ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3241/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3241/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 322 din 26  ianuarie

2011, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea reclamantului C.V., în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății, Direcția de Sănătate Publică

Timiș, Spitalul de urgență pentru Copii "L.T." Timișoara, Consiliul

Local Timișoara și Municipiul Timișoara, a obligat pârâții să respecte dreptul

de proprietate al reclamantului asupra imobilului situat în Timișoara, str. A.

(actualmente str. L.), a dispus evacuarea pârâtului Spitalul Clinic de urgență

pentru copii "L.T." din imobil, a respins în rest acțiunea, a respins

cererea reconvențională.

În esență, s-a

reținut că reclamantul a revendicat imobilul de la pârâți, solicitând să fie

obligați să-l restituie, să i-l predea, respectiv să-i lase deplina, liniștita

și netulburata posesia, cât și folosința, pe care pârâta 3 îl deține fără drept

și îl ocupa abuziv, fără vreun titlu care să-i fie opozabil; a solicitat

evacuarea necondiționată a pârâtului Spitalul de urgență pentru copii

"L.T."Timișoara din întreg imobilul în litigiu; a solicitat și

obligarea pârâților să-i plătească suma de 112.500 euro, reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe ultimii 3 ani, conform

raportului de expertiza de evaluare - valoarea de închiriere întocmită de

expertul evaluator imobiliar B.L.; a solicitat obligarea pârâților la plata

contravalorii folosinței întregului imobil construit și neconstruit, începând

cu data introducerii acțiunii și până la data eliberării și predării efective a

întregului imobil construit și neconstruit, conform raportului de expertiza de

evaluare - valoarea de închiriere întocmita de expertul evaluator imobiliar

B.L. Reclamantul a arătat că este proprietarul tabular al imobilului în

litigiu, drept de proprietate dobândit cu bună-credința de la numiții P.M.D. și

P.A., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 124 din 16

februarie 2006.

Imobilul a fost

retrocedat în anul 1996, numitei G.E.I., ca moștenitoare a foștilor proprietari

de la data naționalizării.

La data de 2 mai

2006, Municipiul Timișoara a promovat acțiune în nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare, precum și în nulitatea tuturor contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate după retrocedarea imobilului către numita G.E.I. și

în nulitatea înscrierilor din cartea funciara referitoare la aceste transmiteri

succesive ale dreptului de proprietate.

Prin Sentința civilă

nr. 755 din 30  martie 2007 a Tribunalului Timiș pronunțată în Dosarul nr.

1306/30/2006, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 509 din 22

noiembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara și Decizia civilă nr. 241 din 19

ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respinsă acțiunea

în nulitatea contractelor succesive de vânzare-cumpărare și a înscrierilor din

carte funciară.

Reprezentanții

spitalului au fost convocați la sediul executorului judecătoresc, însă aceștia

nu s-au prezentat, fapt consemnat în procesul verbal încheiat la 15 mai 2006 de

executorul judecătoresc M.S.R.

S-a susținut că, prin

ocuparea fără drept a imobilului și folosirea sa de către pârâte, reclamantul a

fost lipsit de exercițiul dreptului de folosință asupra imobilului, sens în

care a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ., obligând

pârâta la plata sumelor reprezentând prejudiciul cauzat, în cauză fiind pe

deplin incidente dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

Răspunderea civilă

delictuală presupune dovedirea condițiilor generale ale acesteia, astfel cum

sunt reglementate de art. 998 - 999 C. civ. - existența unui prejudiciu, a unei

fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între primele două și a vinovăției

celui care a provocat prejudiciul în oricare din formele prevăzute de lege.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

art. 998 - 999 C. civ.

Pârâtul Ministerul

Sănătății a formulat întâmpinare prin care invocat excepția netimbrării

acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că imobilul se

afla în domeniul public al Municipiului Timișoara și în administrarea

Consiliului Local Timișoara, Ministerul Sănătății nefiind deținătorul

imobilului în cauză; unitatea deținătoare a imobilului are personalitate

juridică, putând să încheie în nume propriu un contract de închiriere;

Ministerul Sănătății nu finanțează spitalele cu sumele necesare pentru plata

chiriilor; a arătat totodată, în apărare, că nu a fost notificat de către

reclamant și că clădirea nu se află în administrarea Ministerului Sănătății;

pentru toate aceste aspecte a solicitat admiterea excepției lipsei calității

procesuale pasive.

