ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin notificare formulată în

condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, H.I. a solicitat Consiliului Local al

comunei Ghioroc, județul Arad, restituirea în natură a imobilului situat în

comuna Ghioroc, sat Miniș, județul Arad, înscris în C.F. Miniș sub nr.top.

1433, 1434, 1632 preluat prin expropriere de Statul Român.

Primarul comunei Ghioroc a emis

dispoziția nr. 6 din 13 ianuarie 2004, prin care a respins cererea de

restituire în natură cu motivarea că terenul viticol în suprafață de 2,85 ha a

fost restituit în natură în temeiul legilor fondului funciar, iar solicitantul

nu a făcut dovada dreptului de proprietate de la data preluării abuzive asupra

construcțiilor pretinse.

H.I. a formulat contestație

împotriva dispoziției de mai sus solicitând anularea acesteia și restituirea

imobilului în natură.

În proces a intervenit în nume

propriu SC D.V.V. Miniș solicitând, pe de o parte, respingerea contestației

formulate de către H.I., iar pe de altă parte anularea dispoziției emise de

către primar, susținând că este reala deținătoare a imobilului în litigiu,

astfel că dispoziția a fost emisă de o autoritate necompetentă a soluționa

cererea de restituire în natură.

Prin sentința civilă nr. 763 din 14

decembrie 2004 Tribunalul Arad, secția civilă, a admis contestația, a anulat

dispoziția emisă de primar, a dispus restituirea în natură către contestator a

imobilului teren și construcții și a respins cererea de intervenție.

Apelul declarat de către

intervenientă a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1095 din 4 mai

2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Instanțele au statuat în sensul că

intervenienta nu are calitate de unitate deținătoare în sensul legii, instanța

de apel detaliind asemenea constatare prin reținerea potrivit căreia

intervenienta exercită numai un drept de administrare asupra imobilului

conferit prin H.G. nr. 15/2004, însă actul normativ a fost emis după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 cu încălcarea prevederilor art. 20 alin. (1) din

lege, având ca obiect un imobil retrocedabil și indisponibilizat, contravenind

și dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 întrucât imobilul a fost preluat

de stat în anul 1949 de la contestator pe baza criteriului discriminator al

etniei germane a fostului proprietar, preluarea fiind astfel făcută fără titlu

valabil.

Intervenienta a declarat recurs

susținând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea legii (art.

304 pct. 9 C. proc. civ. ) prin neobservarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) și

art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 incidente față de calitatea

intervenientei de deținătoare a imobilului la data notificării, precum și ca

urmare a nepronunțării instanței de apel asupra unui mijloc de apărare constând

în prevederile art. 11 din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora bunurile din

domeniul public al statului nu pot fi înstrăinate și nici urmărite silit.

Pentru aceste susțineri,

intervenienta a cerut admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate în

cauză și a se dispune soluționarea notificării făcute de contestator de către

intervenientă cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Recursul astfel motivat nu este

fondat.

Instanța de apel a statuat corect că

intervenienta a făcut numai dovada că deține imobilul în litigiu în temeiul

H.G. nr. 15/2004.

De altfel, din înscrisurile depuse

de intervenientă, în special adresa nr. 10 din 27 ianuarie 2004 a Academiei de

Științe Agricole și Silvice, rezultă că imobilul s-a aflat în administrarea sa

începând cu anul 2002.

Așadar, la data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001) și la data notificării primăriei

potrivit acestei legi, intervenienta nu avea calitate de unitate deținătoare în

sensul art. 21 alin. (1) din lege.

Ca urmare, primăria nu avea

obligația prevăzută prin art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ca, în termen

de 30 de zile de la primirea notificării să identifice unitatea deținătoare și

să comunice persoanei îndreptățite elementele de identificare a acesteia, ci

numai obligația de a emite dispoziție motivată potrivit prevederilor art. 23

alin. (1) din lege, cu atât mai mult cu cât, în litigiile privind dreptul de

proprietate, Statul Român, pe numele căruia este intabulat în cartea funciară

imobilul din speță, este reprezentat de unitatea administrativ-teritorială pe raza

căreia este situat imobilul.

În concluzie, instanța de apel nu a

încălcat dispozițiile legale enunțate pe calea recursului, ci dimpotrivă a

soluționat apelul în concordanță cu acestea, recursul fiind astfel nefondat,

urmând a fi respins potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de S.C.D.V.V. Miniș împotriva deciziei nr. 1095 din 4 mai 2005 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 ianuarie 2006.