ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3241/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 322 din 26 ianuarie 2011, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea reclamantului C.V., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății, Direcția de Sănătate Publică Timiș, Spitalul de urgență pentru Copii "L.T." Timișoara, Consiliul Local Timișoara și Municipiul Timișoara, a obligat pârâții să respecte dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului situat în Timișoara, str. A. (actualmente str. L.), a dispus evacuarea pârâtului Spitalul Clinic de urgență pentru copii "L.T." din imobil, a respins în rest acțiunea, a respins cererea reconvențională.

În esență, s-a reținut că reclamantul a revendicat imobilul de la pârâți, solicitând să fie obligați să-l restituie, să i-l predea, respectiv să-i lase deplina, liniștita și netulburata posesia, cât și folosința, pe care pârâta 3 îl deține fără drept și îl ocupa abuziv, fără vreun titlu care să-i fie opozabil; a solicitat evacuarea necondiționată a pârâtului Spitalul de urgență pentru copii "L.T."Timișoara din întreg imobilul în litigiu; a solicitat și obligarea pârâților să-i plătească suma de 112.500 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe ultimii 3 ani, conform raportului de expertiza de evaluare - valoarea de închiriere întocmită de expertul evaluator imobiliar B.L.; a solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii folosinței întregului imobil construit și neconstruit, începând cu data introducerii acțiunii și până la data eliberării și predării efective a întregului imobil construit și neconstruit, conform raportului de expertiza de evaluare - valoarea de închiriere întocmita de expertul evaluator imobiliar B.L.

Reclamantul a arătat că este proprietarul tabular al imobilului în litigiu, drept de proprietate dobândit cu bună-credința de la numiții P.M.D. și P.A., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 124 din 16 februarie 2006. Imobilul a fost retrocedat în anul 1996, numitei G.E.I., ca moștenitoare a foștilor proprietari de la data naționalizării. La data de 2 mai 2006, Municipiul Timișoara a promovat acțiune în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, precum și în nulitatea tuturor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate după retrocedarea imobilului către numita G.E.I. și în nulitatea înscrierilor din cartea funciara referitoare la aceste transmiteri succesive ale dreptului de proprietate.

Prin Sentința civilă nr. 755 din 30 martie 2007 a Tribunalului Timiș pronunțată în Dosarul nr. 1306/30/2006, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 509 din 22 noiembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara și Decizia civilă nr. 241 din 19 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respinsă acțiunea în nulitatea contractelor succesive de vânzare-cumpărare și a înscrierilor din carte funciară. Reprezentanții spitalului au fost convocați la sediul executorului judecătoresc, însă aceștia nu s-au prezentat, fapt consemnat în procesul verbal încheiat la 15 mai 2006 de executorul judecătoresc M.S.R.

S-a susținut că, prin ocuparea fără drept a imobilului și folosirea sa de către pârâte, reclamantul a fost lipsit de exercițiul dreptului de folosință asupra imobilului, sens în care a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ., obligând pârâta la plata sumelor reprezentând prejudiciul cauzat, în cauză fiind pe deplin incidente dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. Răspunderea civilă delictuală presupune dovedirea condițiilor generale ale acesteia, astfel cum sunt reglementate de art. 998 - 999 C. civ. - existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între primele două și a vinovăției celui care a provocat prejudiciul în oricare din formele prevăzute de lege.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 998 - 999 C. civ. Pârâtul Ministerul Sănătății a formulat întâmpinare prin care invocat excepția netimbrării acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că imobilul se afla în domeniul public al Municipiului Timișoara și în administrarea Consiliului Local Timișoara, Ministerul Sănătății nefiind deținătorul imobilului în cauză; unitatea deținătoare a imobilului are personalitate juridică, putând să încheie în nume propriu un contract de închiriere; Ministerul Sănătății nu finanțează spitalele cu sumele necesare pentru plata chiriilor; a arătat totodată, în apărare, că nu a fost notificat de către reclamant și că clădirea nu se află în administrarea Ministerului Sănătății; pentru toate aceste aspecte a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive.

Reclamantul a formulat la data de 19 februarie 1010 o precizare a cadrului procesual, în sensul că a chemat în judecată în calitate de pârâți, Municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiul Timișoara. Referitor la petitul 1 al acțiunii a arătat că solicită să se dispună ca toți pârâții să-i respecte dreptul de proprietate asupra imobilului pe care pârâta 3 îl deține fără drept. Referitor la petitul 2 al acțiunii a arătat că îl menține în întregime și referitor la petitul 3, l-a precizat, astfel: obligarea tuturor pârâților, în solidar, la plata sumei de 112.500 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe ultimii 3 ani, conform raportului de expertiză de evaluare B.L., respectiv obligarea pârâților la plata contravalorii folosinței întregului imobil construit și neconstruit, începând de la data introducerii acțiunii și până la eliberarea și predarea efectivă a imobilului.

Pârâții Municipiul Timișoara și Consiliul Local Timișoara au solicitat suspendarea judecații în temeiul art. 244 pct. 1 și 2 C. proc. civ., învederând instanței ca pe rolul Tribunalului Timiș se afla în curs de soluționare apelul formulat împotriva Sentinței civile nr. 2642/9 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 6923/325/2009, prin care s-a respins plângerea împotriva Încheierii nr. 9058 din 27 ianuarie 2009. Prin cerere reconvențională, pârâții Municipiul Timișoara și Consiliul Local Timișoara au solicitat să se constate că au un drept de retenție asupra imobilului pentru suma de 20.000 lei, după cum urmează: să se constate că valoarea lucrărilor de îmbunătățire aduse imobilului este în cuantum de 17.000 lei; să se constate că au investiții în bunuri mobile corporale și necorporale al căror cuantum este de 3000 lei.