Reclamantul a

formulat la data de 19 februarie 1010 o precizare a cadrului procesual, în

sensul că a chemat în judecată în calitate de pârâți, Municipiul Timișoara și

Consiliul Local al Municipiul Timișoara. Referitor la petitul 1 al acțiunii a

arătat că solicită să se dispună ca toți pârâții să-i respecte dreptul de

proprietate asupra imobilului pe care pârâta 3 îl deține fără drept. Referitor

la petitul 2 al acțiunii a arătat că îl menține în întregime și referitor la

petitul 3, l-a precizat, astfel: obligarea tuturor pârâților, în solidar, la

plata sumei de 112.500 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a

imobilului pe ultimii 3 ani, conform raportului de expertiză de evaluare B.L.,

respectiv obligarea pârâților la plata contravalorii folosinței întregului

imobil construit și neconstruit, începând de la data introducerii acțiunii și

până la eliberarea și predarea efectivă a imobilului.

Pârâții Municipiul

Timișoara și Consiliul Local Timișoara au solicitat suspendarea judecații în

temeiul art. 244 pct. 1 și 2 C. proc. civ., învederând instanței ca pe rolul

Tribunalului Timiș se afla în curs de soluționare apelul formulat împotriva

Sentinței civile nr. 2642/9 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 6923/325/2009,

prin care s-a respins plângerea împotriva Încheierii nr. 9058 din 27 ianuarie

2009.

Prin cerere

reconvențională, pârâții Municipiul Timișoara și Consiliul Local Timișoara au

solicitat să se constate că au un drept de retenție asupra imobilului pentru

suma de 20.000 lei, după cum urmează: să se constate că valoarea lucrărilor de

îmbunătățire aduse imobilului este în cuantum de 17.000 lei; să se constate că

au investiții în bunuri mobile corporale și necorporale al căror cuantum este

de 3000 lei.

Pentru a pronunța

sentința de primă instanță Tribunalul a reținut că reclamantul este

proprietarul imobilului în litigiu și că acesta nu reușește să intre în posesia

bunului său, întrucât pârâtul Spitalul Clinic de urgență pentru copii

"L.T." nu îl eliberează pentru a-i preda folosința proprietarului

său.

Nu poate fi reținută

apărarea pârâților Consiliul Local Timișoara și Municipiul Timișoara, câtă

vreme toate litigiile purtate între părți cu privire la dreptul de proprietate

al reclamantului s-au finalizat prin recunoașterea acestui drept, cu consecința

menținerii înscrierilor în acest sens efectuate în evidentele de carte

funciară.

Argumentele pârâților

sunt, pe de o parte, faptul că există o plângere, nesoluționată irevocabil

împotriva unei încheieri de carte funciară prin care s-a respins o cerere pe

care au formulat-o împotriva încheierii prin care s-a solicitat radierea unui

proces purtat cu privire la imobilul din litigiu, și, pe de altă parte, că

imobilul este înregistrat în evidențele municipiului Timișoara ca fiind în

domeniul public și în administrarea pârâtului Spitalul Clinic de urgență pentru

copii "L.T.".

Pârâții au susținut

și că, reclamantului, i-a lipsit buna-credință în momentul dobândirii

imobilului, întrucât acesta putea, cu o minimă diligență, să facă o verificare

exterioară a imobilului și să constate astfel că în imobil funcționează o

instituție publică, nefiind suficientă întemeierea bunei-credințe pe cuprinsul

cărții funciare și pe conținutul titlului vânzătorului.

Or, nu poate fi analizată

buna-credință a reclamantului, întrucât ea a făcut obiectul mai multor litigii

care s-au finalizat cu concluzia că acesta a dobândit imobilul din litigiu cu

bună-credință, dreptul său de proprietate nemaiputând fi contestat.

Pârâții își susțin

apărarea și pe faptul că imobilul a fost trecut în domeniul public al statului,

însă această trecere s-a făcut printr-o hotărâre a Consiliului local din anul

2006, ce a fost avută în vedere de instanțele anterioare ce au dezlegat

problemele litigioase ivite între părți și nu mai prezintă relevantă în cauză.

În legătură cu

pretențiile reclamantului privind despăgubirea sa pentru lipsa de folosință a

bunului, tribunalul a apreciat că acesta nu a reușit să dovedească printr-un

probatoriu administrat în fața instanței, în mod nemijlocit, întinderea

prejudiciului pe care l-a suferit prin privarea sa de posesia proprietății

sale. Expertiză extrajudiciară nu poate fi avută în vedere ca dovadă, întrucât

nu s-a administrat potrivit art. 169 C. proc. civ., în fața instanței de

judecată, și cu respectarea tuturor dispozițiilor procedurale privind acest

aspect, valorificarea expertizei extrajudiciare conducând la pronunțarea unei

hotărâri judecătorești cu încălcarea dreptului la apărare, întrucât pârâții nu

au avut posibilitatea de a participa la toate demersurile procedurale și

tehnice pe care le presupune o asemenea probă, posibilitatea de a obiecta la

concluziile expertului și de a-și expune și valorifica propriile argumente în

legătură cu problema asupra căreia se probează.

