ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1377/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1377/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1377/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21

iunie 2004 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

contestatoarea A. (născută B.) l-a chemat în judecată pe

intimatul Ministerul Administrației și Internelor pentru anularea

dispoziției nr. x din 12 mai 2004 emisă de acesta și restituirea

în natură a imobilului situat în localitatea Mediaș.

În motivare,

a arătat că respectivul imobil a fost proprietatea mamei sale C.

(născută D. căsătorită E.), fiind naționalizat în

mod abuziv de stat, ca urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950. În

prezent acesta se află în administrarea intimatului, în baza Decretului

409/1955, fiind ocupat de sediul Poliției Mediaș.

Prin

dispoziția atacată, notificarea sa a fost respinsă întrucât s-a

apreciat că nu a făcut dovada calității de persoană

îndreptățită în sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

Prin

Sentința nr. 876 din 18 octombrie 2004 Tribunalul București,

secția a V-a civilă, a admis contestația, a anulat

dispoziția atacată și a dispus obligarea intimatului să

emită o nouă dispoziție de restituire a imobilului către

contestatoare, în natură sau prin echivalent.

Apelul

declarat de intimat a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr.

1127 din 15 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 2575 din 8

martie 2006 a admis recursul intimatului, a casat ambele hotărâri

pronunțate în cauză și a trimis cauza spre rejudecare

tribunalului, ca instanță de fond.

Instanța

supremă a reținut în considerentele deciziei, că în cauză

nu s-au administrat suficiente probe, pe aspectul dovedirii calității

petentei de persoană îndreptățită la restituire,

instanțele ignorând prevederile art. 139 alin. (1) C. proc. civ.,

față de împrejurarea că la dosar au fost depuse pe acest aspect

doar copii xerox ale actelor doveditoare, acte ce nu au fost nici măcar

certificate. În condițiile în care, multe din actele prezentate în copie

sunt emise în alte state, instanțele nu au verificat dacă acestea

îndeplinesc cerințele prevăzute de Legea nr. 105/1992 și O.G.

nr. 66/1999.

Totodată

s-a reținut că petenta nu a depus la dosar toate actele de stare

civilă care să ateste schimbarea numelui autoarei sale din D., în E.,

apoi C.

În

rejudecare, prin Sentința civilă nr. 546 din 11 aprilie 2007

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

contestația, ca neîntemeiată.

În

considerente, tribunalul a reținut că, deși contestatoarea a

depus o serie de acte civile în original (acte de căsătorie emise de

autoritățile altor state), acestea nu îndeplinesc cerințele

impuse de prevederile Legii nr. 105/1992 și nici a O.G. nr. 66/1999. În

plus, aceleași înscrisuri nu atestă cu certitudine că petenta

este succesoarea în drepturi a mamei sale C. (născută D. și

căsătorită E.).

De asemenea,

deși în cartea funciară imobilul era înscris pe numele D.,

naționalizarea s-a făcut pe numele E., petenta nefăcând dovada

că în această perioadă autoarea sa și-a schimbat numele

prin căsătorie.

Astfel fiind,

contestatoarea nu a făcut dovada calității de persoană

îndreptățită, în condițiile art. 3 și 4 din Legea nr.

10/2001.

Împotriva

sentinței a declarat apel reclamanta care i-a adus critici de nelegalitate

și netemeinicie, în sensul că:

-

instanța nu a ținut cont de prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001

și art. 23 lit. g) din H.G. nr. 250/2007, prin care se prevede că

dovada dreptului de proprietate ori a calității de moștenitor se

poate face prin orice alte înscrisuri pe care persoana

îndreptățită înțelege să le folosească. Or, din

certificatul genealogic din 26 ianuarie 2007 eliberat de Parohia

Evanghelică Mediaș, rezultă că mama sa D., născută

în Mediaș la data de 20 septembrie 1911, este fiica lui F. și a G..

D. s-a căsătorit cu H. la Mediaș în anul 1937. Din această

căsătorie s-a născut ea reclamanta, B. Această situație

este confirmată și de extrasul din Registrul stării civile

pentru născuți pe anul 1911 a Primăriei Mediaș și de

certificatul său de naștere. Din certificatul de căsătorie

tradus, legalizat și apostilat, rezultă că mama sa E.

(născută D.) s-a căsătorit la data de 16 august 1951 cu I.

Din certificatul său de căsătorie tradus, legalizat și

aplicat cu apostilă rezultă că ea contestatoarea s-a

căsătorit la data de 09 iulie 1971 cu J., așa încât, a

făcut dovada calității sale de persoană

îndreptățită;

-

instanța nu a observat că imobilul în litigiu a fost

naționalizat de la E., chiar dacă în actul de naționalizare

apare preluat de la E., care este aceeași persoană cu D., mama sa,

astfel încât preluarea la stat are caracter abuziv;

- greșit

instanța nu a constatat că sunt îndeplinite condițiile

prevederilor Legii nr. 105/1992 și O.G. nr. 66/1999, în condițiile în

care, actele eliberate în străinătate poartă apostilă. În

plus, actele eliberate în România sunt legalizate de către notar.

În

consecință, a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a

sentinței, admiterea contestației, anularea dispoziției nr. x

din 12 mai 2004 a Ministerului Administrației și Internelor și

restituirea în natură a imobilului prin decizia instanței.