Pentru a pronunța sentința de primă instanță Tribunalul a reținut că reclamantul este proprietarul imobilului în litigiu și că acesta nu reușește să intre în posesia bunului său, întrucât pârâtul Spitalul Clinic de urgență pentru copii "L.T." nu îl eliberează pentru a-i preda folosința proprietarului său. Nu poate fi reținută apărarea pârâților Consiliul Local Timișoara și Municipiul Timișoara, câtă vreme toate litigiile purtate între părți cu privire la dreptul de proprietate al reclamantului s-au finalizat prin recunoașterea acestui drept, cu consecința menținerii înscrierilor în acest sens efectuate în evidentele de carte funciară.

Argumentele pârâților sunt, pe de o parte, faptul că există o plângere, nesoluționată irevocabil împotriva unei încheieri de carte funciară prin care s-a respins o cerere pe care au formulat-o împotriva încheierii prin care s-a solicitat radierea unui proces purtat cu privire la imobilul din litigiu, și, pe de altă parte, că imobilul este înregistrat în evidențele municipiului Timișoara ca fiind în domeniul public și în administrarea pârâtului Spitalul Clinic de urgență pentru copii "L.T.". Pârâții au susținut și că, reclamantului, i-a lipsit buna-credință în momentul dobândirii imobilului, întrucât acesta putea, cu o minimă diligență, să facă o verificare exterioară a imobilului și să constate astfel că în imobil funcționează o instituție publică, nefiind suficientă întemeierea bunei-credințe pe cuprinsul cărții funciare și pe conținutul titlului vânzătorului.

Or, nu poate fi analizată buna-credință a reclamantului, întrucât ea a făcut obiectul mai multor litigii care s-au finalizat cu concluzia că acesta a dobândit imobilul din litigiu cu bună-credință, dreptul său de proprietate nemaiputând fi contestat. Pârâții își susțin apărarea și pe faptul că imobilul a fost trecut în domeniul public al statului, însă această trecere s-a făcut printr-o hotărâre a Consiliului local din anul 2006, ce a fost avută în vedere de instanțele anterioare ce au dezlegat problemele litigioase ivite între părți și nu mai prezintă relevantă în cauză. În legătură cu pretențiile reclamantului privind despăgubirea sa pentru lipsa de folosință a bunului, tribunalul a apreciat că acesta nu a reușit să dovedească printr-un probatoriu administrat în fața instanței, în mod nemijlocit, întinderea prejudiciului pe care l-a suferit prin privarea sa de posesia proprietății sale.

Expertiză extrajudiciară nu poate fi avută în vedere ca dovadă, întrucât nu s-a administrat potrivit art. 169 C. proc. civ., în fața instanței de judecată, și cu respectarea tuturor dispozițiilor procedurale privind acest aspect, valorificarea expertizei extrajudiciare conducând la pronunțarea unei hotărâri judecătorești cu încălcarea dreptului la apărare, întrucât pârâții nu au avut posibilitatea de a participa la toate demersurile procedurale și tehnice pe care le presupune o asemenea probă, posibilitatea de a obiecta la concluziile expertului și de a-și expune și valorifica propriile argumente în legătură cu problema asupra căreia se probează. Instanța de judecată are obligația, decurgând din principiul nemijlocirii ce guvernează procesul civil, de a cerceta direct și nemijlocit toate elementele ce servesc la dezlegarea pricinii, expertiza extrajudiciară nefiind o probă administrată în fața instanței în contradictoriu cu toate părțile din proces.

În legătură cu cererea reconvențională pentru stabilirea în favoarea deținătorului actual al imobilului a unui drept de retenție până la achitarea de către reclamant a sumei totale de 20.000 lei, reprezentând contravaloarea unor investiții și îmbunătățiri aduse bunului, instanța a constatat că nu s-a dovedit, în condiții de contradictorialitate și nemijlocire, că reclamantul ar trebui obligat la plata acestor lucrări și ca ele au valoarea pretinsă. Dreptul de retenție se recunoaște ca mijloc de garantare a obligației și constă în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa, până ce acesta plătește ce-i datorează în legătură cu acest bun. Or, nu poate fi instituit un drept de retenție în favoarea pârâtului câtă vreme nu există un raport juridic obligațional între el și reclamant, nestabilindu-se pentru considerentele arătate mai sus, ca reclamantul este debitorul pârâtului.

A fost respinsă acțiunea reclamantului fată de pârâții Ministerul Sănătății și Direcția de Sănătate Publică Timiș pentru lipsa calității procesuale pasive a acestora, întrucât cei doi pârâți nu sunt deținătorii imobilului în litigiu, nefiindu-le astfel imputabilă lipsirea de folosință a reclamantului asupra acestuia. Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel, pârâții Primarul și Consiliul Local Timișoara, precum și Spitalul de urgență pentru copii "L.T." Timișoara. Curtea a încuviințat cererile de probațiune și a dispus în acest sens administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară, care a avut de determinat atât contravaloarea investițiilor efectuate de pârâte la imobilul din litigiu, dar și cuantumul chiriei pentru perioada 27 august 2006 - 31 mai 2012, intervalul scurs dintre data cumpărării imobilului de către reclamant și prezent, precum și valoarea chiriei lunare, în continuare.