Instanța de judecată

are obligația, decurgând din principiul nemijlocirii ce guvernează procesul

civil, de a cerceta direct și nemijlocit toate elementele ce servesc la

dezlegarea pricinii, expertiza extrajudiciară nefiind o probă administrată în

fața instanței în contradictoriu cu toate părțile din proces.

În legătură cu

cererea reconvențională pentru stabilirea în favoarea deținătorului actual al

imobilului a unui drept de retenție până la achitarea de către reclamant a

sumei totale de 20.000 lei, reprezentând contravaloarea unor investiții și

îmbunătățiri aduse bunului, instanța a constatat că nu s-a dovedit, în condiții

de contradictorialitate și nemijlocire, că reclamantul ar trebui obligat la

plata acestor lucrări și ca ele au valoarea pretinsă.

Dreptul de retenție

se recunoaște ca mijloc de garantare a obligației și constă în dreptul

creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția

sa, până ce acesta plătește ce-i datorează în legătură cu acest bun. Or, nu

poate fi instituit un drept de retenție în favoarea pârâtului câtă vreme nu

există un raport juridic obligațional între el și reclamant, nestabilindu-se

pentru considerentele arătate mai sus, ca reclamantul este debitorul pârâtului.

A fost respinsă

acțiunea reclamantului fată de pârâții Ministerul Sănătății și Direcția de

Sănătate Publică Timiș pentru lipsa calității procesuale pasive a acestora,

întrucât cei doi pârâți nu sunt deținătorii imobilului în litigiu, nefiindu-le

astfel imputabilă lipsirea de folosință a reclamantului asupra acestuia.

Împotriva sentinței

primei instanțe au declarat apel, pârâții Primarul și Consiliul Local

Timișoara, precum și Spitalul de urgență pentru copii "L.T."

Timișoara.

Curtea a încuviințat

cererile de probațiune și a dispus în acest sens administrarea probei cu

expertiza tehnică judiciară, care a avut de determinat atât contravaloarea

investițiilor efectuate de pârâte la imobilul din litigiu, dar și cuantumul

chiriei pentru perioada 27 august 2006 - 31 mai 2012, intervalul scurs dintre data

cumpărării imobilului de către reclamant și prezent, precum și valoarea chiriei

lunare, în continuare.

În urma administrării

expertizei tehnice judiciare efectuată de expert M.D. a rezultat că valoarea

lucrărilor de investiții realizate de la momentul naționalizării și până în

prezent se ridică la 91.037 euro, însă, în acord și cu opinia expertului P.I.

și expertul M.D. a concluzionat printr-un supliment la raportul de expertiză că

ceea ce se poate dovedi și identifica ca fiind lucrări de investiții realizate

de către Consiliul Local Timișoara sunt lucrări a căror valoare totalizează

20.318 lei, pentru diferența de până la 91.037 euro, pârâtele nefiind în măsură

să depună acte justificative.

AceIași expert

judiciar M.D. a evaluat cuantumul chiriei, ajungând la concluzia că valoarea

medie a acesteia pentru imobilul din litigiu este de 2.594,32 euro/lună, iar

pentru perioada 27 august 2006 și până la 31 mai 2012, valoarea totală a

acestei chirii este de 179.122 euro, sumă necontestată de către părțile litigante.

În raport cu cererea

reconvențională, pârâții primarul și Consiliul Local Timișoara au arătat că își

mențin pretențiile la suma de 20.000 lei.

Prin Decizia civilă

nr. 25 din 21  februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a

respins apelul pârâtului Spitalul de urgență pentru copii "L.T."

Timișoara, în contradictoriu cu reclamantul-apelant C.V., pârâtul-apelant

Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, și cu

pârâții-intimați Ministerul Sănătății București și Direcția de Sănătate Publică

Timiș, având ca obiect obligația de a face, a admis apelurile reclamantului și

pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timișoara, a schimbat în parte

sentința, în sensul că a admis și petitul din acțiunea principală privind obligarea

pârâților, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 179.122 euro, cu

titlu de contravaloare chirie pentru perioada 27 august 2006 - 31 mai 2012,

precum și în continuare suma de 2594,32 euro/lună, până la eliberarea efectivă

a imobilului din litigiu, a admis în parte cererea reconvențională a pârâtului

Consiliul Local al Municipiului Timișoara și a obligat reclamantul să plătească

acestui pârât suma de 20.000 lei, contravaloare îmbunătățiri la imobilul din

litigiu, a menținut în rest sentința, a obligat pârâții, în solidar, la plata

către reclamant a sumei de 17.190 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut că reclamantul este cumpărător al imobilului

din litigiu și că până la momentul judecării prezentului litigiu nu a reușit să

intre în posesia bunului său, întrucât pârâtul Spitalul Clinic de urgență

pentru copii "L.T.", nu îl eliberează pentru a preda folosința

proprietarului său.