Prin

întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea contestației, ca

neîntemeiată arătând că între actele de stare civilă depuse

de reclamantă există neconcordanțe și că aceasta nu

s-a conformat condițiilor impuse de art. 162 din Legea nr. 105/1992

și O.G. nr. 66/1999. Astfel, actele oficiale depuse de către aceasta

nu sunt apostilate în Germania și Argentina pentru a putea produce efecte

pe teritoriul României. De asemenea, prin art. 22 pct. 2 din H.G. nr. 498/2003,

preluat în H.G. nr. 250/2007, numai copiile legalizate sau certificate de pe

actele de proprietate și de calitate de moștenitor pot fi luate în

considerare. Or, dosarul administrativ nu este complet, nici sub aspectul

calității de moștenitor, și nici sub aspectul dreptului de

proprietate.

În plus,

imobilul a intrat în proprietatea Statului român în baza Decretului-lege nr.

92/1950 și a fost transmis în administrarea Ministerului Internelor

și Reformei Administrative prin Decizia nr. 237 din 09 mai 1973 a

Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Sibiu. După

preluarea imobilului, clădirile au fost reconstruite, astfel că

acesta nu mai poate face obiectul unei restituiri în natură, ci numai prin

echivalent. Chiar dacă nu s-a schimbat structura locativă și nu

a fost transformat imobilul structural, deține dovezi că a avut loc o

reconstrucție integrală, o refacere a tuturor elementelor de

structură și a celor accesorii, a utilităților, ceea ce

echivalează cu transformarea imobilului într-unul nou.

Mai mult,

conform art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., întrucât beneficiază de

prezumția constructorului de bună-credință, ar trebui

să fie dezdăunat cu o sumă de bani reprezentând fie valoarea

materialului și prețul muncii, fie cu o sumă de bani

reprezentând creșterea valorii fondului.

Prin Decizia

civilă nr. 486 din 14 octombrie 2009 Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat în tot sentința

apelată în sensul că a admis contestația, a dispus anularea

dispoziției nr. x din 12 mai 2005 a MAI, a obligat pe pârât să

emită o nouă dispoziție de restituire în natură a

imobilului și să plătească suma de 1505 lei onorariu de

expert.

Împotriva

deciziei a declarat recurs intimatul Ministerul Administrației Internelor

care a susținut nelegalitatea acesteia pentru motivele indicate, iar în

plus, a susținut că instanța nu a analizat incidența în

cauză a prevederilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001

care nu permit restituirea în natură a imobilului.

Prin Decizia

civilă nr. 5104 din 08 octombrie 2010 Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza

spre rejudecare la aceeași curte de apel.

În

considerente, a reținut că instanța de apel s-a limitat să

prezinte situația de fapt, pe care a reținut-o din coroborarea

înscrisurilor depuse la dosar, fără a motiva în ce măsură

aceste înscrisuri întrunesc exigențele legale, la care s-a făcut

referire în decizia de casare și fără a respecta astfel

prevederile art. 315 C. proc. civ.

Aceste

clarificări erau necesare cu atât mai mult cu cât în întâmpinarea

depusă la dosar în apel, intimatul contesta înscrisurile depuse în

fotocopie, solicită depunerea de copii legalizate sau certificate, iar în

cazul celor emise în Germania și în Argentina invocă necesitatea

apostilării lor, în conformitate cu Convenția de la Haga din anul

1961.

De asemenea,

intimatul a susținut în apel că imobilul a cărui restituire o

solicită reclamanta a fost reconstruit integral, ceea ce echivalează

cu o transformare într-un imobil nou, și că nu mai poate face

obiectul restituirii în natură.

Or, o atare

susținere nu a fost verificată de instanța de apel, deși

pentru a se putea stabili dacă imobilul despre care reclamanta

susține că a aparținut autoarei sale se poate sau nu restitui în

natură, nu era suficient ca acesta să nu fi fost înstrăinat de

stat prin vânzare sau în procesul de privatizare.

Față

de susținerile intimatului și de prevederile art. 10 din Legea nr.

10/2001, era esențial să se identifice care a fost configurația

inițială a imobilului - teren și/sau construcție -

dacă a avut loc o demolare și respectiv, o reconstruire a acestuia

ori, dacă s-au adăugat corpuri noi și care este proporția

acestora.

Cum prin

decizia atacată, curtea de apel nu a răspuns în niciun fel acestor

susțineri, Înalta Curte nu a putut exercita controlul judiciar și

verifica dacă s-au aplicat sau nu corect dispozițiile art. 3, 4, 7

și 10 din Legea nr. 10/2001.

Instanța

supremă a statuat că este necesar ca instanța de trimitere

să respecte dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și

indicațiile privitoare la verificarea înscrisurilor cuprinse în decizia de

casare anterioară și totodată, să lămurească

situația de fapt și sub aspectul existenței sau

inexistenței unor construcții noi în raport de cele care au fost

preluate prin naționalizare odată cu terenul.

În

rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

administrat probele cu o expertiză în construcții și un

supliment la aceasta întocmite de expert K., în Dosarul nr. x/257/2011 al

Judecătoriei Mediaș și cu o expertiză topo cadastrală

de către expertul L., în Dosarul nr. x/257/2012 al Judecătoriei

Mediaș.

Prin

încheierea din 08 februarie 2013 aceeași instanță a suspendat

judecata cauzei conform art. 155

1

C. proc. civ., iar prin Decizia

civilă nr. 121 A din 21 martie 2014 a respins cererea de repunere pe rol

și a constatat perimat apelul declarat de către contestatoare

împotriva Sentinței civile nr. 546 din 11 aprilie 2007 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă.