În urma administrării expertizei tehnice judiciare efectuată de expert M.D. a rezultat că valoarea lucrărilor de investiții realizate de la momentul naționalizării și până în prezent se ridică la 91.037 euro, însă, în acord și cu opinia expertului P.I. și expertul M.D. a concluzionat printr-un supliment la raportul de expertiză că ceea ce se poate dovedi și identifica ca fiind lucrări de investiții realizate de către Consiliul Local Timișoara sunt lucrări a căror valoare totalizează 20.318 lei, pentru diferența de până la 91.037 euro, pârâtele nefiind în măsură să depună acte justificative. AceIași expert judiciar M.D. a evaluat cuantumul chiriei, ajungând la concluzia că valoarea medie a acesteia pentru imobilul din litigiu este de 2.594,32 euro/lună, iar pentru perioada 27 august 2006 și până la 31 mai 2012, valoarea totală a acestei chirii este de 179.122 euro, sumă necontestată de către părțile litigante.

În raport cu cererea reconvențională, pârâții primarul și Consiliul Local Timișoara au arătat că își mențin pretențiile la suma de 20.000 lei.

Prin Decizia civilă nr. 25 din 21 februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul pârâtului Spitalul de urgență pentru copii "L.T." Timișoara, în contradictoriu cu reclamantul-apelant C.V., pârâtul-apelant Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, și cu pârâții-intimați Ministerul Sănătății București și Direcția de Sănătate Publică Timiș, având ca obiect obligația de a face, a admis apelurile reclamantului și pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timișoara, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis și petitul din acțiunea principală privind obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 179.122 euro, cu titlu de contravaloare chirie pentru perioada 27 august 2006 - 31 mai 2012, precum și în continuare suma de 2594,32 euro/lună, până la eliberarea efectivă a imobilului din litigiu, a admis în parte cererea reconvențională a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timișoara și a obligat reclamantul să plătească acestui pârât suma de 20.000 lei, contravaloare îmbunătățiri la imobilul din litigiu, a menținut în rest sentința, a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 17.190 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că reclamantul este cumpărător al imobilului din litigiu și că până la momentul judecării prezentului litigiu nu a reușit să intre în posesia bunului său, întrucât pârâtul Spitalul Clinic de urgență pentru copii "L.T.", nu îl eliberează pentru a preda folosința proprietarului său. Calitatea de proprietar tabular al reclamantului s-a consolidat prin Decizia civilă nr. 241 din 19 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind respins demersul actualilor pârâți prin care aceștia au cerut constatarea nulității absolute a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare succesive care s-au încheiat cu privire la imobilul descris mai sus. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 1201 C. civ.

și cu principiul "res judicata". În legătură cu plângerea împotriva încheierii de carte funciară, Curtea a constatat că instanța de fond a apreciat corect ca aceasta nu are relevanță în speță, față de obiectul acesteia. Pârâtul a atacat încheierea OCPI Timiș prin care acesta a procedat la radierea unui proces soluționat irevocabil, pe considerentul ca a promovat o cerere de revizuire a hotărârii irevocabile pronunțate în procesul radiat, numai că înscrierea sau radierea unui proces nu afectează dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului în privința căruia s-a notat respectivul proces. Ambii apelanți susțin ca imobilul a fost trecut în domeniul public al statului, însă această trecere s-a făcut printr-o hotărâre a Consiliului local din 2006, ce a fost avută în vedere de instanțele ce au dezlegat problemele litigioase ivite între părți și nu mai prezintă relevantă în speță.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 43 din Constituția României ce garantează dreptul de proprietate, precum și convențiile internaționale încheiate în același sens. Pretențiile reclamantului privind despăgubirea pentru lipsa de folosință a bunului, Curtea a constatat că tribunalul a apreciat eronat ca acesta nu a reușit să dovedească printr-un probatoriu administrat în fața instanței, în mod nemijlocit, câtă vreme instanța de fond avea putința să administreze probele necesare, inclusiv o expertiză judiciară, în condițiile art. 201 și urm. C. proc. civ., astfel că proba s-a administrat potrivit art. 169 C. proc. civ. în fața instanței de judecată, și cu respectarea tuturor dispozițiilor procedurale privind acest aspect prevăzut de art. 167 și urm. C. proc.

civ. Această lacună a fost însă suplinită în calea de atac a apelului, Curtea încuviințând cererile de probațiune formulate de către apelanți și a dispus în acest sens administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară, care a avut de determinat atât contravaloarea investițiilor efectuate de pârâte la imobilul din litigiu, dar și cuantumul chiriei pentru perioada 27 august 2006 - 31 mai 2012, adică intervalul scurs dintre data cumpărării imobilului de către reclamant și prezent, precum și valoarea chiriei lunare, în continuare. În urma administrării expertizei tehnice judiciare efectuată de expert M.D. a rezultat că valoarea lucrărilor de investiții realizate de la momentul naționalizării și până în prezent se ridică la 91.037 euro.

Ulterior însă, în acord și cu opinia expertului P.I., expertul judiciar M.D. a concluzionat printr-un supliment la raportul de expertiză că ceea ce se poate dovedi și identifica ca fiind lucrări de investiții realizate exclusiv de către Consiliul Local Timișoara, sunt lucrări a căror valoare totalizează 20.318 lei, pentru diferența de până la 91.037 euro, pârâtele nefiind în măsură să depună acte justificative. S-a reținut că doar Consiliul Local Timișoara a formulat cerere reconvențională privitoare la pretenții, în acord cu dispozițiile art. 119 - 120 C. proc. civ. Același expert judiciar M.D.

a evaluat cuantumul chiriei, ajungând la concluzia că valoarea medie a acesteia pentru imobilul din litigiu este de 2.594,32 euro/lună, iar pentru perioada 27 august 2006 și până la 31 mai 2012, valoarea totală a acestei chirii este de 179.122 euro, sumă necontestată de către părțile litigante și care se cuvine proprietarului, care are dreptul să culeagă fructele bunului său, potrivit art. 482 - 483 C. civ., cum la fel acestuia i se cuvine și suma de 2.594,32 euro/lună, în continuare, până la eliberarea efectivă a imobilului de către pârâte. În raport cu cererea reconvențională formulată în fața instanței de fond și reiterată deodată cu motivele de apel, pârâții Primarul și Consiliul Local Timișoara au arătat că își mențin pretențiile la suma de 20.000 lei, suma investită de autoritățile locale în această aripă a Spitalului de Copii și că nu înțeleg să își majoreze pretențiile, în acord cu dispozițiile art. 294 alin. (2) C. proc.