Calitatea de

proprietar tabular al reclamantului s-a consolidat prin Decizia civilă nr. 241

din 19  ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind respins

demersul actualilor pârâți prin care aceștia au cerut constatarea nulității

absolute a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare succesive care s-au încheiat

cu privire la imobilul descris mai sus.

În drept, au fost

avute în vedere dispozițiile art. 1201 C. civ. și cu principiul "res

judicata".

În legătură cu

plângerea împotriva încheierii de carte funciară, Curtea a constatat că

instanța de fond a apreciat corect ca aceasta nu are relevanță în speță, față

de obiectul acesteia. Pârâtul a atacat încheierea OCPI Timiș prin care acesta a

procedat la radierea unui proces soluționat irevocabil, pe considerentul ca a

promovat o cerere de revizuire a hotărârii irevocabile pronunțate în procesul

radiat, numai că înscrierea sau radierea unui proces nu afectează dreptul de

proprietate al reclamantului asupra bunului în privința căruia s-a notat

respectivul proces.

Ambii apelanți susțin

ca imobilul a fost trecut în domeniul public al statului, însă această trecere

s-a făcut printr-o hotărâre a Consiliului local din 2006, ce a fost avută în

vedere de instanțele ce au dezlegat problemele litigioase ivite între părți și

nu mai prezintă relevantă în speță.

În drept, au fost avute

în vedere dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 43 din Constituția României

ce garantează dreptul de proprietate, precum și convențiile internaționale

încheiate în același sens.

Pretențiile

reclamantului privind despăgubirea pentru lipsa de folosință a bunului, Curtea

a constatat că tribunalul a apreciat eronat ca acesta nu a reușit să dovedească

printr-un probatoriu administrat în fața instanței, în mod nemijlocit, câtă

vreme instanța de fond avea putința să administreze probele necesare, inclusiv

o expertiză judiciară, în condițiile art. 201 și urm. C. proc. civ., astfel că

proba s-a administrat potrivit art. 169 C. proc. civ. în fața instanței de

judecată, și cu respectarea tuturor dispozițiilor procedurale privind acest

aspect prevăzut de art. 167 și urm. C. proc. civ.

Această lacună a fost

însă suplinită în calea de atac a apelului, Curtea încuviințând cererile de

probațiune formulate de către apelanți și a dispus în acest sens administrarea

probei cu expertiza tehnică judiciară, care a avut de determinat atât

contravaloarea investițiilor efectuate de pârâte la imobilul din litigiu, dar

și cuantumul chiriei pentru perioada 27 august 2006 - 31 mai 2012, adică

intervalul scurs dintre data cumpărării imobilului de către reclamant și

prezent, precum și valoarea chiriei lunare, în continuare.

În urma administrării

expertizei tehnice judiciare efectuată de expert M.D. a rezultat că valoarea

lucrărilor de investiții realizate de la momentul naționalizării și până în

prezent se ridică la 91.037 euro.

Ulterior însă, în

acord și cu opinia expertului P.I., expertul judiciar M.D. a concluzionat

printr-un supliment la raportul de expertiză că ceea ce se poate dovedi și

identifica ca fiind lucrări de investiții realizate exclusiv de către Consiliul

Local Timișoara, sunt lucrări a căror valoare totalizează 20.318 lei, pentru

diferența de până la 91.037 euro, pârâtele nefiind în măsură să depună acte

justificative.

S-a reținut că doar

Consiliul Local Timișoara a formulat cerere reconvențională privitoare la

pretenții, în acord cu dispozițiile art. 119 - 120 C. proc. civ.

Același expert

judiciar M.D. a evaluat cuantumul chiriei, ajungând la concluzia că valoarea

medie a acesteia pentru imobilul din litigiu este de 2.594,32 euro/lună, iar

pentru perioada 27 august 2006 și până la 31 mai 2012, valoarea totală a

acestei chirii este de 179.122 euro, sumă necontestată de către părțile

litigante și care se cuvine proprietarului, care are dreptul să culeagă

fructele bunului său, potrivit art. 482 - 483 C. civ., cum la fel acestuia i se

cuvine și suma de 2.594,32 euro/lună, în continuare, până la eliberarea

efectivă a imobilului de către pârâte.