Prin Decizia

civilă nr. 2609 din 08 octombrie 2014 Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de

reclamantă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe, ca urmare a înlăturării excepției

de perimare.

În

rejudecarea apelului reclamantei, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a evaluat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei

și probele cu expertizele administrate și a dispus efectuarea unei

noi expertize în construcții, ce a fost efectuată de expertul M. în

Dosarul nr. x/257/2015 a Judecătoriei Mediaș, cu luarea în considerare

și a expertizei topo administrată anterior.

Prin Decizia

civilă nr. 218 A din 18 martie 2016 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de

apelanta-contestatoare A., împotriva Sentinței civile nr. 546 din 11

aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2006, în contradictoriu cu intimatul

Ministerul Internelor și Reformei Administrative, a schimbat

sentința, a admis contestația, a anulat dispoziția nr. x din 12

mai 2004 a Ministerului Administrației și Internelor, a obligat pe

pârât să restituie în natură reclamantei suprafața de 1618 mp

teren identificată cu nr. topo y1, y2, y4,y, y5 și y6 înscrisă

în CF nr. x3 a localității Mediaș, astfel cum a fost identificată

în raportul de expertiză topo întocmit de expert L., în Dosarul nr.

x/257/2012 al Judecătoriei Mediaș, și corpurile de clădire

1 și 2, identificate cu culoare verde în raportul de expertiză

întocmit de expertul M. în Dosarul nr. x/257/2015 al Judecătoriei Mediaș,

amplasate pe terenul sus-menționat situat în Mediaș și a obligat

pe reclamantă să păstreze afectațiunea imobilului pe o

perioadă de 3 ani.

Răspunzând

motivelor de apel formulate împotriva Sentinței civile nr. 547 din 11

aprilie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă,

și dând curs îndrumărilor date de către instanța de recurs,

Curtea a reținut că reclamanta a făcut dovada că este

moștenitoarea defunctei sale mame, D. născută la data de 20

septembrie 1911.

Mama sa D.

s-a căsătorit în anul 1937 cu H., iar în anul 1951 cu I. Din prima

căsătorie a numitei D. cu H. au rezultat reclamanta B. în anul 1941

și N. în anul 1939, astfel cum rezultă din certificatul de

moștenitor eliberat în Germania și legalizat de O. - Notar Public

Mediaș. Contestatoarea s-a căsătorit la data de 09 iulie 1971 cu

J. în Germania, astfel încât, în prezent poartă numele de A.

Procura

generală dată de N. către reclamantă la notar P. pentru

recuperarea proprietății din Mediaș înscrisă în CF nr. x2

nr. topografice y, y1, y2, y5, y7, y4 și y6, este irelevantă în

prezenta cauză, atâta vreme cât, nici notificarea și nici prezenta

contestație nu sunt formulate de către reclamantă și în

numele acestuia.

Extrasul din

Registrul Stării Civile pentru născuții pe anul 1911 a Comunei

Mediaș care atestă nașterea la data de 20 septembrie 1911 a

mamei reclamantei D. din părinți F. și G. la Mediaș, cât

și prima căsătorie a acesteia cu H. la data de 23 septembrie

1937, este certificat sub proprie răspundere de către mandatarul

reclamantei Q., împuternicit cu efecte depline în prezenta cauză prin

procura notarială aflată la dosarul cauzei.

De asemenea,

extrasul din Registrul Stării Civile pentru născuții pe anul

1941 a localității Sibiu, care atestă nașterea reclamantei

B. la 14 iunie 1941 din părinții H. și E., născută D.,

este certificat de către același mandatar. De asemenea, certificatul

de naștere al reclamantei este legalizat în România de către Notar

Public R. Mediaș. Acesta atestă aceleași fapte, și anume,

că este născută la 14 iunie 1941 în Sibiu și este fiica lui

H. și E.

Certificatele

de căsătorie întocmite în Germania referitoare la cea de-a doua

căsătorie a mamei reclamantei E. (născută D. în România) cu

I. la 16 august 1951 și al reclamantei cu J., care atestă

căsătoria acestora în Republica Federală Germania la 09 iulie

1971, sunt apostilate în baza Convenției de la Haga din 05 octombrie 1961.

Cerința

supralegalizării înscrisurilor oficiale întocmite de către o

autoritate străină, instituită prin art. 162 din Legea nr.

105/1992, a fost eliminată prin Ordonanța nr. 66 din 24 august 1999

pentru aderarea României la Convenția cu privire la suprimarea

cerinței supra legalizării actelor oficiale străine,

adoptată la Haga la 05 octombrie 1961.

Prin art. 3

din acest act normativ s-a statuat că singura formalitate care ar putea fi

cerută pentru a atesta veridicitatea semnăturii, calitatea în care a

acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau

a ștampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei eliberată de

către autoritatea competentă a statului din care emană

documentul.

În

consecință cele două certificate de căsătorie

întocmite în Germania, fiind apostilate de către statul german sunt în

concordanță cu Ordonanța nr. 66/1999 și își produc

depline efecte în prezenta cauză. Este irelevantă apostilarea de

către Argentina, țara în care fratele reclamantei își are

domiciliul, a actului de identitate a acestuia, în condițiile în care nu

este titularul acțiunii și nici a notificării.

