de către Argentina, țara în care fratele reclamantei își are domiciliul, a actului de identitate a acestuia, în condițiile în care nu este titularul acțiunii și nici a notificării.

Conform art. 139 alin. (1) C. proc. civ., partea poate să depună copii certificate sub rezerva instituită prin art. 139 alin. (2) C. proc. civ.. Copiile înscrisurilor eliberate de autoritățile române și certificate de către mandatarul reclamantei își produc efecte probatorii în cauză.

Referitor la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1188 C. civ., se constată că acestea sunt îndeplinite, căci cu privire la competența de a elibera copii legalizate de pe acte, devin incidente dispozițiile art. 93 din Legea nr. 36/1995, iar certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare, ca și actele întocmite în Registrele de stare civilă, conform art. 13 din Legea nr. 119/1996.

Contestatoarea a făcut dovada că mama sa B. figura înscrisă în Cartea Funciară nr. x a Comunei Mediaș cu imobilul situat în aceeași localitate în baza certificatului de moștenitor nr. x/1933. În regimul de carte funciară instituit în Transilvania, înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară are caracter constitutiv de drepturi, astfel încât, proba diabolica apare lipsită de relevanță.

Din anexa la Decretul Lege nr. 92/1950, rezultă că de la mama reclamantei au fost naționalizate mai multe apartamente din str. x. Faptul că în anexa la decretul de naționalizare este înscris greșit numele său, sub formă de B., în loc de B., nu schimbă faptul naționalizării de la aceasta a imobilului din litigiu, de vreme ce este indicată în mod expres adresa imobilului din Mediaș, str. x. Din adeverința eliberată de Primăria Municipiului Mediaș sub nr. x din 21 noiembrie 2002, certificată de către mandatar, rezultă că actuala stradă St. L. Roth din Mediaș purta, în anul 1950, denumirea de Filimon Sârbu.

Conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg și imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950. În raport de aceste dispoziții legale, imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de stat și intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază persoanele fizice, proprietari ai imobilelor, la data preluării în mod abuziv, cât și moștenitorii legali ai acestora.

Conform art. 4 alin. (3) și (4) din aceeași lege, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită. De cotele moștenitorilor legali care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

Certificatul de moștenitor eliberat de autoritățile germane care atestă calitatea de descendenți și moștenitori ai reclamantei și numitului K. de după defuncta B. la data de 20 septembrie 1911, cu ultimul domiciliu în Stuttgart, str. x, nu este apostilat. Însă, reclamanta beneficiază de prevederile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, de vreme ce a făcut notificarea în termenul prevăzut de lege, fiind astfel repusă în termenul de acceptare a succesiunii pentru acest imobil, în temeiul legii, și beneficiind și de cota fratelui său, care nu figurează ca notificator.

Așa fiind, în raport de elementele probatorii menționate și de dispozițiile legale speciale instituite prin Legea nr. 10/2001, care conțin elemente derogatorii de la dreptul comun, chiar și în privința dovezilor dreptului de proprietate și a actelor care atestă calitatea de moștenitor în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001, contestatoarea a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul acestei legi.

Conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv, se restituie în natură, iar conform art. 7 alin. (2) din această lege, dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de lege. În cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, persoana îndreptățită poate primi măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile art. 1 alin. (2) din lege.

Sub acest aspect, din raportul de expertiză topo cadastrală întocmit de expert G., coroborat cu extrasul de carte funciară aflat la dosarul cauzei, rezultă că, în baza certificatului de moștenitor nr. x/1933, se intabulează în CF x Mediaș, B.. În baza Încheierii nr. 928 din 29 octombrie 1964, parcelele nr. 176, 177/1, 177/2, 178/4 și 179 din vechea carte funciară, se înscriu în Cartea Funciară nr. x, avându-l ca proprietar pe Statul Român, iar în baza Încheierii nr. 1628 din 2 august 1973 și în baza Deciziei nr. 237/1973 a Consiliului Popular Județean, numerele topo x, 177/1, 177/2, 178/1 și 179 și construcțiile A+29 se transcriu în CF nou 8194, în administrarea Ministerului de Interne. Din conversia acestei cărți funciare, în prezent, apare Cartea Funciară x Mediaș, cu numerele topografice 177/1, 177/2, 176, 178/1, 179 și 180/1 și cu o suprafață din acte de 1.762 mp și o suprafață măsurată de 1618 mp.