civ., poziție adoptată explicit și textual de către reprezentanții Consiliului Local Timișoara, atât prin declarația motivată de apel, cât și prin concluziile finale. Cu privire la dreptul de retenție, Curtea a constatat că se recunoaște ca mijloc de garantare a obligației și constă în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa, până ce acesta plătește ce-i datorează în legătură cu acest bun, dar în speță nu poate fi instituit un drept de retenție în favoarea pârâtului/pârâților câtă vreme deși există un raport juridic obligațional între pârât și reclamant, expertiza judiciară a determinat că pârâții datorează reclamantului, în solidar, 179.122 euro, în timp ce reclamantul datorează pârâtului Consiliul local Timișoara doar suma de 20.000 lei și în urma compensării acestor sume rezultă că pârâtul continuă să datoreze o sumă consistentă reclamantului.

Împotriva Deciziei civile nr. 25 din 21 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă au formulat cereri de recurs (I) reclamantul C.V. și pârâții (II) Direcția de Sănătate Publică Timiș, (III) Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "L.T." Timișoara, (IV) Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara. (I) Recurentul-reclamant C.V. a invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate: În ceea ce privește acordarea sumei de 20.000 lei, cu titlu de îmbunătățiri, s-a susținut că instanța de apel în mod nelegal a admis în parte cererea reconvențională, acordând această sumă. Conform principiului disponibilității părților, instanța de apel era investita să cerceteze în limita sumei solicitate, realitatea acestor investiții și dacă aceste investiții au fost efectuate de către Municipiul Timișoara.

Investițiile nu au fost dovedite prin niciun fel de înscris care să ateste perioada în care au fost efectuate, mai mult, apelantele-pârâte nu au înțeles să pună la dispoziția, reclamantului, documentele necesare. În ce privește suma de 3000 lei, reprezentând "investiții în bunuri mobile corporale și necorporale", existența acestora nu a fost dovedită. Expertul asistent P.I. a indicat faptul că aceste lucrări au fost efectuate de către pârât, posibil de către spitalul de copii, prin urmare, raționamentul instanței de apel nu este unul corect în ce privește stabilirea faptului că lucrările au fost efectuate de municipalitate. Perioada de referință avută în vedere de expert este 27 august 2006 - septembrie 2012, pe când în cuprinsul cererii reconvenționale, pârâții s-au raportat la lucrări efectuate anterior acestei perioade și sunt nedovedite.

După dobândirea dreptului de proprietate, reclamantul a solicitat Spitalului Clinic de urgență pentru copii, prin notificarea înregistrată sub nr. 147 din 03 mai 2006, să predea folosința și posesia imobilului. Apelantele-pârâte au exercitat un drept de administrare asupra acestui imobil începând cu anul 2006, dar aceasta nu înseamnă că instituția publică a și contribuit în vreo formă la lucrările efectuate în perioada 27 august 2006 - septembrie 2012, câtă vreme aceste lucrări puteau fi executate din sponsorizări, donații sau din alte surse, mai puțin din banii alocați de municipalitate. În ce privește neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate în prima instanța, în cuantum de 36.628 lei, instanța de apel nu a motivat în cuprinsul considerentelor respingerea acestora, câtă vreme a înțeles să acorde doar suma de 17.190 lei cheltuieli de judecată, deși apelul a fost admis în întregime.

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. (II) Recurenta-pârâtă Direcția de Sănătate Publica Timiș a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: Prin sentința atacată nu este reținut faptul că spațiul în litigiu se afla în proprietatea Consiliului Local al Municipiului Timișoara și în administrarea Spitalului Clinic de urgență pentru copii "L.T." Timișoara, sentința fiind netemeinică și nelegală din următoarele puncte de vedere: În conformitate cu prevederile H.G. nr. 529/20010 și ale Legii nr. 95/2006 cu modificările și completările ulterioare (inclusiv O.U.G nr. 48/2010), Spitalul Clinic de urgență pentru copii "L.T." Timișoara este unitate sanitară publică în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara.

În temeiul O.U.G nr. 48/2010 de modificare a unor acte normative din domeniul sănătății, Ministerul Sănătății, prin Direcția de Sănătate Publică Timiș finanțează spitalul în cauza doar pentru anumite activități, programele naționale de sănătate. Ministerul Sănătății, respectiv Direcția de Sănătate Publica Timiș, nu au calitatea de a asigura sumele necesare pentru plata chiriilor în care își desfășoară activitatea unitățile sanitare din subordinea administrației publice locale. În conformitate cu prevederile H.G. nr. 866/2002, s-a aprobat trecerea imobilelor compuse din construcții și terenuri aferente în care își desfășoară activitatea unitățile sanitare prevăzute în anexa, din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al municipiilor, orașelor și comunelor și în administrarea consiliilor locale respective.

De asemenea, art. 1 din O.G nr. 70/2002 stipulează: "terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile sanitare publice de interes județean sau local, denumite în continuare unități sanitare publice, sunt parte integrantă în domeniului public al județelor, comunelor, orașelor și municipiilor și în administrarea unităților sanitare publice prin hotărâre a consiliului județean, Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local după caz, în condițiile legii." În spațiul în litigiu își desfășoară activitatea Secția de Pneumoftiziologie și Laboratorul de analize medicale a Spitalului Clinic de urgență pentru copii, în acest context, raportat la faptul că Direcția de Sănătate Publică Timiș nu este deținătorul de fapt al imobilului, obligarea acesteia la respectarea dreptului de proprietate al reclamantului și la plata chiriei este total nelegală și netemeinică.