Conform art.

139 alin. (1) C. proc. civ. partea poate să depună copii certificate

sub rezerva instituită prin art. 139 alin. (2) C. proc. civ. Copiile

înscrisurilor eliberate de autoritățile române și certificate de

către mandatarul reclamantei își produc efecte probatorii în

cauză.

Referitor la

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1188 C. civ., se

constată că acestea sunt îndeplinite, căci cu privire la

competența de a elibera copii legalizate de pe acte, devin incidente

dispozițiile art. 93 din Legea nr. 36/1995, iar certificatele eliberate în

temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare, ca

și actele întocmite în Registrele de stare civilă conform art. 13 din

Legea nr. 119/1996.

Contestatoarea

a făcut dovada că mama sa D. figura înscrisă în Cartea

Funciară nr. x2 a Comunei Mediaș cu imobilul situat în aceeași

localitate în baza certificatului de moștenitor nr. x1/1933. În regimul de

carte funciară instituit în Transilvania, înscrierea dreptului de

proprietate în cartea funciară are caracter constitutiv de drepturi,

astfel încât, proba diabolica apare lipsită de relevanță.

Din anexa la

Decretul-lege nr. 92/1950, rezultă că de la mama reclamantei au fost

naționalizate mai multe apartamente din str. W. Faptul că în anexa la

decretul de naționalizare este înscris greșit numele său, sub

formă de S., în loc de E., nu schimbă faptul naționalizării

de la aceasta a imobilului din litigiu, de vreme ce, este indicată în mod

expres adresa imobilului din Mediaș, str. W. Din adeverința

eliberată de Primăria Municipiului Mediaș din 21 noiembrie 2002,

certificată de către mandatar, rezultă că actuala

stradă V. din Mediaș purta în anul 1950 denumirea de W.

Conform art.

2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv

se înțeleg și imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950.

În raport de aceste dispoziții legale, imobilul în litigiu a fost preluat

în mod abuziv la stat și intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Conform art.

3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază persoanele

fizice, proprietari ai imobilelor, la data preluării în mod abuziv, cât

și moștenitorii legali ai acestora.

Conform art.

4 alin. (3) și (4) din aceeași lege, succesibilii care, după

data de 6 martie 1945 nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept

în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii,

cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile

a căror restituire se solicită. De cotele moștenitorilor legali

care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III, profită

ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au

depus în termen cererea de restituire.

Certificatul

de moștenitor eliberat de autoritățile germane care atestă

calitatea de descendenți și moștenitori ai reclamantei și

numitului N. de după defuncta C., născută D. la data de 20

septembrie 1911, cu ultimul domiciliu în Stuttgart, nu este apostilat.

Însă, reclamanta beneficiază de prevederile art. 3 și 4 din

Legea nr. 10/2001, de vreme ce a făcut notificarea în termenul

prevăzut de lege, fiind astfel repusă în termenul de acceptare a

succesiunii pentru acest imobil, în temeiul legii, și beneficiind și

de cota fratelui său, care nu figurează ca și notificator.

Așa

fiind, în raport de elementele probatorii sus menționate și de

dispozițiile legale speciale instituite prin Legea nr. 10/2001, care

conțin elemente derogatorii de la dreptul comun, chiar și în

privința dovezilor dreptului de proprietate și a actelor care atestă

calitatea de moștenitor în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001,

contestatoarea a făcut dovada calității de persoană

îndreptățită în sensul acestei legi.

Conform art.

7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate în mod

abuziv, se restituie în natură, iar conform art. 7 alin. (2) din aceasta,

dacă restituirea în natură este posibilă, persoana

îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin

echivalent decât în cazurile expres prevăzute de lege. În cazul în care

restituirea în natură nu este posibilă, persoana îndreptățită

poate primi măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile art. 1

alin. (2) din lege.

Sub acest

aspect, din raportul de expertiză topo cadastrală întocmit de expert

L., coroborat cu extrasul de carte funciară aflat la dosarul cauzei,

rezultă că în baza certificatului de moștenitor nr. x1/5/1933 se

intabulează în CF x2 Mediaș, D.  În baza Încheierii nr. 928 din 29

octombrie 1964, parcelele nr. y, y1, y2, y3 și y4 din vechea carte

funciară, se înscriu în Cartea Funciară nr. x5 avându-l ca proprietar

pe Statul Român, iar în baza Încheierii nr. 1628 din 02 august 1973 în baza

Deciziei nr. 237/1973 a Consiliului Popular Județean numerele topo y, y1,

y2, y5 și y4 și construcțiile y9 se transcriu în CF nou x4, în

administrarea Ministerului de Interne. Din conversia acestei cărți

funciare, în prezent apare Cartea Funciară x3 Mediaș, cu numerele

topografice y1, y2, y, y5, y4 și y6 și cu o suprafață din

acte de 1762 mp și o suprafață măsurată de 1618 mp.

Expertul a

arătat că reconstruirea unui imobil rezultă din documentele

legate de obținerea unor autorizații de demolare/construire sau

pentru obținerea unui certificat de urbanism, dar nu au fost identificate

la autorități astfel de documente probatorii. Totuși, din

coroborarea planului topografic cu situația actuală, se poate

constata că există corpuri demolate, dar nu se poate estima, cu

privire la starea lor, în momentul demolării, suprafața și

componența lor. La construcțiile vechi existente se adaugă

corpuri noi de clădire.