În raport cu cererea

reconvențională formulată în fața instanței de fond și reiterată deodată cu

motivele de apel, pârâții Primarul și Consiliul Local Timișoara au arătat că

își mențin pretențiile la suma de 20.000 lei, suma investită de autoritățile

locale în această aripă a Spitalului de Copii și că nu înțeleg să își majoreze

pretențiile, în acord cu dispozițiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., poziție

adoptată explicit și textual de către reprezentanții Consiliului Local

Timișoara, atât prin declarația motivată de apel, cât și prin concluziile

finale.

Cu privire la dreptul

de retenție, Curtea a constatat că se recunoaște ca mijloc de garantare a

obligației și constă în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al

debitorului aflat în detenția sa, până ce acesta plătește ce-i datorează în

legătură cu acest bun, dar în speță nu poate fi instituit un drept de retenție

în favoarea pârâtului/pârâților câtă vreme deși există un raport juridic

obligațional între pârât și reclamant, expertiza judiciară a determinat că

pârâții datorează reclamantului, în solidar, 179.122 euro, în timp ce

reclamantul datorează pârâtului Consiliul local Timișoara doar suma de 20.000

lei și în urma compensării acestor sume rezultă că pârâtul continuă să datoreze

o sumă consistentă reclamantului.

Împotriva Deciziei

civile nr. 25 din 21  februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I

civilă au formulat cereri de recurs (I) reclamantul C.V. și pârâții (II)

Direcția de Sănătate Publică Timiș, (III) Spitalul Clinic de Urgență pentru

Copii "L.T." Timișoara, (IV) Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și Municipiul Timișoara.

(I)

Recurentul-reclamant C.V. a invocat următoarele critici de pretinsă

nelegalitate:

În ceea ce privește

acordarea sumei de 20.000 lei, cu titlu de îmbunătățiri, s-a susținut că

instanța de apel în mod nelegal a admis în parte cererea reconvențională,

acordând această sumă.

Conform principiului

disponibilității părților, instanța de apel era investita să cerceteze în

limita sumei solicitate, realitatea acestor investiții și dacă aceste

investiții au fost efectuate de către Municipiul Timișoara. Investițiile nu au

fost dovedite prin niciun fel de înscris care să ateste perioada în care au

fost efectuate, mai mult, apelantele-pârâte nu au înțeles să pună la

dispoziția, reclamantului, documentele necesare.

În ce privește suma

de 3000 lei, reprezentând "investiții în bunuri mobile corporale și

necorporale", existența acestora nu a fost dovedită. Expertul asistent

P.I. a indicat faptul că aceste lucrări au fost efectuate de către pârât,

posibil de către spitalul de copii, prin urmare, raționamentul instanței de

apel nu este unul corect în ce privește stabilirea faptului că lucrările au

fost efectuate de municipalitate.

Perioada de referință

avută în vedere de expert este 27 august 2006 - septembrie 2012, pe când în

cuprinsul cererii reconvenționale, pârâții s-au raportat la lucrări efectuate anterior

acestei perioade și sunt nedovedite.

După dobândirea

dreptului de proprietate, reclamantul a solicitat Spitalului Clinic de urgență

pentru copii, prin notificarea înregistrată sub nr. 147 din 03  mai 2006, să

predea folosința și posesia imobilului.

Apelantele-pârâte au

exercitat un drept de administrare asupra acestui imobil începând cu anul 2006,

dar aceasta nu înseamnă că instituția publică a și contribuit în vreo formă la

lucrările efectuate în perioada 27 august 2006 - septembrie 2012, câtă vreme

aceste lucrări puteau fi executate din sponsorizări, donații sau din alte

surse, mai puțin din banii alocați de municipalitate.

În ce privește

neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate în prima instanța, în cuantum

de 36.628 lei, instanța de apel nu a motivat în cuprinsul considerentelor

respingerea acestora, câtă vreme a înțeles să acorde doar suma de 17.190 lei

cheltuieli de judecată, deși apelul a fost admis în întregime.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

(II) Recurenta-pârâtă

Direcția de Sănătate Publica Timiș a invocat următoarele aspecte de pretinsă

nelegalitate:

Prin sentința atacată

nu este reținut faptul că spațiul în litigiu se afla în proprietatea

Consiliului Local al Municipiului Timișoara și în administrarea Spitalului

Clinic de urgență pentru copii "L.T." Timișoara, sentința fiind

netemeinică și nelegală din următoarele puncte de vedere:

În conformitate cu

prevederile H.G. nr. 529/20010 și ale Legii nr. 95/2006 cu modificările și

completările ulterioare (inclusiv O.U.G nr. 48/2010), Spitalul Clinic de

urgență pentru copii "L.T." Timișoara este unitate sanitară publică

în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara.