Expertul a arătat că reconstruirea unui imobil rezultă din documentele legate de obținerea unor autorizații de demolare/construire sau pentru obținerea unui certificat de urbanism, dar nu au fost identificate la autorități astfel de documente probatorii. Totuși, din coroborarea planului topografic cu situația actuală, se poate constata că există corpuri demolate, dar nu se poate estima, cu privire la starea lor, în momentul demolării, suprafața și componența lor. La construcțiile vechi existente se adaugă corpuri noi de clădire.

Din raportul de expertiză în construcții întocmit de expert F., rezultă că este păstrată în cea mai mare parte configurația inițială, cu excepția construcțiilor amplasate în spatele curții, iar construcțiile noi, formate din corp de clădire de tip P+E, corp de clădire de tip P, țarcul de câini și garajele de tip parter, reprezintă 34,40% din total, luând în considerare și varianta de construcții supraterane, proporția este de 41,46%. Întrucât cea de-a doua expertiză în construcții, întocmită de expertul H., în Dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Mediaș, a avut la bază și raportul de expertiză topo efectuat anterior, instanța a omologat acest din urmă raport de expertiză în construcții.

Expertul a concluzionat că imobilul în litigiu este situat în localitatea Mediaș, str. x L Roth (fosta Filimon Sârbu, fosta Tăbăcarilor) nr. 5. El este format din 6 corpuri de clădire din zidărie de tip S parțial +P+E, P+E, T, S parțial +P și terenul aferent proprietății. Acesta a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 și în administrarea Ministerului de Interne, fiind înscris în prezent în CF x sub nr. 176, 177/1, 177/2, 178/2, 179 și 180/1.

Ministerul Administrației și Internelor a edificat corpul 6, clădire de tip parter și etaj cu arest la parter și birouri la etaj, corpul de clădire nr. 5 tip parter, cu destinația de spațiu pentru plimbat arestații și boxa de depozitare, corpul nr. 4, țarcul de câini, anexa din zidărie de cărămidă cu fundații de beton și corpul nr. 3, garajele de tip parter. Corpurile de clădire vechi constau în corpul de clădire nr. 2 de tip subsol parțial și parter cu destinația de arest și spații depozitare la subsol și birouri la parter, cât și corpul de clădire nr. 1 de tip subsol parțial, parter și etaj, cu destinația de spații depozitare la subsol și birouri la parter și etaj.

Corpurile de clădire vechi nr. 1 și 2 au o arie desfășurată de 1.241,85 mp, iar corpurile de clădire de construcții noi (corp 3 + corp 4 + corp 5 + corp 6) au o arie desfășurată de 597,76 mp. Astfel fiind, prin transformările suferite în raport cu forma inițială, au fost adăugate corpurile de zidărie noi 6 + 5 + 4 + 3, ce reprezintă 48% raportat la aria desfășurată a corpurilor vechi 1 și 2.

Expertul nu a identificat în arhiva Serviciului logistic al IPJ Sibiu proiectul de execuție și autorizația de construire.

În baza art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

În speță, chiar dacă au fost demolate o serie de construcții, nu s-a identificat cu certitudine structura și componența acestora și nici reclamanta nu a cerut măsuri reparatorii în echivalent pentru ele.

În schimb, pentru construcțiile vechi nr. 1 și 2, rămase nedemolate, se impune restituirea în natură a acestora, în temeiul textului de lege sus menționat.

Conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi cea afectată servituților legale, spațiilor verzi, așa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, precum și alte amenajări de utilitate publică a localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

În speță, intimatul nu a putut face dovada existenței unor autorizații de construcție pentru construcțiile noi, respectiv pentru corpurile de clădire 6, 4, 5 și 3, pentru ca persoana îndreptățită să poată obține doar restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru suprafața de teren ocupată de construcțiile noi, măsurile reparatorii să fie stabilite în echivalent.

Ca urmare, devin incidente dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990.

În cauză, nu pot fi aplicate nici dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în baza cărora au fost stabilite obiective pentru expertul H., întrucât, conform acestui text, numai în situația imobilelor construcții cărora le-au fost adăugate pe orizontală și/sau verticală în raport de forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial, foștilor proprietari li se propun măsuri reparatorii prin echivalent.

Or, corpurile noi de clădire 6, 5, 4 și 3 reprezintă doar 48%, raportat la aria desfășurată a corpurilor vechi 1 și 2, astfel cum se concluzionează prin raportul de expertiză.

În schimb, deținătorul suprafeței adăugate imobilului preluat are drept de preempțiune la cumpărarea suprafeței restituite fostului proprietar sau, după caz, moștenitorului acestuia, în baza art. 19 alin. (3) din lege.

Cu toate acestea, în situația imobilelor construcții care fac obiectul notificării, potrivit procedurilor prevăzute la Cap. III, și cărora le-au fost adăugate pe orizontală și/sau verticală în raport de forma inițială corpuri suplimentare de sine stătătoare, foștilor proprietari, sau, după caz, moștenitorilor acestora, li se restituie în natură doar suprafața deținută în proprietate la data trecerii în proprietatea statului, astfel cum se stipulează prin prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel încât instanța urmează a dispune doar restituirea corpurilor de clădire 1 și 2.

La stabilirea modalității de reparație, instanța a avut în vedere și dispozițiile imperative și exprese ale art. 16 din Legea nr. 10/2001, conform cărora, în situația imobilelor având destinațiile arătate în Anexa nr. 2 lit. a), care fac parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social/culturale, foștilor proprietari, sau, după caz, moștenitorilor acestora, li se restituie imobilul în proprietate, cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din Anexa nr. 2 lit. a).

În Anexa nr. 2 lit. a) pct. 3 la Legea nr. 10/2001 se stipulează că în lista imobilelor ce intră sub incidența art. 6 din Legea nr. 10/2001 republicată intră și imobilele ocupate de administrații financiare, trezorerii, ministere și alte autorități ale administrației publice centrale, parchete, judecătorii, tribunale, curți de apel, poliție, poliție de frontieră, jandarmi, servicii publice comunitare pentru situații de urgență, sedii vamale, arhive naționale, direcții județene, case de asigurări de sănătate, primării, prefecturi,consilii locale și județene, inspectorate școlare.

Totodată, în baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, urmează ca reclamanta să fie obligată a păstra afectațiunea imobilului pe o perioadă de 3 ani.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 1377 din 15 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă s-a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva Deciziei civile nr. 218 A din 18 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă; s-a casat decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Pentru a decide astfel, s-a reținut următoarele:

Critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în reținerea ca dovedită a calității de persoană îndreptățită a reclamantei, sub aspectul celor două elemente: dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului și a calității de moștenitor de pe urma fostului proprietar de la care a fost preluat imobilul în mod abuziv, este nefondată.

Art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare referitoare la proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării, numai că prin această sintagmă se are în vedere numai etapa administrativă a notificării.

Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificărilor în oricare din cele două etape - administrative înaintea entității notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării.

De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este nedepunerea în termen a notificării.

În cauză, s-au administrat probe, care au fost apreciate în mod legal de către instanță ca fiind valide, respectiv că îndeplinesc condițiile impuse de art. 23 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, și care fac dovada asupra proprietății și a calității de moștenitor a reclamantei.

Notificarea formulată de contestatoare a cuprins elementele de identificare ale persoanei îndreptățite și a bunului imobil solicitat.