Recurenta nu este deținătoarea de drept al imobilului, prima instanță reținând lipsa calității procesuale pasive a acesteia în mod întemeiat. (III) Recurentul-pârât Spitalul Clinic de urgență pentru copii "L.T." Timișoara a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., s-a susținut că soluția instanței de apel este nelegală, date fiind aspectele legate de situația juridică a imobilului. S-a susținut că au fost menținute în mod eronat concluziile instanței de fond în sensul incidenței în cauză a art. 480 C. civ. La dosarul cauzei nu există vreo notificare din partea reclamantului de evacuare a imobilului ori vreo notificare prin care reclamantul să fi pretins plata chiriei anterior promovării cererii de chemare în judecată, pentru a se putea reține reaua-credință a recurentului-pârât.

Acesta nu a fost parte în litigiile anterioare în care s-a pus în discuție titlul de proprietate al reclamantului, astfel că instanța de apel în mod greșit își întemeiază soluția pe aceste argumente. Prin H.G. nr. 977/2002, imobilul a trecut în domeniul public al Municipiului Timișoara, acesta fiind în imposibilitate de a-și face opozabil dreptul de proprietate dobândit prin lege tocmai datorită înscrierilor din cartea funciară a antecesorilor reclamantului, reclamant care și-a dobândit acest drept de proprietate abia în anul 2006 când imobilul făcea parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale.

Plecând de la regimul juridic al bunului imobil în litigiu, a solicitat a se avea în vedere că potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998 dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public iar potrivit art. 2 "statul sau unitățile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele și în condițiile legii. Sunt în domeniului public toate bunurile mobile și imobile care sunt afectate atât folosul public cât și unui serviciu public (căi ferate, construcții militare, imobilele administrației publice etc.), așa cum de altfel instituie și dispozițiile art. 136 alin. (3) din Constituția României și care stabilește în concret care sunt categoriile de bunuri ce pot face parte din domeniu public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale.

Bunurile de uz public sunt acele bunuri de folosință generală la care pot avea acces toți membrii societății iar cele de interes public sunt acele bunuri care sunt afectate serviciilor publice, pentru desfășurarea unor activități care interesează întreaga societate, colectivitate. La momentul dobândirii dreptului de proprietate, reclamantul avea cunoștință că în imobilul pe care îl achiziționează își desfășoară activitatea recurentul-pârât, titular al unui drept de administrare asupra imobilului în baza H.C.L. nr. 221/2006.

Art. 7 din Legea nr. 213/1998 stabilește în mod concret că dreptul de proprietate publică se dobândește pe cale naturală, prin achiziții publice efectuate în condițiile legii, prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, prin acte de donație sau legate, acceptate de Guvern, de consiliul județean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public, prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al stalului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică. Această trecere a imobilului în domeniul public a fost una legală, instanța de apel fiind obligată să analizeze titlul de proprietate al unității administrativ-teritoriale mai înainte de a dispune evacuarea recurentului din imobilul pretins de către reclamant.

Nu s-a avut în vedere că bunurile aparținând domeniului public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile. Instanța de fond, cât și instanța de apel au ignorat, interpretând actul juridic dedus judecății în mod sumar, actele normative de care părțile au înțeles să se prevaleze, la fel și probatoriul administrat în cauză. Imobilul din litigiu se află în categoria monumentelor istorice, ca atare acest imobil construcție a fost înstrăinat de către reclamant cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, text de lege care sancționează astfel de acte juridice cu nulitatea absolută.

Cu referire la plata în solidar a chiriei în cuantum de 179.122 euro, pentru perioada 27 august 2006 - 31 mai 2012, precum și în continuare, până la eliberarea efectivă a imobilului, s-a susținut că raționamentul instanței este greșit câtă vreme Primăria Municipiului Timișoara este ordonatorul principal de credite, iar Spitalul de copii suportă din fondurile proprii doar cheltuielile reprezentând plata salariilor angajaților. Pentru plata chiriei, recurentul-pârât nu poate fi obligat la plata chiriei chiar dacă are calitatea ele utilizator al imobilului revendicat. Nu se poate impune un cuantum al chiriei prin hotărâre judecătorească, câtă vreme prețul chiriei poate fi negociat liber de către părțile contractante.

Spitalul de copii nu exercită un drept de folosință în mod abuziv, ci în baza unei hotărâri de Consiliu Local care îi dă dreptul de a exercita acest atribut al dreptului de proprietate, dar și în virtutea calității bunului de bun de interes public, respectând afectațiunea imobilului cu mult timp înainte ca acesta să fie revendicat. (IV) Recurenții-pârâți Municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: În mod nelegat au fost obligați la plata sumei de 179.122 euro, în condițiile în care aceste sume trebuie asigurate de la bugetul Ministerului Sănătății, prin Direcțiile de Sănătate Publică, fiind sume necesare desfășurării activităților de sănătate, inclusiv chiriile.

Plata chiriilor pentru imobilele în care funcționează unități sanitare, restituite prin hotărâri judecătorești, nu se asigură de la bugetul local, ci de la bugetul de stat. Conform art. 4 lit. a) din O.G. nr. 70/2002, municipiile asigură sumele necesare pentru cheltuielile de întreținere și gospodărie, reparații, consolidare, extindere și modernizare a unităților sanitare publice - proprietatea publică a municipiului - în limita creditelor bugetare aprobate cu această destinație în bugetele locale. Cheltuielile necesare desfășurării activităților de sănătate, inclusiv chiriile, erau asigurate, pentru perioada solicitată, de Ministerul Sănătății, prin Direcțiile de Sănătate Publică Județene. Instanța de apel a ignorat aceste susțineri, decizia pronunțată fiind nemotivată în privința acestor apărări.