În temeiul O.U.G nr.

48/2010 de modificare a unor acte normative din domeniul sănătății, Ministerul

Sănătății, prin Direcția de Sănătate Publică Timiș finanțează spitalul în cauza

doar pentru anumite activități, programele naționale de sănătate. Ministerul

Sănătății, respectiv Direcția de Sănătate Publica Timiș, nu au calitatea de a

asigura sumele necesare pentru plata chiriilor în care își desfășoară

activitatea unitățile sanitare din subordinea administrației publice locale.

În conformitate cu

prevederile H.G. nr. 866/2002, s-a aprobat trecerea imobilelor compuse din

construcții și terenuri aferente în care își desfășoară activitatea unitățile

sanitare prevăzute în anexa, din domeniul privat al statului și din

administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al

municipiilor, orașelor și comunelor și în administrarea consiliilor locale

respective.

De asemenea, art. 1

din O.G nr. 70/2002 stipulează: "terenurile și clădirile în care își

desfășoară activitatea unitățile sanitare publice de interes județean sau

local, denumite în continuare unități sanitare publice, sunt parte integrantă

în domeniului public al județelor, comunelor, orașelor și municipiilor și în

administrarea unităților sanitare publice prin hotărâre a consiliului județean,

Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local după caz,

în condițiile legii."

În spațiul în litigiu

își desfășoară activitatea Secția de Pneumoftiziologie și Laboratorul de

analize medicale a Spitalului Clinic de urgență pentru copii, în acest context,

raportat la faptul că Direcția de Sănătate Publică Timiș nu este deținătorul de

fapt al imobilului, obligarea acesteia la respectarea dreptului de proprietate

al reclamantului și la plata chiriei este total nelegală și netemeinică.

Recurenta nu este

deținătoarea de drept al imobilului, prima instanță reținând lipsa calității

procesuale pasive a acesteia în mod întemeiat.

(III)

Recurentul-pârât Spitalul Clinic de urgență pentru copii "L.T."

Timișoara a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Pe temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., s-a susținut că soluția

instanței de apel este nelegală, date fiind aspectele legate de situația

juridică a imobilului.

S-a susținut că au

fost menținute în mod eronat concluziile instanței de fond în sensul incidenței

în cauză a art. 480 C. civ.

La dosarul cauzei nu

există vreo notificare din partea reclamantului de evacuare a imobilului ori

vreo notificare prin care reclamantul să fi pretins plata chiriei anterior

promovării cererii de chemare în judecată, pentru a se putea reține

reaua-credință a recurentului-pârât. Acesta nu a fost parte în litigiile

anterioare în care s-a pus în discuție titlul de proprietate al reclamantului,

astfel că instanța de apel în mod greșit își întemeiază soluția pe aceste

argumente.

Prin H.G. nr.

977/2002, imobilul a trecut în domeniul public al Municipiului Timișoara,

acesta fiind în imposibilitate de a-și face opozabil dreptul de proprietate

dobândit prin lege tocmai datorită înscrierilor din cartea funciară a

antecesorilor reclamantului, reclamant care și-a dobândit acest drept de

proprietate abia în anul 2006 când imobilul făcea parte din domeniul public al

unității administrativ-teritoriale.

Plecând de la regimul

juridic al bunului imobil în litigiu, a solicitat a se avea în vedere că

potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998 dreptul de proprietate publică aparține

statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor care,

potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public iar

potrivit art. 2 "statul sau unitățile administrativ-teritoriale exercită

posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul

public, în limitele și în condițiile legii.

Sunt în domeniului

public toate bunurile mobile și imobile care sunt afectate atât folosul public

cât și unui serviciu public (căi ferate, construcții militare, imobilele

administrației publice etc.), așa cum de altfel instituie și dispozițiile art.

136 alin. (3) din Constituția României și care stabilește în concret care sunt

categoriile de bunuri ce pot face parte din domeniu public al statului sau al

unităților administrativ-teritoriale.

Bunurile de uz public

sunt acele bunuri de folosință generală la care pot avea acces toți membrii

societății iar cele de interes public sunt acele bunuri care sunt afectate

serviciilor publice, pentru desfășurarea unor activități care interesează

întreaga societate, colectivitate.

La momentul

dobândirii dreptului de proprietate, reclamantul avea cunoștință că în imobilul

pe care îl achiziționează își desfășoară activitatea recurentul-pârât, titular

al unui drept de administrare asupra imobilului în baza H.C.L. nr. 221/2006.

Art. 7 din Legea nr.