Persoana individualizată în actul normativ prin care s-a dispus preluarea este B., iar în cauză s-a făcut dovada că această persoană este una și aceeași cu S., mama contestatoarei, iar recurentul nu a produs probe contrare în ce privește greșita reținere a identității persoanei menționate în actul normativ.

Actele care dovedesc starea civilă și filiația cu titulară inițială a dreptului de proprietate au fost prezentate în forma impusă de dispozițiile art. 23.2 și 23.3 din H.G. nr. 250/2007.

Astfel, extrasul Registrului Stării Civile pentru născuții pe anul 1941 al localității Sibiu, care atestă nașterea reclamantei la 14 iunie 1941, din părinții I. și B., este certificat de mandatar; certificatul de naștere al reclamantei este legalizat și atestă aceleași fapte; certificatele de căsătorie întocmite în Germania, referitoare la cea de-a doua căsătorie a mamei reclamantei, B., cu J., la 16 august 1951 și al reclamantei cu M., sunt apostilate.

Se constată că problema identității dintre persoana menționată în actul de preluare și cea menționată ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului și autoarea contestatoarei a fost soluționată în mod judicios de către instanță în baza înscrisurilor depuse și în conformitate cu prevederile art. 23 din H.G. nr. 250/2007.

Având în vedere că reclamanta a făcut dovada filiației sale cu titulara inițială a dreptului de proprietate, în mod legal, s-a reținut și calitatea acesteia de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Regulile probațiunii în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun, prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, instituindu-se așa-numita prezumție care vizează întinderea dreptului în favoarea celor care apar menționați în "actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării", iar definirea actelor doveditoare s-a făcut prin art. 23 - 24 din H.G. nr. 250/2007.

Nefondată este și critica privind faptul că instanța a depășit limitele învestirii sale prin depășirea atribuțiilor judecătorești și a acordării a ceea ce nu s-a cerut, în sensul că prin cererea de chemare în judecată s-a cerut doar anularea dispoziției, iar instanța s-a pronunțat și pe restituirea imobilului.

Plenitudinea de jurisdicție a instanței învestite, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, semnifică competența instanței de a hotărî nu numai asupra legalității dispoziției,a obligării la emiterea unei noi dispoziții, ci și la soluționarea pe fond a cauzei, prin dispunerea în mod direct a restituirii imobilului preluat în mod abuziv.

Plenitudinea de jurisdicție a instanței sesizate, conform art. 26 alin. (3) este dată și de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care instanțelor de judecată le-au fost extinse prerogativele de judecată, în sensul că trebuie să hotărască în privința a tot ce este legat de Legea nr. 10/2001.

Instanța trebuie să judece nu numai anularea dispoziției emisă de unitatea învestită cu soluționarea notificării sau refuzul de soluționare, ci și toate cererile care au legătură cu Legea nr. 10/2001, lege reparatorie complexă care nu poate fi cantonată în prevederi de drept comun care să o îngrădească și să conducă la soluționarea cauzei într-un termen nerezonabil.

Analizând celelalte motive de recurs care privesc modalitatea de restituire din perspectiva incidenței în cauză a dispozițiilor art. II alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002 și a întinderii suprafeței de teren restituite, acestea se apreciază ca fondate.

Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Potrivit art. 10 alin. (3) se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate, în condițiile legii, după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcțiile ușoare sau demontabile.

Se pot restitui în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate, dar care nu mai sunt necesare unității deținătoare, sub condiția ca persoana îndreptățită să achite o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilite potrivit standardelor internaționale (art. 10 alin. (5).

Se constată că legea impune obligativitatea restituirii în natură a terenurilor numai în ipoteza în care pe acestea s-au edificat ilegal, după data de 1 ianuarie 1990, construcții, indiferent de destinația acestora.

Legiuitorul a dorit să sancționeze, în acest sens, persoana juridică deținătoare pentru încălcarea regimului legal al autorizării construcțiilor.

Dacă legea a vrut să se aplice un atare tratament diferențial, este imperios necesar a se stabili cu prioritate data edificării construcțiilor și dacă au fost sau nu autorizate, pentru aplicarea corectă a dispozițiilor art. 10 alin. (3) sau 5 din Legea nr. 10/2001.

