ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3967/2007

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin notificarea formulată în

temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001 numita W.D. a solicitat A.P.P.S R.A.

restituirea în natură a imobilului situat în localitatea Timișul de Jos nr. 26

(Șoseaua Națională) preluat de stat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950.

RA A.P.P.S, prin decizia nr. 25 din

20 ianuarie 2004, a respins cererea formulată de W.D. cu motivarea că

solicitanta nu a depus în termenul legal actele doveditoare prevăzute de art.

22 din Legea nr. 10/2001.

La data de 24 mai 2004 reclamanta

W.D. a contestat în justiție decizia emisă de pârâta RA A.P.P.S, solicitând

anularea actului, restituirea în natură a imobilului și intabularea dreptului

său de proprietate, reclamanta susținând că la 12 martie 2003 a trimis unității

deținătoare toate actele doveditoare, urmare a adresei expediată de pârâtă.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința nr. 785 din 15 septembrie 2004, a respins ca tardivă

contestația cu motivarea că decizia a fost comunicată reclamantei la data de 19

aprilie 2004, iar aceasta a promovat contestația la 24 mai 2004.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 682/A

din 22 aprilie 2005, a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința

tribunalului și a reținut cauza pentru evocarea fondului. Aceeași instanță,

prin decizia civilă nr. 1155/A din 17 iunie 2005, evocând fondul litigiului, a

admis contestația reclamantei, a obligat pe pârâtă să emită decizie de

restituire în natură a imobilului și a respins petitul referitor la intabularea

dreptului de proprietate.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 4891 din 18 mai

2006, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta RA A.P.P.S

împotriva deciziilor nr. 682/A din 22 aprilie 2005 și nr. 1155/A din 17 iunie

2005 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie.

Împotriva deciziei dată în recurs de

Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 2 iunie 2006, a formulat

contestație în anulare pârâta RA A.P.P.S. Întemeiată în drept pe prevederile

art. 318 C. proc. civ., în contestația în anulare s-au susținut următoarele:

- Instanța de recurs a omis să se

pronunțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a regiei autonome

în sensul că terenul ce reprezintă parcela 13708/7/87 nu se află integral în

incinta imobilului Vila 8 Timiș, o porțiune din acesta făcând parte din zona de

protecție a drumului național;

- Instanța de recurs a omis să se

pronunțe asupra motivului referitor la faptul că pe terenul ce reprezintă

parcelele nr. top 7184/1 și nr.7182/1 se află edificată de Statul Român Vila

Timiș nr.8, imobil cu caracter special, care face parte din baza materială

destinată activității de reprezentare și protocol pentru delegațiile oficiale;

- S-a învederat instanței de recurs

faptul potrivit căruia dispozițiile art. 58 Titlul I din Legea nr. 247/2005, la

capitolul 24, după alin. (3), au introdus două noi aliniate, respectiv (3

1

)

și (3

2

) pe care din eroare instanța de recurs nu le-a avut în vedere

la pronunțarea deciziei, dispoziții imperative care stabilesc termenul în care

poate fi exercitat dreptul la acțiune împotriva deciziei emisă de unitatea

deținătoare.

La data de 26 ianuarie 2007 pârâta a depus la dosar o cerere intitulată

„completare a motivelor contestației în anulare” prin care contestatoarea a

reluat susținerile referitoare la dispozițiile legale imperative care stabilesc

termenul în care poate fi contestată decizia unității deținătoare, dispoziții

omise de instanța de recurs și, totodată, contestatoarea a susținut că instanța

de casare a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 16 din Legea nr.

10/2001, interpretare ce intră în contradicție cu dispozițiile art. 24 din

aceeași lege și cu practica unanimă a instanțelor judecătorești potrivit căreia

calea de atac a contestației, în materia Legii nr. 10/2001, trebuie exercitată

în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 (fost art. 24) al Legii nr.

10/2001 republicată, sub sancțiunea decăderii.

Contestația în anulare nu este

fondată.