213/1998 stabilește în mod concret că dreptul de proprietate publică se

dobândește pe cale naturală, prin achiziții publice efectuate în condițiile

legii, prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, prin acte de donație

sau legate, acceptate de Guvern, de consiliul județean sau de consiliul local,

după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public, prin trecerea unor

bunuri din domeniul privat al stalului sau al unităților

administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de

utilitate publică.

Această trecere a

imobilului în domeniul public a fost una legală, instanța de apel fiind

obligată să analizeze titlul de proprietate al unității

administrativ-teritoriale mai înainte de a dispune evacuarea recurentului din

imobilul pretins de către reclamant.

Nu s-a avut în vedere

că bunurile aparținând domeniului public sunt inalienabile, imprescriptibile și

insesizabile.

Instanța de fond, cât

și instanța de apel au ignorat, interpretând actul juridic dedus judecății în

mod sumar, actele normative de care părțile au înțeles să se prevaleze, la fel

și probatoriul administrat în cauză.

Imobilul din litigiu

se află în categoria monumentelor istorice, ca atare acest imobil construcție a

fost înstrăinat de către reclamant cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 422/2001

privind protejarea monumentelor istorice, text de lege care sancționează astfel

de acte juridice cu nulitatea absolută.

Cu referire la plata

în solidar a chiriei în cuantum de 179.122 euro, pentru perioada 27 august 2006

- 31 mai 2012, precum și în continuare, până la eliberarea efectivă a

imobilului, s-a susținut că raționamentul instanței este greșit câtă vreme

Primăria Municipiului Timișoara este ordonatorul principal de credite, iar

Spitalul de copii suportă din fondurile proprii doar cheltuielile reprezentând

plata salariilor angajaților.

Pentru plata chiriei,

recurentul-pârât nu poate fi obligat la plata chiriei chiar dacă are calitatea

ele utilizator al imobilului revendicat.

Nu se poate impune un

cuantum al chiriei prin hotărâre judecătorească, câtă vreme prețul chiriei

poate fi negociat liber de către părțile contractante.

Spitalul de copii nu

exercită un drept de folosință în mod abuziv, ci în baza unei hotărâri de

Consiliu Local care îi dă dreptul de a exercita acest atribut al dreptului de

proprietate, dar și în virtutea calității bunului de bun de interes public,

respectând afectațiunea imobilului cu mult timp înainte ca acesta să fie

revendicat.

(IV)

Recurenții-pârâți Municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiului

Timișoara au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

În mod nelegat au

fost obligați la plata sumei de 179.122 euro, în condițiile în care aceste sume

trebuie asigurate de la bugetul Ministerului Sănătății, prin Direcțiile de

Sănătate Publică, fiind sume necesare desfășurării activităților de sănătate,

inclusiv chiriile.

Plata chiriilor

pentru imobilele în care funcționează unități sanitare, restituite prin

hotărâri judecătorești, nu se asigură de la bugetul local, ci de la bugetul de

stat.

Conform art. 4 lit.

a) din O.G. nr. 70/2002, municipiile asigură sumele necesare pentru

cheltuielile de întreținere și gospodărie, reparații, consolidare, extindere și

modernizare a unităților sanitare publice - proprietatea publică a municipiului

- în limita creditelor bugetare aprobate cu această destinație în bugetele

locale. Cheltuielile necesare desfășurării activităților de sănătate, inclusiv

chiriile, erau asigurate, pentru perioada solicitată, de Ministerul Sănătății,

prin Direcțiile de Sănătate Publică Județene.

Instanța de apel a

ignorat aceste susțineri, decizia pronunțată fiind nemotivată în privința

acestor apărări.

Instituția nu are

calitate procesuală pasivă cu privire la aceste pretenții, instanța de apel

nepunând în discuție această excepție și nepronunțându-se asupra ei în niciun

fel.

S-a susținut și că,

pentru perioada 27 august 2006 - 19 februarie 2007, suma solicitată ar fi

prescrisă, având în vedere faptul că la momentul formulării cererii de chemare

în judecată instituția nu a fost chemată în judecată, nefiind parte în

respectivul dosar.

În mod nelegal,

instanța de apel a consemnat faptul că instituția nu a contestat această sumă,

în condițiile în care s-au formulat obiecțiuni la data de 22 noiembrie 2012 - a

arătat faptul că nu este de acord cu suma calculată și a solicitat efectuarea

unei expertize contrare.

Prin Sentința civilă

nr. 7913 din 04  iulie 1996 s-a admis acțiunea formulată de G.E.I. și s-a

dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară, prin reînscrierea

dreptului de proprietate al reclamantei, în calitate de unic moștenitor al

defuncților săi părinți, foști proprietari tabulari.