În cauză, probele administrate nu lămuresc pe deplin momentul edificării noilor construcții, iar recurentul, prin motivele de recurs, a arătat că acestea au fost edificate anterior anului 1990, iar pentru construcția nr. 4 chiar există autorizație de construire.

De asemenea, prin celelalte înscrisuri depuse, privind cheltuielile efectuate, se tinde a se face dovada că lucrările au fost efectuate anterior anului 1990.

Lipsa identificării existenței autorizațiilor de construire la momentul efectuării expertizei nu scutește instanța de a administra probe pentru stabilirea momentului edificării construcțiilor, pentru a dispune legal cu privire la suprafața de teren definită ca "liberă" de lege și care poate fi restituită în natură.

În ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, se constată, raportat la concluziile experților, că cele două construcții, numerotate cu 1 și 2, și care au aparținut autoarei contestatoarei nu pot fi calificate ca fiind construcții "noi", în raport cu cele preluate.

Nu constituie imobil nou, în raport cu cel preluat, construcția căreia i s-a modificat compartimentarea inițială ori i s-a adus numai îmbunătățiri funcționale.

Fondată este și critica privind neanalizarea de către instanță a incidenței în cauză a dispozițiilor art. II alin. (1) din Titlul II a O.U.G. nr. 184/2002, potrivit cărora cetățenii străini pot opta doar pentru dobândirea unui drept de folosință special asupra terenurilor și care conferă titularului drepturile și obligațiile conferite de lege proprietarului, cu excepția dreptului de dispoziție, iar în cauză nu s-a statuat că reclamanta are cetățenie română.

Prin Decizia nr. 416A din 10 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul contestator A. împotriva Sentinței civile nr. 546 din 11 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Internelor și Reformei Administrative; a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a admis contestația; a anulat Dispoziția nr. 224 din 12 mai 2004, emisă de Ministerul Administrației și Internelor; a obligat pârâtul să emită dispoziție de restituire în natură în favoarea reclamantei pentru: - imobilele construcții, identificate ca fiind corpurile de construcții C1 și C 2, în raportul de expertiză întocmit de expert H. în Dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Mediaș, amplasate pe terenul situat în Mun. Mediaș, jud. Sibiu. - terenul aferent construcțiilor C1 și C2, în suprafață de 671 mp, înscris în CF nr. x, situat în Mun. Mediaș, jud. Sibiu, în proprietatea exclusivă a reclamantei; - cota indiviză de 75,52% din terenul în suprafață de 504 mp, cu destinația de curte, înscris în CF nr. x, situat în Mun. Mediaș, jud. Sibiu;

A obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent sub forma punctelor compensare pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, în suprafața de 671,38 mp, situat la adresa anterior menționată.

A obligat reclamanta să păstreze afectațiunea imobilului ce se restituie în natură, o perioadă de 1 an de la data emiterii dispoziției de restituire în natură.

A obligat apelanta reclamantă să plătească expertului G. suma de 4.500 RON, reprezentând onorariu de expert stabilit în sarcina acesteia pentru efectuarea expertizei în specialitatea topografie.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatului pârât de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de expert.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:

În drept, potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Așa fiind, problemele de drept ale unui litigiu, astfel cum acestea au fost lămurite prin decizia de casare, se opun cu autoritate atât părților, cât și instanței de trimitere, motiv pentru care nu mai pot face obiectul analizei acestei din urmă instanțe și nici al criticilor formulate de părțile interesate prin intermediul căilor de atac.

Prin Decizia civilă nr. 1377/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat cu autoritate de lucru judecat aspectele ce au făcut obiectul apelului, în sensul că a lămurit calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei intimate, potrivit art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, sub cele două elemente: dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului și a calității de moștenitor de pe urma fostului proprietar, de la care s-a preluat imobilul în mod abuziv.

