ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4892/2006

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Pe cale de notificare formulată în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001 prin mandatarul P.J., petenta G.D. a solicitat A.P.P.S. RA restituirea în natură a imobilului situat în Timișul de Jos (șoseaua națională) preluat de stat în aplicarea Decretului nr. 92/1950, indicând concomitent unității notificate ca, în scopul soluționării cererii, să poarte tratative cu mandatarul P.J. A.P.P.S. RA a emis decizia nr. 16 din19 ianuarie 2004, prin care a respins cererea obiect al notificării ca nedovedită, arătând în motivare că solicitanta nu a depus în termen legal actele doveditoare prevăzute prin art. 22 din Legea nr. 10/2001.

La 24 mai 2004, Cabinetul individual avocat B.C. a expediat prin poștă Tribunalul București contestația prin care petenta G.D. a solicitat anularea deciziei de mai sus, restituirea integrală în natură a imobilului și intabularea dreptului său de proprietate asupra imobilului, susținând că la data de 12 martie 2003 a trimis unității deținătoare toate actele doveditoare, urmare adresei acesteia prin care i-au fost cerute. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 809 din 23 septembrie 2004, prin care a admis excepția tardivității invocată de A.P.P.S. RA și a respins contestația ca fiind tardiv formulată.

În fapt, tribunalul a stabilit că decizia atacată în justiție a fost comunicată la data de 19 aprilie 2004, așa cum rezultă din mențiunea aflată pe decizie, iar contestația a fost trimisă poștal tribunalului la data de 24 mai 2004. În drept, tribunalul a statuat că a fost depășit termenul de contestație de 30 zile prevăzut de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 589A din 12 aprilie 2005, a admis apelul declarat de contestatoare, a anulat sentința tribunalului și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

Instanța de apel a hotărât că tribunalul a soluționat greșit excepția tardivității, întrucât a aplicat dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, care însă nu sunt incidente în speță, ci numai ipoteza în care prin decizia emisă unitatea deținătoare ar fi făcut o ofertă persoanei îndreptățite, respinsă de aceasta, astfel că în cazul contestatoarei, căreia i s-a refuzat recunoașterea a înseși calității de persoană îndreptățită, operează termenul general de prescripție. Evocând apoi fondul, aceeași instanță de apel a pronunțat decizia civilă nr. 1032A din 7 iunie 2005, prin care a admis în parte contestația, a anulat decizia emisă de intimată, a obligat pe intimată să emită decizie de restituire în natură a imobilului și a respins petitul privind cererea de întabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului.

A.P.P.S. RA a declarat recursuri de sine stătătoare împotriva deciziilor pronunțate de instanța de apel. Cu privire la prima dintre decizii, intimata a susținut că instanța de apel a statuat greșit în sensul că nu sunt incidente dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, încălcând astfel prevederile art. 1.5 și art. 1.6 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora deciziile de respingere a notificării, inclusiv pentru cazurile în care nu au fost dovedite calitatea de persoane îndreptățite și/sau dreptul de proprietate, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în termen de 30 zile de la comunicare, prin asimilare cu ipoteza ofertei refuzate prevăzută la art. 24 alin. (7) și (8) din lege.

În consens cu aceste considerente, încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intimata a cerut admiterea acestui recurs, casarea deciziei atacate și păstrarea sentinței primei instanțe. Referindu-se la decizia prin care instanța de apel a evocat fondul pricinii, intimata a susținut că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile, caz de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel: - dovada calității de persoană îndreptățită nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 prelungit ulterior; - greșit a reținut instanța de apel că s-a făcut dovada dreptului de proprietate pretins, care rezultă din cartea funciară ce cuprinde istoricul de rol, fără a mai fi necesară prezentarea certificatului de nomenclatură urbană pentru că expertiza tehnică extrajudiciară demonstrează identitatea dintre imobilul cerut și cel preluat de stat, în realitate înscrierile de carte funciară având doar caracter declarativ de drepturi, iar identificarea imobilului putea fi făcută numai prin certificatul de nomenclatură urbană; - pe teren a fost edificat de către statul român un imobil cu caracter special, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 10, art. 16 și art. 18 din Legea nr. 10/2001.

Pentru cele astfel reținute, s-a cerut admiterea recursului, casarea deciziei prin care instanța de apel a evocat fondul și respingerea contestației. Recursurile sunt nefondate pentru cele ce succed. Indiferent de motivele avute în vedere de către instanța de apel, în sine soluția dată asupra excepției de tardivitate a contestației este legală. Astfel, recurenta, unitatea deținătoare a imobilului face parte din categoria instituțiilor publice enumerate în art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la datele notificării, emiterii deciziei, contestării și judecării cauzei în primă instanță și în apel. Potrivit prevederilor art. 16 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, abrogate prin Titulul I art. 1 pct. 3 din O.U.G.

nr. 184 din 12 decembrie 2002 și reactivate prin art. I pct. 1 din Legea nr. 48 din 23 martie 2004, litigiile referitoare la imobilele ocupate de unitățile și instituțiile cuprinse la alin. (1) al art. 16 se soluționează potrivit dreptului comun, cu celeritate. Așadar, accesul la justiție pentru efectuarea controlului judiciar al deciziilor emise în cazul arătat nu este reglementat prin art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, ci de dreptul comun, operând termenul general de prescripție, iar nu termenul special de 30 zile. În concluzie, nu este întemeiat recursul declarat de recurentă în contra deciziei prin care instanța de apel a anulat sentința primei instanțe și a hotărât să evoce fondul.

Hotărârea prin care instanța de apel a evocat fondul este legală în raport cu cele ce se vor arăta. Contrar susținerilor recurentei, contestatoarea a depus la data de 12 martie 2003 actele de care a înțeles să se folosească pentru a dovedi dreptul de proprietate pretins și calitatea sa de persoană îndreptățită. Din coroborarea extrasului de carte funciară cu actul de preluare de către stat, care atestă trecerea imobilului la stat din proprietatea contestatoarei, rezultă fără echivoc dreptul de proprietate pretins fără a fi necesare și alte dovezi, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada contrară.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 22 1 , introdus în Legea nr. 10/2001 prin Titlul I art. I pct. 52 din Legea nr. 247/2005, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Recurenta nu a negat identitatea dintre imobilul preluat de stat și cel cerut a fi restituit în natură, neadministrând probe care să dovedească lipsa de identitate, ci numai a susținut că persoana îndreptățită nu ar fi depus anumite înscrisuri (în special certificat de nomenclatură urbană) absolut necesare în opinia sa pentru a se demonstra pe deplin respectiva identitate.

Asemenea critică este un vădit caracter de netemeinicie, care nu constituie caz de recurs, pentru că stabilirea identității imobilului este o chestiune de fapt din competența exclusivă a fondului și apelului, instanțe care au la îndemână orice mijloc de probă, nefiind ținute de anumite probe. În fine, în raport cu data soluționării apelului și declarării recursurilor, are aparență de legalitate critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art.16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la acea vreme, potrivit cărora imobilele deținute de instituții publice de felul recurentei nu erau restituibile în natură, foștii proprietari având numai beneficiul măsurilor reparatorii prin echivalent.

Textul legal menționat a fost însă ulterior substanțial modificat prin Legea nr. 247/2005 de imediată aplicare, în sensul că asemenea imobile se restituie în natură foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani. Față de toate cele arătate, recursurile vor fi respinse ca nefondate în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de RA A.P.P.S. împotriva deciziilor nr. 589A din 12 aprilie 2005 și nr.1032A din 7 iunie 2005 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2006.