Examinând decizia atacată cu

contestație în anulare se constată că unul din motivele de recurs formulate de

pârâtă se referă la împrejurarea că nu tot terenul din incinta Vilei nr. 8

Timiș se află în administrarea pârâtei și că pe terenul ce reprezintă alte două

parcele s-ar fi edificat de Statul Român Vila nr. 8 Timiș ce ar avea un

caracter special.

Răspunzând la acest motiv de casare,

instanța de recurs a motivat următoarele:

„Contrar susținerilor recurentei,

contestatoarea a depus la data de 12 martie 2003 actele de care a înțeles să se

folosească pentru a dovedi dreptul de proprietate pretins și calitatea sa de

persoană îndreptățită.

Din coroborarea extrasului de carte

funciară cu actul de preluare de către stat, care atestă trecerea imobilului la

stat din proprietatea autoarei contestatoarei, rezultă fără echivoc dreptul de

proprietate pretins fără a fi necesare și alte dovezi, cu atât mai mult cu cât

recurenta nu a făcut dovada contrară.

Această concluzie se impune cu atât

mai mult cu cât, potrivit art. 22

1

introdus în Legea nr. 10/2001

prin Titlul I art. I pct. 52 din Legea nr. 247/2005, în absența unor probe

contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Recurenta nu a negat identitatea

dintre imobilul preluat de stat și cel cerut a fi restituit în natură,

neadministrând probe care să dovedească lipsa de identitate, ci numai a

susținut că persoana îndreptățită nu ar fi depus anumite înscrisuri (în special

certificat de nomenclatură urbană) absolut necesare în opinia sa pentru a

demonstra pe deplin respectiva identitate.

Această critică are un vădit

caracter de netemeinicie, care nu constituie caz de recurs, pentru că

stabilirea identității imobilului este o chestiune de fapt din competența

exclusivă a fondului și apelului, instanțe care au la îndemână orice mijloc de

probă, nefiind ținute de anumite probe”.

Examinând aceeași decizie atacată cu

contestație în anulare se constată că un alt motiv de recurs formulat de pârâtă

s-a referit la greșita interpretare a prevederilor art. 24 alin. (7) din Legea

nr. 10/2001 pe care instanța de apel a dat-o în speță și că decizia de

respingere a notificării trebuia atacată în termen de 30 de zile de la

comunicarea actului.

Răspunzând la acest motiv de casare,

instanța de recurs a motivat următoarele:

„Așadar, accesul la justiție pentru

efectuarea controlului judiciar al deciziilor emise în cazul arătat nu este

reglementat prin art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, ci de dreptul

comun, operând termenul general de prescripție, iar nu termenul special de 30

zile”.

Potrivit art. 318, teza a II-a C.

proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Pentru înțelegerea și aplicarea

corectă a acestui motiv al contestației în anulare trebuie arătat că instanța

de recurs este îndreptățită să răspundă la motivele de recurs printr-un

considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente. De aceea,

atât jurisprudența mai veche, cât și cea mai recentă, consideră că nu se pot

confunda argumentele cu motivele de recurs. Mai mult, chiar neexaminarea

distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea însăși, o omisiune

în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., dacă instanța a răspuns la

motivele de casare printr-un considerent comun.

În speță, motive de casare au

constituit neidentificarea corectă a imobilului retrocedat și tardivitatea

formulării contestației de către reclamantă, pentru acest din urmă motiv

pârâta-recurentă a invocat noi dispoziții introduse prin Legea nr. 247/2005.

Oricât de importante ar fi pentru pârâtă argumentele aduse în sprijinul

motivelor de casare, ele nu se confundă cu motivele însăși, la care instanța de

recurs, așa cum s-a demonstrat mai sus, a răspuns.

Dispozițiile legale prevăzute de

art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicație, în sensul că la

adăpostul lor nu pot fi invocate greșeli de interpretare a probelor ori a unor

norme legale, pentru a nu se deschide, astfel, în ultimă instanță, calea unui

veritabil recurs la recurs.

Față de cele ce preced, contestația

în anulare formulată de pârâtă se privește ca nefondată și va fi respinsă în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge contestația în anulare formulată

de R.A. A.P.P.S împotriva deciziei nr. 4891 din 18 mai 2006 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2007.