Din raportul

de expertiză în construcții întocmit de expert K. rezultă

că este păstrată în cea mai mare parte configurația

inițială, cu excepția construcțiilor amplasate în spatele

curții, iar construcțiile noi formate din corp de clădire de tip

P+E, corp de clădire de tip P, țarcul de câini și garajele de

tip parter, reprezintă 34,40% din total, iar luând în considerare și

varianta de construcții supraterane, proporția este de 41,46%.

Întrucât cea de-a doua expertiză în construcții întocmită de

expertul M., în Dosarul nr. x/257/2015 al Judecătoriei Mediaș, a avut

la bază și raportul de expertiză topo efectuat anterior,

instanța a omologat acest din urmă raport de expertiză în

construcții.

Expertul a

concluzionat că imobilul în litigiu este situat în localitatea

Mediaș. El este format din 6 corpuri de clădire din zidărie de

tip S parțial +P+E, P+E, T, S parțial +P și terenul aferent

proprietății. Acesta a intrat în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 92/1950 și în administrarea Ministerului de Interne, fiind

înscris în prezent în CF x3 sub nr. y, y1, y2, y8, y4 și y6.

Ministerul

Administrației și Internelor a edificat corpul 6, clădire de tip

parter și etaj cu arest la parter și birouri la etaj, corpul de

clădire nr. 5 tip parter, cu destinația de spațiu pentru plimbat

arestații și boxa de depozitare, corpul nr. 4, țarcul de câini,

anexa din zidărie de cărămidă cu fundații de beton

și corpul nr. 3, garajele de tip parter. Corpurile de clădire vechi

constau în corpul de clădire nr. 2 de tip subsol parțial și

parter cu destinația de arest și spații depozitare la subsol

și birouri la parter, cât și corpul de clădire nr. 1 de tip

subsol parțial, parter și etaj cu destinația de spații

depozitare la subsol și birouri la parter și etaj.

Corpurile de

clădire vechi nr. 1 și 2 au o arie desfășurată de

1241,85 mp, iar corpurile de clădire de construcții noi (corp 3+corp

4+corp 5+corp 6) au o arie desfășurată de 597,76 mp. Astfel

fiind, prin transformările suferite în raport cu forma inițială,

au fost adăugate corpurile de zidărie noi 6+5+4+3, ce reprezintă

48% raportat la aria desfășurată a corpurilor vechi 1 și 2.

Expertul nu a

identificat în arhiva Serviciului logistic al IPJ Sibiu proiectul de

execuție și autorizația de construire.

În baza art.

10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor preluate în mod

abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost

demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru

terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru

construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile

reparatorii se stabilesc prin echivalent.

În

speță, chiar dacă au fost demolate o serie de construcții

nu s-a identificat cu certitudine structura și componența acestora

și nici reclamanta nu a cerut măsuri reparatorii în echivalent pentru

ele.

În schimb,

pentru construcțiile vechi nr. 1 și 2 rămase nedemolate, se

impune restituirea în natură a acestora, în temeiul textului de lege

sus-menționat.

Conform art.

10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care pe terenurile preluate în

mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana

îndreptățită va obține restituirea în natură a

părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața

ocupată de construcții noi cea afectată servituților

legale, spațiilor verzi, așa cum au fost stabilite prin art. 3 lit.

a) - f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea

spațiilor verzi din intravilanul localităților, precum și

alte amenajări de utilitate publică a localităților urbane

și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

În

speță, intimatul nu a putut face dovada existenței unor

autorizații de construcție pentru construcțiile noi, respectiv

pentru corpurile de clădire 6, 4, 5 și 3, pentru ca persoana

îndreptățită să poată obține doar restituirea în

natură a părții de teren rămasă liberă, iar

pentru suprafața de teren ocupată de construcțiile noi,

măsurile reparatorii să fie stabilite în echivalent.

Ca urmare,

devin incidente dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

conform cu care se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat

construcții neautorizate în condițiile legii după data de 01

ianuarie 1990.

În cauză

nu pot fi aplicate nici dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, în baza cărora au fost stabilite obiective pentru expertul M.,

întrucât conform acestui text, numai în situația imobilelor

construcții cărora le-au fost adăugate pe orizontală

și/sau verticală în raport de forma inițială, noi corpuri a

căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria

desfășurată inițial, foștilor proprietari li se propun

măsuri reparatorii prin echivalent.

Or, corpurile

noi de clădire 6, 5, 4 și 3 reprezintă doar 48% raportat la aria

desfășurată a corpurilor vechi 1 și 2, astfel cum se

concluzionează prin raportul de expertiză.

În schimb, deținătorul

suprafeței adăugate imobilului preluat are drept de preempțiune

la cumpărarea suprafeței restituite fostului proprietar sau,

după caz, moștenitorului acestuia, în baza art. 19 alin. (3) din

lege.

Cu toate

acestea, în situația imobilelor construcții care fac obiectul

notificării potrivit procedurilor prevăzute la Cap. III și

cărora le-au fost adăugate pe orizontală și/sau

verticală în raport de forma inițială corpuri suplimentare de

sine stătătoare, foștilor proprietari, sau, după caz,

moștenitorilor acestora, li se restituie în natură doar

suprafața deținută în proprietate la data trecerii în

proprietatea statului, astfel cum se stipulează prin prevederile art. 19

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel încât instanța urmează a

dispune doar restituirea corpurilor de clădire 1 și 2.