De asemenea, a reținut și competența instanței de a hotărî nu numai asupra legalității dispoziției, ci și asupra soluționării pe fond a cauzei, prin dispunerea în mod direct a restituirii imobilului preluat în mod abuziv, prin plenitudinea de competență dată instanței sesizate atât de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cât și de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea, în casarea cu trimitere spre rejudecare, a fost chemată să lămurească incidența în cauză a dispozițiilor art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002, potrivit cu care cetățenii străini pot opta doar pentru dobândirea unui drept de folosință special asupra terenurilor și care conferă titularului drepturile și obligațiile conferite de lege proprietarului, cu excepția dreptului de dispoziție, iar, în cauză, nu s-a statuat că reclamanta are cetățenie română, respectiv să verifice existența terenului și a construcțiilor ce pot fi restituite în natură, prin identificarea momentului edificării construcțiilor noi.

Cu putere de lucru judecat, instanța de recurs a dezlegat modul de interpretare a dispozițiilor legale aplicabile în speță, privind restituirea în natură a imobilului supus analizei.

Astfel, s-a reținut că legea impune obligativitatea restituirii în natură a terenurilor numai în ipoteza în care pe acestea s-au edificat ilegal, după data de 1 ianuarie 1990, construcții, indiferent de destinația acestora.

Legiuitorul a dorit să sancționeze, în acest sens, persoana juridică deținătoare, pentru încălcarea regimului legal al autorizării construcțiilor.

Dacă legea a vrut să se aplice un atare tratament diferențial este imperios necesar a se stabili cu prioritate data edificării construcțiilor, respectiv dacă au fost sau nu autorizate, pentru aplicarea corectă a dispozițiilor art. 10 alin. (3) sau 5 din Legea nr. 10/2001.

În cauză, probele administrate nu lămuresc pe deplin momentul edificării noilor construcții, iar recurentul, prin motivele de recurs, a arătat că acestea au fost edificate anterior anului 1990, iar pentru construcția nr. 4 chiar există autorizație de construire.

De asemenea, prin celelalte înscrisuri depuse privind cheltuielile efectuate, se tinde a se face dovada că lucrările au fost efectuate anterior anului 1990.

Lipsa identificării existenței autorizațiilor de construire la momentul efectuării expertizei nu scutește instanța de a administra probe pentru stabilirea momentului edificării construcțiilor pentru a dispune legal cu privire la suprafața de teren definită ca "liberă" de lege și care poate fi restituită în natură.

În ceea ce privește calitatea de cetățean român al reclamantei, Curtea a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 21/1991, respectiv ale Legii nr. 312/2005, ultima reglementând modul de dobândire a terenurilor proprietate privată de către cetățenii străini.

Potrivit art. 22 al Legii nr. 21/1991, dovada cetățeniei române se face cu buletinul de identitate, pașaportul sau certificatul prevăzut la art. 21 alin. (2)., iar art. 24 din aceeași lege reglementează cazurile în care cetățenia română se poate pierde. Astfel, cetățenia română se poate pierde prin:a) retragerea cetățeniei române; b) aprobarea renunțării la cetățenia română; c) în alte cazuri prevăzute de lege.

Curtea, prin raportare la actele dosarului, a reținut, din Adresa nr. x din 30 martie 2017, emisă de Ministerul Afacerilor Externe, că în registrele de stare civilă ale Primăriei Municipiului Sibiu, a fost identificat actul de naștere nr. 515 din data de 14 iunie 1941, al numitei A., pe marginea căruia nu este nicio mențiune referitoare la cetățenie. De asemenea, în evidențele Autorității Naționale pentru Cetățenie, numita A., nu figurează ca titulară a unei cereri de renunțare sau de redobândire a cetățeniei române.

Pentru a analiza cetățenia română și implicația ei asupra dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, Curtea a analizat dacă acest aspect mai este pertinent, în raport de reglementările legislative intervenite cu privire la dobândirea dreptului de proprietate de către cetățenii străini, având în vedere că nu există la dosar date din care să reiasă cu certitudine dovada cetățeniei române a reclamantei, respectiv a autoarei reclamantei, care s-a căsătorit cu un cetățean german.