Instituția nu are calitate procesuală pasivă cu privire la aceste pretenții, instanța de apel nepunând în discuție această excepție și nepronunțându-se asupra ei în niciun fel. S-a susținut și că, pentru perioada 27 august 2006 - 19 februarie 2007, suma solicitată ar fi prescrisă, având în vedere faptul că la momentul formulării cererii de chemare în judecată instituția nu a fost chemată în judecată, nefiind parte în respectivul dosar. În mod nelegal, instanța de apel a consemnat faptul că instituția nu a contestat această sumă, în condițiile în care s-au formulat obiecțiuni la data de 22 noiembrie 2012 - a arătat faptul că nu este de acord cu suma calculată și a solicitat efectuarea unei expertize contrare.

Prin Sentința civilă nr. 7913 din 04 iulie 1996 s-a admis acțiunea formulată de G.E.I. și s-a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară, prin reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, în calitate de unic moștenitor al defuncților săi părinți, foști proprietari tabulari. Cu toate că această hotărâre judecătorească nu a fost definitivă și irevocabilă și nici investită cu formulă executorie, cartea funciară a intabulat-o pe reclamantă în mod ilegal. Prin Decizia civilă nr. 1824/A din 07 octombrie 1997, Tribunalul Timiș a admis apelul Direcției Sanitare Timiș, întrucât Sentința civilă nr. 7913 din 04 iulie 1996 a fost pronunțată în condițiile în care prima instanță nu a stabilit corect cadrul procesual, luând act de introducerea în cauză a pârâtei Direcția Sanitară a Județului Timiș, fără a fi sesizată și în scris cu o asemenea cerere, nepronunțându-se în contradictoriu și cu aceasta.

S-a reținut că această pârâtă a dobândit calitate procesuală pasivă, dar că acesteia nu i-a fost comunicată Sentința civilă nr. 7913 din 04 iulie 1996, pentru a putea exercita calea de atac prevăzută de lege. Prin Sentința civilă nr. 2854/1999, s-a respins acțiunea reclamantei G.E.I., instanța apreciind că imobilul este deținut, cu titlu valabil, de către Statul Român și Direcția de Sănătate a Județului Timiș. Această sentință a fost atacata, cu apel, de către reclamantă, formându-se Dosarul nr. 4638/1999 la Tribunalul Timiș, dosar care este și în prezent suspendat. Rezultă așadar că hotărârea judecătorească în baza căreia reclamanta G.E.I. s-a intabulat în cartea funciară a fost desființată.

Ca o dovadă că cei înscriși în cartea funciară nu se considerau proprietari ai imobilului, este și faptul că au depus în anul 2001 revendicare în baza Legii nr. 10/2001, care ulterior înaintând revendicarea instituției recurente. Acești pretinși proprietari nu puteau să vândă imobilul în litigiu, întrucât nu-l aveau în proprietate. Prin H.G. nr. 977/2002, imobilul a trecut în domeniul public al Municipiului Timișoara, care însă nu s-a putut intabula în cartea funciară datorită faptului că, în cartea funciară, erau înscrise alte persoane în mod ilegal. Imobilul în litigiu a fost înregistrat în evidențele recurentei-pârâte în anul 2003, ca urmare a protocolului de predare încheiat în baza H.G.

nr. 866/2002, iar Ministerul Sănătății a cuprins acest imobil în lista anexa la poziția 265, listă prin care unitățile de sănătate au trecut în domeniul public al municipiului și în administrarea Consiliului Local, așa cum a stabilit H.G. nr. 977/2002. În prezent, imobilul în speță este înregistrat în evidențele recurentei-pârâte ca domeniul public și este în administrarea Spitalului de Urgență pentru copii "L.T.", conform H.C.L. nr. 221/2006.

În Dosarul nr. 1306/30/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție București, s-a reținut de către instanțele de judecată că, nu a existat nicio notare care să pună la îndoială calitatea de proprietari a vânzătorilor, concluzia instanțelor eludând cu desăvârșire notările existente la cartea funciară, prin care atât Spitalul de Urgență pentru Copii "L.T.", cât și Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au solicitat notarea în cartea funciară a unor mențiuni prin care arată existența unor pretenții față de imobilul în litigiu. Cumpărătorii subsecvenți, printr-o minimă diligență, ar fi putut deduce că dreptul de proprietate al vânzătorilor nu este deplin, acesta fiind discutabil din punct de vedere juridic.

Potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1990, dobânditorul nu poate fi considerat de bună-credință, întrucât la cartea funciară era notată o acțiune în contestarea înregistrărilor acesteia. La data de 04 noiembrie 2005, prin Încheierea de carte funciară nr. 38445, s-a notat existența Dosarului nr. 3494/C/2005 al Curții de Apel Timișoara și s-a notat cererea petentei Primăria Municipiului Timișoara având ca obiect intabulare imobil. Instanța nu a ținut cont de faptul că dreptul de proprietate al defunctei G.E.I. s-a intabulat în baza unei hotărâri judecătorești care nu era irevocabilă la acea dată, fiind chiar desființată de către Tribunalul Timiș prin Decizia civilă nr. 1824/A din 07 octombrie 1997. Intabularea dreptului de proprietate al numitei G.E.I.

este nelegală, întrucât Judecătoria Timișoara nu a examinat cu atenție hotărârea judecătorească. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință. Reclamantul C.V. nu putea invoca faptul că nu a cunoscut situația juridică reală a imobilului pe care l-a cumpărat. Simpla întemeiere a bunei-credințe pe cuprinsul cărții funciare și a conținutului titlului vânzătorului nu sunt suficiente. Există un act administrativ de autoritate, prin care s-a reglementat că acest imobil este în domeniul public al Municipiului Timișoara, act care a intrat în circuitul civil și își produce efectele juridice.