La stabilirea

modalității de reparație, instanța a avut în vedere și

dispozițiile imperative și exprese ale art. 16 din Legea nr. 10/2001,

conform cu care în situația imobilelor având destinațiile

arătate în Anexa nr. 2 lit. a), care fac parte integrantă din

prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit

activităților de interes public, de învățământ,

sănătate ori social/culturale, foștilor proprietari, sau

după caz, moștenitorilor acestora, li se restituie imobilul în

proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o

perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din

Anexa nr. 2 lit. a).

În Anexa nr.

2 lit. a) pct. 3 la Legea nr. 10/2001 se stipulează că în lista

imobilelor ce intră sub incidența art. 6 din Legea nr. 10/2001,

republicată, intră și imobilele ocupate de administrații

financiare, trezorerii, ministere și alte autorități ale

administrației publice centrale, parchete, judecătorii, tribunale,

curți de apel, poliție, poliție de frontieră, jandarmi,

servicii publice comunitare pentru situații de urgență, sedii

vamale, arhive naționale, direcții județene, case de

asigurări de sănătate, primării, prefecturi, consilii

locale și județene, inspectorate școlare.

Întrucât

imobilul din litigiu este ocupat de Ministerul Internelor și Reformei

Administrative - Poliția Mediaș intră sub incidența art. 16

alin. (1) și a Anexei 2 lit. a) pct. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel

încât, urmează ca în baza art. 296 C. proc. civ., să se admită

apelul, să schimbe sentința, să admită contestația,

să se anuleze dispoziția nr. x din 12 mai 2004 a Ministerului

Administrației și Internelor prin care a fost respinsă

notificarea și să se admită notificarea, în sensul

obligării pârâtului să restituie în natură reclamantei

suprafața de 1618 mp teren identificată cu nr. topo y1, y2, y4, y, y5

și y6 înscrisă în CF nr. x3 a localității Mediaș,

astfel cum a fost identificată în raportul de expertiză topo întocmit

de expert L., în Dosarul nr. X/257/2012 al Judecătoriei Mediaș

și corpurile de clădire 1 și 2, identificate cu culoare verde în

raportul de expertiză întocmit de expertul M., în Dosarul nr. x/257/2015

al Judecătoriei Mediaș amplasate pe terenul sus-menționat situat

în Mediaș.

Totodată,

în baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, urmează ca reclamanta

să fie obligată a păstra afectațiunea imobilului pe o

perioadă de 3 ani.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul Ministerul

Afacerilor Interne, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și

art. 304

1

C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că hotărârea este

nefondată fiind dată cu depășirea atribuțiilor puterii

judecătorești și prin încălcarea principiului rolului activ

al judecătorului (art. 22 din noul C. proc. civ.).

S-a

susținut că în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și

de Normele metodologice de aplicare unitară a legii se impunea a se face

dovada deplină a dreptului de proprietate asupra imobilului ce se cere a

fi restituit cât și dovedirea calității de moștenitor de pe

urma proprietarului imobilului, în condițiile legii.

La momentul

formulării notificării de către A. existau

neclarități, inadvertențe cu privire la numele/prenumele

antecesoarei reclamantei astfel că s-a solicitat depunerea de înscrisuri -

copii legalizate - pentru a se dovedi filiația în calitate de

persoană îndreptățită și o declarație din care

să rezulte că T. este una și aceeași persoană cu D.

(astfel cum figurează în extrasul de CF nr. x2 al localității

Mediaș) și E. (astfel cum figurează în anexa la Decretul nr.

92/1950) însă reclamanta nu a dat curs acestei solicitări iar aceste

aspecte nu au fost lămurite nici în cursul judecății.

Înscrisurile

depuse de reclamantă, încheiate de o autoritate străină, nu au

fost depuse în copie legalizată și nici nu îndeplinesc

condițiile prevăzute de O.G. nr. 66/1999, respectiv nu poartă

niciun semn de autenticitate care să ateste că ar proveni de la o

autoritate competentă să emită astfel de acte, după cum,

certificatul de moștenitor al reclamantei nu a fost depus în forma

cerută de lege, iar motivarea instanței cu privire la aceste aspecte

este nelegală.

Reclamanta

A., fiind cetățean străin și cu domiciliul în

străinătate avea obligația să depună înscrisurile în

condițiile impuse de art. 162 din Legea nr. 105/1992 și O.G. nr.

66/1999 și cu respectarea art. 22.2 din H.G. nr. 498/2003 (copii

legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate

și la calitatea de moștenitor).

S-a

arătat că dispoziția a fost emisă cu respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la acea dată și în raport de

înscrisurile depuse de reclamantă în susținerea notificării.

A arătat

recurentul că înscrisurile depuse de reclamantă nu fac dovada

deplină în ce privește calitatea de persoană

îndreptățită întrucât o parte au fost depuse în fotocopii sau

copii legalizate traduse din limba germană fără a fi aplicat

vreun semn de autenticitate, deși instanța de recurs a statuat

că se impunea analiza acestora prin raportare la Legea nr. 105/1992

și O.G. nr. 66/1999.

De asemenea,

în cursul judecății nu s-au lămurit pe deplin

inadvertențele cu privire la numele autoarei intimatei, existente și

la momentul soluționării notificării, iar instanța a

reținut în mod nelegal că înscrisurile depuse în fotocopii și

certificate de mandatarul reclamantei produc efecte.