Curtea a reținut că, urmarea aderării României la UE, a intervenit o serie de modificări legislative în domeniul dobândirii dreptului de proprietate al terenurilor de către cetățenii străini. Astfel, în anul 2005, prin Legea nr. 312, s-a legiferat, la art. 3, dreptul cetățenilor unui stat membru, apatrid cu domiciliul într-un stat membru sau în România, de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, în aceleași condiții cu cele prevăzute de lege pentru cetățenii români, iar pentru terenurile agricole, pădurile și terenurile forestiere s-a instituit un termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană.

Cum este cert că reclamanta-intimată este cu domiciliul într-un stat membru al Uniunii Europene (Germania), iar România a aderat la UE la 1 ianuarie 2007, în cauză, apare irelevantă dovada cetățeniei române pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent imobilului situat în Mediaș

În ceea ce privește al doilea aspect de lămurit, Curtea a dispus efectuarea unei expertize care să individualizeze corpurile de clădire cu suprafața aferentă acestora, necesară pentru buna folosință a acestora, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

Prin adresa din data de 10 aprilie 2017, apelanta pârâtă a comunicat situația corpurilor edificate la imobilul situat în mun. Mediaș, str. x L. Roth, nr. 5 (fost Filimon Sârbu), nr. cadastru intern 32 - 9, respectiv că au fost edificate, în anii 1974 - 1975, clădirea nr. 4 (destinație - padoc câini) cu suprafața desfășurată de 13,75 mp, clădirea nr. 3, cu destinație garaj, cu suprafața construită de 111, 70 mp, iar în anul 1976, au fost edificate corpurile 5 și 6.

Situația imobilului a făcut obiectul expertizei efectuată de expert G., din care reiese că suprafața măsurată în teren este de 1.631 mp, deși, în acte, figurează cu suprafața de 1.762 mp, în incinta căruia există 6 corpuri de construcție, C1 și C2, corpuri vechi, corpurile C3,C4,C5,C6, corpuri adăugate ulterior.

În aceea ce privește suprafața ocupată de aceste construcții, expertul le-a identificat astfel: C1 - corp vechi, etaj și subsol, cu suprafața construită la sol de 293,12 mp; C2 - corp vechi, parter și subsol, cu suprafața construită la sol de 346,91 mp, C3 - corp nou, parter și etaj, cu suprafața construită la sol de 178,93 mp, C4 - corp nou, cu destinația de plimbător, cu suprafața construită la sol de 27,10 mp, C5 - corp nou, (boxe câini), cu suprafața construită la sol de 79,33 mp, C6 - corp nou, cu destinația - garaje, cu suprafața construită la sol de 137,00 mp. Se concluzionează că suprafața construită la sol a corpurilor vechi este de 640,03 mp, iar a corpurilor noi de 422,36 mp, în timp ce curtea interioară are o suprafață de 504 mp.

Prin raportare la aceste suprafețe, expertul a avut în vedere suprafața necesară asigurării bunei funcționării a imobilelor ce nu pot fi restituite în natură și a stabilit că suprafața aferentă corpurilor de construcțiile vechi este de 671 mp, cotă procentuală de 75,52 %, iar corpurilor noi de 456 mp, cărora le revine o cotă procentuală de 24,48%.

Întrucât imobilul în litigiu este ocupat de Ministerul Internelor și Reformei Administrative - Poliția Mediaș, acesta intră sub incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) și a Anexei 2 lit. A) (pct. 3 din Legea nr. 10/2001), astfel încât Curtea a impus un termen de păstrare a afectațiunii de 1 an de la data emiterii dispoziției de restituire în natură, în sarcina reclamantei intimate, pentru partea din imobil pe care urmează a o obține în natură.