În legătură cu pretențiile reclamantului privind despăgubirea sa pentru lipsa de folosință a imobilului, s-a susținut că Tribunalul Timiș în baza dispozițiilor art. 1169 C. civ. a respins în mod temeinic această cerere. Plata chiriilor pentru imobilele în care funcționează unități sanitare, restituite fie prin hotărâri judecătorești, nu se asigură de la bugetul local, ci de la bugetul de stat. În drept, au fost invocate, dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: (I) Recursul reclamantului este nefondat. Nu este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cât timp, din expunerea de motive a cererii de recurs rezultă că indicarea acestor dispoziții s-a făcut doar strict formal, fără a fi dezvoltate argumente pertinente care să fie subsumate acestui motiv de recurs și care să facă posibil controlul de legalitate.

În concret, recurentul-reclamant nu a indicat ce act juridic, în sensul de negotium iuris (manifestare de voință făcută cu scopul de a produce efecte juridice), ar fi fost denaturat în interpretarea clauzelor sale, clare și neîndoielnice. În ce privește acordarea de către instanța pe apel a sumei de 20.000 lei, cu titlu de îmbunătățiri, criticile recurentului-reclamant nu pot fi primite, ceea ce înseamnă că soluția nu poate fi schimbată, întrucât acestea reprezintă aspecte de netemeinicie, respectiv de valorificare a probatoriului administrat în cauză - a concluziilor raportului de expertiză, a relevanței înscrisurilor administrate, a modalității în care părțile le-au valorizat - fără însă a se invoca critica de nelegalitate aptă să se constituie într-un veritabil motiv de recurs - dispoziția legală încălcată sau aplicată greșit de instanța anterioară, conform dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Principiului disponibilității părților nu a fost nesocotit cât timp, prin administrarea și aprecierea probatoriului, instanța de apel a cercetat temeinicia și legalitatea cererii formulate în cauză de către pârât, tocmai din perspectiva unor aspecte relevante, realitatea acestor investiții, respectiv dacă aceste investiții au fost efectuate de către municipiul Timișoara. Împrejurarea că recurentul-reclamant nu este de acord cu concluziile unui raport de expertiză nu poate fi valorificată în cauză decât în ipoteza în care s-au încălcat dispoziții legale precis identificate la data efectuării raportului și pe care partea este obligată să le expună cercetării în calea de atac extraordinară, în mod explicit.

Supozițiile recurentului-reclamant, conform cărora lucrările de investiții ar fi fost executate din sponsorizări, donații sau din alte surse, mai puțin din banii alocați de municipalitate, nu pot fi primite, întrucât exced dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. Critica referitoare la plata cheltuielilor de judecată, urmează a fi reevaluată de instanța de apel, urmare a soluției pronunțate în recurs, cât timp s-a dispus o rejudecare a apelului reclamantului în privința motivele de apel referitoare la plata chiriei. Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, constatând că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

(II, III, IV) Recursurile pârâților Direcția de Sănătate Publică Timiș, Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "L.T." Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara sunt întemeiate numai sub aspectul criticilor referitoare la plata chiriei. Sub aspectul revendicării, în mod corect instanța de apel a păstrat soluția primei instanțe de admitere a acțiunii în revendicare a reclamantului și obligarea pârâților să-i respecte dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Reclamantul a pretins prin acțiune ca pârâții să-i respecte dreptul de proprietate asupra imobilului, format din casa cu etaj și curte în suprafață de 515 m.p, drept dobândit conform contractului de vânzare-cumpărare din 16 februarie 2006, înscris în cartea funciară nr. 580 Timișoara nr. top.

1103. Calitatea de proprietar tabular al reclamantului s-a consolidat prin Decizia civilă nr. 241 din 19 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind respins demersul actualilor pârâți de constatare a nulității absolute a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare succesive care s-au încheiat cu privire la imobilul descris mai sus. Astfel, este important de subliniat că prin Sentința civilă nr. 755 din 30 martie 2007 a Tribunalului Timiș pronunțată în Dosarul nr. 1306/30/2006, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 509 din 22 noiembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara și Decizia civilă nr. 241 din 19 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respinsă acțiunea în nulitatea contractelor succesive de vânzare-cumpărare și a înscrierilor din carte funciară.

În raport cu dispozițiile art. 1201 C. civ. și cu principiul "res judicata", s-a apreciat corect că, în litigiul pendinte, nu mai poate fi analizată buna-credință a reclamantului, întrucât ea a făcut obiectul mai multor litigii care s-au finalizat cu concluzia că acesta a dobândit imobilul din litigiu cu bună-credință, dreptul său de proprietate nemaiputând fi contestat. În legătură cu plângerea împotriva încheierii de carte funciară, instanțele fondului au apreciat corect ca aceasta nu are relevanță în speță, față de obiectul acesteia. Pârâtul a atacat încheierea OCPI Timiș prin care acesta a procedat la radierea unui proces soluționat irevocabil, pe considerentul că a promovat o cerere de revizuire a hotărârii irevocabile pronunțate în procesul radiat, numai că înscrierea sau radierea unui proces nu afectează dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului în privința căruia s-a notat respectivul proces.