Calitatea de

moștenitoare a reclamantei a fost reținută în mod greșit,

în baza certificatului de moștenitor eliberat în Germania, întrucât acesta

nu este apostilat, iar reținerea calității prin raportare la

dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 este nelegală.

Recurentul a

criticat hotărârea și sub aspectul modalității de

soluționare a contestației, arătând că prin cererea de

chemare în judecată s-a solicitat doar anularea dispoziției, iar

instanța s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut dispunând restituirea

în natură a imobilului.

De asemenea,

instanța a omis analiza incidentă în cauză a dispozițiilor

art. II alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002 potrivit cu care

cetățenii străini pot avea doar un drept de folosință

special asupra terenurilor.

De asemenea,

în mod nelegal, instanța a dispus restituirea în natură a întregii

suprafețe de teren, inclusiv cea pe care au fost edificate

construcții noi, reținându-se că în cauză nu s-a făcut

dovada că acestea au fost autorizate.

Or, legea

prevede că se restituie terenurile pe care s-au ridicat construcții

neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum

construcții ușoare și demontabile, iar în cauză nu s-a

statuat asupra vechimii construcțiilor, acestea fiind edificate anterior

anului 1990, suprafața de teren pe care sunt construite și cea

necesară unei bune utilizări nu se restituie în natură.

Mai mult,

după efectuarea expertizei a fost identificată autorizația de

executare de lucrări nr. 21/1971 emisă pentru corpul 4 de

clădiri iar cu celelalte înscrisuri se face dovada că toate

clădirile noi au fost edificate anterior anului 1990.

Având în

vedere că există construcții autorizate, devin incidente și

dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care se

poate dispune restituirea terenurilor ocupate cu condiția ca acestea

să nu mai fie necesare unității și să se achite

despăgubirea de piață a construcției.

În

cauză, instanța de apel nu a lămurit pe deplin aceste împrejurări

de fapt pentru a analiza incidența dispozițiilor legale privind

restituirea în natură a suprafețelor de teren și limitele de

restituire impuse de existența unor construcții edificate de unitatea

deținătoare după momentul preluării, anterior sau după

anul 1990, autorizate sau neautorizate.

S-a

susținut că instanța nu a avut în vedere primul raport de

expertiză care a concluzionat că vechea clădire a fost

reconstruită iar urmarea lucrărilor efectuate, prin refacerea tuturor

elementelor de structură imobilul este unul nou, astfel că nu se

poate dispune restituirea în natură ci doar măsuri reparatorii în

echivalent.

Recursul este

fondat în parte și în limitele următoarelor considerente:

Critica

privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 23

din Legea nr. 10/2001 în reținerea ca dovedită a calității

de persoană îndreptățită a reclamantei, sub aspectul celor

două elemente: dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului

și a calității de moștenitor de pe urma fostului proprietar

de la care a fost preluat imobilul în mod abuziv este nefondată.

Art. 23 din

Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că

actele doveditoare referitoare la proprietate, precum și, în cazul

moștenitorilor, cele care atestă această calitate pot fi depuse

până la data soluționării notificării, numai că

"până la data soluționării notificării" se are în

vedere numai etapa administrativă a notificării.

Această

sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea

notificărilor în oricare din cele două etape - administrative

înaintea entității notificate, sau judiciară - prin

hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece

legiuitorul nu face nicio distincție între cele două faze procesuale

de soluționare a notificării.

De altfel,

nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în

etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă

atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21

din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea

probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a

notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării

adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura

sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea

dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție

măsuri reparatorii, este nedepunerea în termen a notificării.

În cauză

s-au administrat probe, care au fost apreciate în mod legal de către

instanță ca fiind valide, respectiv că îndeplinesc condițiile

impuse de art. 23 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001 și care fac dovada asupra proprietății și a

calității de moștenitor a reclamantei.

Notificarea

formulată de contestatoare a cuprins elementele de identificare ale persoanei

îndreptățite și a bunului imobil solicitat.

Persoana

individualizată în actul normativ prin care s-a dispus preluarea este E.

iar în cauză s-a făcut dovada că această persoană este

una și aceeași cu mama contestatoarei (art. 23 din H.G. nr. 250/2007)

iar recurentul nu a produs probe contrare în ce privește greșita

reținere a identității persoanei menționate în actul

normativ.

Actele care

dovedesc starea civilă și filiația cu titulară

inițială a dreptului de proprietate au fost prezentate în forma impusă

de dispozițiile art. 23.2 și 23.3 din H.G. nr. 250/2007.

Astfel,

extrasul Registrului Stării Civile pentru născuții pe anul 1941

al localității Sibiu, care atestă nașterea reclamantei B.

la 14 iunie 1941 din părinții H. și E., născută D.

este certificat de mandatar; certificatul de naștere al reclamantei este

legalizat și atestă aceleași fapte; certificatele de

căsătorie întocmite în Germania referitoare la cea de-a doua

căsătorie a mamei reclamantei, E. (născută D.) cu I. la 16

august 1951 și al reclamantei cu J., sunt apostilate.

Se

constată că problema identității dintre persoana

menționată în actul de preluare și menționată ca

titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului și autoarea

contestatoarei a fost soluționată în mod judicios de către instanță

în baza înscrisurilor depuse și în conformitate cu prevederile art. 23 din

H.G. nr. 250/2007.