La stabilirea acestui termen, Curtea a reținut durata mare de soluționare a cauzei, cererea fiind introdusă în anul 2004, reclamanta intimată fiind lipsită de bun și de prerogativele conferite de această calitate pe o perioadă îndelungată de timp, ceea ce se încadrează în prevederile Protocolului nr. 1, art. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere dispozițiile instanței, prin care s-a pus în vedere reclamantei intimate să suporte jumătate din onorariul stabilit pentru efectuarea expertizei imobiliare construcții, onorariu ce a fost stabilit la 9.000 RON, reținând lipsa îndeplinirii acestei obligații, deși expertul a depus la dosar expertiza imobiliară dispusă, Curtea a obligat-o pe aceasta la plata, în favoarea expertului G., a sumei de 4.500 RON.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, solicitând admiterea căii de atac astfel cum a fost formulată și arătând că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 304 pct. 6, 7 și 9 din C. proc. civ., pentru următoarele argumente:

O primă critică s-a raportat la faptul că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, încălcând prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Contestatoarea a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Mun. Mediaș str. x, jud. Sibiu, în suprafață totală de 1.631 mp, suprafață măsurată de către expertul judiciar G..

Curtea de Apel București a hotărât restituirea către contestatoare a următoarelor suprafețe de teren: - 671 mp, reprezentând terenul aferent construcțiilor C1 și C2; cotă indiviza de 75,52% din terenul în suprafață de 504 mp, cu destinația de curte, respectiv 380,62 mp; măsuri reparatorii în echivalent sub forma punctelor pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, în suprafață de 671,38 mp.

În urma unui calcul aritmetic simplu, reiese că suprafața de teren ce urmează a fi restituită contestatoarei, fie în natură, fie în echivalent, este de 1.723 mp (671 + 380,62 + 671,38),

Având în vedere că suprafața totală a imobilului situat în Mun. Mediaș, jud. Sibiu este de 1.631 mp, iar instanța a calculat o suprafață de 1.723 mp, rezultă o diferență de 92 mp.

Recurentul a apreciat că terenul ce nu poate fi restituit în natură nu are o suprafață de 671,38 mp, cum a reținut instanța de apel, ci mai puțin, respectiv 579,38 mp; la această valoare se ajunge adunând suprafața de 456 mp, aferentă corpurilor de construcție noi, cu suprafața rezultată din cota indiviză de 24,48%, din terenul în suprafață de 504 mp, cu destinația de curte, respectiv 123,38 mp.

Adunând 671 mp, reprezentând terenul aferent construcțiilor C1 și C2, cu 380,62 mp, reprezentând cotă indiviză de 75,52% din terenul în suprafață de 504 mp, cu destinația de curte și cu 579,38 mp, pentru care s-ar acorda măsuri reparatorii în echivalent, sub forma punctelor, pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, reiese exact suprafața imobilului situat în Mun. Mediaș, jud. Sibiu, respectiv 1631 mp.

Curtea de Apel București a încălcat prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., respectiv decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și este lipsită totodată de temei legal.

Astfel, în considerentele hotărârii, instanța reține suprafețele construite la sol a corpurilor vechi, C1 și C2, ca fiind de 640,03 mp, iar a corpurilor noi, C3, C4, C5 și C6, de 422,36 mp, în timp ce curtea interioară are o suprafață de 504 mp. Aceste constatări sunt în deplină concordanță cu expertizele tehnice existente la dosar.

Numai că, în considerentele ulterioare, instanța reține că, potrivit expertului (nu precizează care dintre experți, la dosarul cauzei fiind omologate mai multe expertize aparținând unor experți diferiți), suprafața aferentă corpurilor de construcție vechi este de 671 mp, cotă procentuală de 75,52%, iar corpurilor noi de 456 mp, cărora le revine o cotă procentuală de 24,48%.

Astfel, instanța a adăugat, fără a indica temeiul, o suprafață suplimentară de 30,97 mp suprafeței aferente corpurilor de construcție vechi, ajungând de la 640,03 mp la 671 mp, și o suprafață suplimentară de 33,64 mp suprafeței aferente corpurilor de construcție noi, ajungând de la 422,36 mp la 456 mp.

De asemenea, recurentul a susținut că "nu