Cum problema dreptului de proprietate a reclamantului nu mai poate fi repusă în discuție în acest proces, admiterea capătului de cerere din acțiunea introductivă privitor la predarea posesiei imobilului din litigiu - proprietatea reclamantului, s-a impus față de temeiul juridic al acțiunii - dispozițiile art. 480 C. civ., art. 43 din Constituția României ce garantează dreptul de proprietate, precum și prevederile convențiilor internaționale încheiate în același sens. Reclamantul, în raport cu dispozițiile art. 480 C. civ., este cumpărător al imobilului din litigiu iar toate litigiile purtate între părți cu privire la dreptul de proprietate al reclamantului s-au finalizat prin recunoașterea acestui drept, cu consecința menținerii înscrierilor în acest sens efectuate în evidentele de carte funciară.

Susținerilor recurenților-pârâți conform cărora imobilul a fost trecut în domeniul public al statului, prin efectul unei hotărâri a Consiliului local din anul 2006, nu pot fi primite, întrucât acestea au fost avute în vedere de instanțele ce au dezlegat problemele litigioase ivite între părți, fiind incidente dispozițiile art. 1201 C. civ., tot astfel fiind de prisos analiza legalității art. 1 și 7 din Legea nr. 213/1998 raportat la H.G. nr. 977/2002. Conform dispozițiilor art. 1201 C. civ., puterea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale - respectiv, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.

Această a doua formă de reglementare a puterii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Aceasta face ca partea interesată să se poată prevala de lucrul judecat anterior, impunând instanței, constatarea jurisdicțională anterioară, care poate fi considerată ca fiind, chiar determinantă în soluționarea cauzei, constituindu-se într-un mijloc de apărare de fond. Acestea sunt considerentele pentru care nu pot fi primite criticile pârâților referitoare la nelegalitatea deciziei pronunțate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., situația juridică a imobilului fiind în mod judicios stabilită, din perspectiva dispozițiilor art. 480 C. civ. Nu este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cât timp, din expunerea de motive a cererii de recurs rezultă că indicarea acestor dispoziții s-a făcut doar strict formal, fără a fi dezvoltate argumente pertinente care să fie subsumate acestui motiv de recurs și care să facă posibil controlul de legalitate.

Criticile recurenților-pârâți referitoare la plata chiriei sunt însă întemeiate, pentru următoarele considerente: Dacă sub aspectul proprietății asupra imobilului în litigiu, în considerarea dispozițiilor art. 1201 C. civ., respectiv principiul "res judicata"și prin efectul dispozițiile art. 480 C. civ., instanțele fondului au dezlegat în deplin consens chestiunea litigioasă - recunoașterea dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului - nu același lucru poate fi reținut în privința obligației pârâților de a plăti, în solidar, contravaloarea chirie.

Astfel, prin decizia atacată, admițând apelul reclamantului, instanța de apel a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis și petitul din acțiunea principală privind obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 179.122 euro, cu titlu de contravaloare chirie pentru perioada 27 august 2006 - 31 mai 2012, precum și în continuare suma de 2594,32 euro/lună, până la eliberarea efectivă a imobilului din litigiu. S-a avut în vedere faptul că, proprietarului confirmat prin efectul unei hotărâri judecătorești irevocabile, trebuie să-i fie recunoscut dreptul de a culege fructele bunului său, potrivit art. 482 - 483 C. civ., pentru cuantificarea despăgubirii ce i se cuvine fiind avute în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

Ceea ce însă nu a avut în vedere instanța de apel și, prin urmare, nici nu a cercetat, este împrejurarea că, prin hotărârea de prima instanță, a fost respinsă acțiunea reclamantului fată de pârâții Ministerul Sănătății și Direcția de Sănătate Publică Timiș pentru lipsa calității procesuale pasive a acestora, întrucât cei doi pârâți nu sunt deținătorii imobilului în litigiu, nefiindu-le astfel imputabilă lipsirea de folosință a reclamantului asupra acestuia. Fiecare dintre cei patru pârâți, dincolo de această chestiune ignorată de instanță, au invocat în apărarea lor mai multe acte normative care să le justifice într-o formă sau alta legătura sau, dimpotrivă, lipsa de legătură cu imobilul în litigiu.

Instanța de apel a avut în vedere și a aplicat în ceea ce-l privește pe reclamant, o dispoziție de principiu conform căruia proprietarului confirmat prin forța unor hotărâri judecătorești irevocabile, i se cuvine recunoașterea dreptului de a culege fructele bunului său. Instanța de apel nu a stabilit însă care sunt temeiurile care pot justifica existența raportului juridic obligațional dintre reclamant și pârâți, respectiv caracterul solidar al obligației concrete stabilite în sarcina pârâților, plata contravalorii chiriei pentru perioada 27 august 2006 - 31 mai 2012, și în continuare până la eliberarea efectivă a imobilului din litigiu. La momentul formulării pretenției, reclamantul a invocat ocuparea fără drept a imobilului, lipsirea lui de exercițiul dreptului de folosință asupra imobilului, sens în care a solicitat obligarea pârâtului/pârâților la plata sumelor reprezentând prejudiciul cauzat, în temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ.

Acesta este motivul pentru care toți pârâții au promovat calea de atac a recursului, invocând în apărarea lor considerente multiple, uneori confuze sau contradictorii, care să le circumstanțieze poziția în proces. Astfel, pârâta Direcția de Sănătate Publică Timiș a susținut că nu este deținătorul de fapt al imobilului, obligarea acesteia la plata chiriei fiind total nelegală și netemeinică. A susținut totodată că nu este deținătoarea de drept al imobilului, respectiv că prima instanță a reținut lipsa calității procesuale pasive a acesteia în mod întemeiat. Pârâtul Spitalul Clinic de urgență pentru copii "L.T." Timișoara a susținut că nu a existat vreo notificare din partea reclamantului prin care reclamantul să fi pretins plata chiriei anterior promovării cererii de chemare în judecată, pentru a se putea reține reaua-credință a recurentului-pârât.

Mai mult, a susținut că