Având în

vedere că reclamanta a făcut dovada filiației sale cu titulara

inițială a dreptului de proprietate în mod legal s-a reținut

și calitatea acesteia de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Regulile

probațiunii în materia restituirii proprietăților preluate

abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun, prin

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituindu-se așa-numita

prezumție care vizează întinderea dreptului în favoarea celor care

apar menționați în "actul normativ sau de autoritate prin care

s-a dispus măsura preluării" iar definirea actelor doveditoare

s-a făcut prin art. 23 - 24 din H.G. nr. 250/2007.

Nefondată

este și critica privind faptul că instanța a depășit

limitele învestirii sale prin depășirea atribuțiilor

judecătorești și a acordării a ceea ce nu s-a cerut, în

sensul că prin cererea de chemare în judecată s-a cerut doar anularea

dispoziției, iar instanța s-a pronunțat și pe restituirea

imobilului.

Plenitudinea

de jurisdicție a instanței învestite conform art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 semnifică competența instanței de a

hotărî nu numai asupra legalității dispoziției, a

obligării la emiterea unei noi dispoziții ci la soluționarea pe

fond a cauzei, prin dispunerea în mod direct a restituirii imobilului preluat

în mod abuziv.

Plenitudinea

de jurisdicție a instanței sesizate, conform art. 26 alin. (3) este

dată și de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, prin care instanțelor de judecată le-au fost

extinse prerogativele de judecată, în sensul că trebuie să

hotărască în privința a tot ce este legat de Legea nr. 10/2001.

Instanța

trebuie să judece nu numai anularea dispoziției emisă de

unitatea învestită cu soluționarea notificării sau refuzul de

soluționare, ci și toate cererile care au legătură cu Legea

nr. 10/2001, lege reparatorie complexă care nu poate fi cantonată în

prevederi de drept comun care să o îngrădească și să

conducă la soluționarea cauzei într-un termen nerezonabil.

Analizând

celelalte motive de recurs care privesc modalitatea de restituire din

perspectiva incidenței în cauză a dispozițiilor art. II alin.

(1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002 și a întinderii suprafeței

de teren restituite, acestea se apreciază ca fondate.

Potrivit art.

10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în situația imobilelor preluate în mod

abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost

demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru

terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar

pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile

reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Potrivit art.

10 alin. (3) se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat

construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1

ianuarie 1990, precum și construcțiile ușoare sau demontabile.

Se pot

restitui în natură și terenurile pe care, ulterior preluării

abuzive s-au edificat construcții autorizate dar care nu mai sunt necesare

unității deținătoare, sub condiția ca persoana

îndreptățită să achite o despăgubire reprezentând

valoarea de piață a construcției respective, stabilite potrivit

standardelor internaționale [art. 10 alin. (5)].

Se constată

că legea impune obligativitatea restituirii în natură a terenurilor

numai în ipoteza în care pe acestea s-au edificat ilegal, după data de 1

ianuarie 1990, construcții, indiferent de destinația acestora.

Legiuitorul a

dorit să sancționeze, în acest sens persoana juridică

deținătoare pentru încălcarea regimului legal al

autorizării construcțiilor.

Dacă

legea a vrut să se aplice un atare tratament diferențial este

imperios necesar a se stabili cu prioritate data edificării

construcțiilor și respectiv dacă au fost sau nu autorizate

pentru aplicarea corectă a dispozițiilor art. 10 alin. (3) sau (5)

din Legea nr. 10/2001.

În

cauză, probele administrate nu lămuresc pe deplin momentul

edificării noilor construcții, iar recurentul prin motivele de recurs

a arătat că acestea au fost edificate anterior anului 1990, iar

pentru construcția nr. 4 chiar există autorizație de construire.

De asemenea

prin celelalte înscrisuri depuse privind cheltuielile efectuate se tinde a se

face dovada că lucrările au fost efectuate anterior anului 1990.

Lipsa

identificării existenței autorizațiilor de construire la

momentul efectuării expertizei nu scutește instanța de a

administra probe pentru stabilirea momentului edificării

construcțiilor pentru a dispune legal cu privire la suprafața de

teren definită ca "liberă" de lege și care poate fi

restituită în natură.

În ce

privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 19 din

Legea nr. 10/2001 se constată, raportat la concluziile experților

că, cele două construcții numerotate cu 1 și 2, și

care au aparținut autoarei contestatoarei nu pot fi calificate ca fiind

construcții "noi" în raport cu cele preluate.

Nu constituie

imobil nou, în raport cu cel preluat, construcția căreia i s-a

modificat compartimentarea inițială ori i s-a adus numai

îmbunătățiri funcționale.

Fondată

este și critica privind neanalizarea de către instanță a

incidenței în cauză a dispozițiilor art. II alin. (1) din Titlul

II a O.U.G. nr. 184/2002, potrivit cu care cetățenii străini pot

opta doar pentru dobândirea unui drept de folosință special asupra

terenurilor și care conferă titularului drepturile și

obligațiile conferite de lege proprietarului, cu excepția dreptului

de dispoziție, iar în cauză nu s-a statuat că reclamanta are

cetățenie română.

Având în

vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312

C. proc. civ., a se admite recursul, a se casa decizia și a se trimite

cauza spre rejudecare în limitele considerentelor arătate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva Deciziei civile nr.

218 A din 18 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași

curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2016.

Procesat

de GGC - CT