Cu toate că această

hotărâre judecătorească nu a fost definitivă și irevocabilă și nici investită

cu formulă executorie, cartea funciară a intabulat-o pe reclamantă în mod

ilegal.

Prin Decizia civilă

nr. 1824/A din 07  octombrie 1997, Tribunalul Timiș a admis apelul Direcției

Sanitare Timiș, întrucât Sentința civilă nr. 7913 din 04  iulie 1996 a fost

pronunțată în condițiile în care prima instanță nu a stabilit corect cadrul

procesual, luând act de introducerea în cauză a pârâtei Direcția Sanitară a

Județului Timiș, fără a fi sesizată și în scris cu o asemenea cerere,

nepronunțându-se în contradictoriu și cu aceasta. S-a reținut că această pârâtă

a dobândit calitate procesuală pasivă, dar că acesteia nu i-a fost comunicată

Sentința civilă nr. 7913 din 04  iulie 1996, pentru a putea exercita calea de

atac prevăzută de lege.

Prin Sentința civilă

nr. 2854/1999, s-a respins acțiunea reclamantei G.E.I., instanța apreciind că

imobilul este deținut, cu titlu valabil, de către Statul Român și Direcția de

Sănătate a Județului Timiș.

Această sentință a

fost atacata, cu apel, de către reclamantă, formându-se Dosarul nr. 4638/1999

la Tribunalul Timiș, dosar care este și în prezent suspendat. Rezultă așadar că

hotărârea judecătorească în baza căreia reclamanta G.E.I. s-a intabulat în

cartea funciară a fost desființată.

Ca o dovadă că cei

înscriși în cartea funciară nu se considerau proprietari ai imobilului, este și

faptul că au depus în anul 2001 revendicare în baza Legii nr. 10/2001, care

ulterior înaintând revendicarea instituției recurente.

Acești pretinși

proprietari nu puteau să vândă imobilul în litigiu, întrucât nu-l aveau în

proprietate.

Prin H.G. nr.

977/2002, imobilul a trecut în domeniul public al Municipiului Timișoara, care

însă nu s-a putut intabula în cartea funciară datorită faptului că, în cartea

funciară, erau înscrise alte persoane în mod ilegal.

Imobilul în litigiu a

fost înregistrat în evidențele recurentei-pârâte în anul 2003, ca urmare a

protocolului de predare încheiat în baza H.G. nr. 866/2002, iar Ministerul

Sănătății a cuprins acest imobil în lista anexa la poziția 265, listă prin care

unitățile de sănătate au trecut în domeniul public al municipiului și în

administrarea Consiliului Local, așa cum a stabilit H.G. nr. 977/2002.

În prezent, imobilul

în speță este înregistrat în evidențele recurentei-pârâte ca domeniul public și

este în administrarea Spitalului de Urgență pentru copii "L.T.",

conform H.C.L. nr. 221/2006.

În Dosarul nr.

1306/30/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție București, s-a reținut de

către instanțele de judecată că, nu a existat nicio notare care să pună la

îndoială calitatea de proprietari a vânzătorilor, concluzia instanțelor eludând

cu desăvârșire notările existente la cartea funciară, prin care atât Spitalul

de Urgență pentru Copii "L.T.", cât și Primarul Municipiului

Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au solicitat notarea în

cartea funciară a unor mențiuni prin care arată existența unor pretenții față

de imobilul în litigiu.

Cumpărătorii

subsecvenți, printr-o minimă diligență, ar fi putut deduce că dreptul de

proprietate al vânzătorilor nu este deplin, acesta fiind discutabil din punct

de vedere juridic.

Potrivit art. 31

alin. (2) din Legea nr. 7/1990, dobânditorul nu poate fi considerat de

bună-credință, întrucât la cartea funciară era notată o acțiune în contestarea

înregistrărilor acesteia. La data de 04 noiembrie 2005, prin Încheierea de

carte funciară nr. 38445, s-a notat existența Dosarului nr. 3494/C/2005 al

Curții de Apel Timișoara și s-a notat cererea petentei Primăria Municipiului

Timișoara având ca obiect intabulare imobil.

Instanța nu a ținut

cont de faptul că dreptul de proprietate al defunctei G.E.I. s-a intabulat în

baza unei hotărâri judecătorești care nu era irevocabilă la acea dată, fiind

chiar desființată de către Tribunalul Timiș prin Decizia civilă nr. 1824/A din

07  octombrie 1997.

Intabularea dreptului

de proprietate al numitei G.E.I. este nelegală, întrucât Judecătoria Timișoara

nu a examinat cu atenție hotărârea judecătorească.

Potrivit

dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, dacă în cartea funciară

s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul

există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință.

Reclamantul C.V. nu

putea invoca faptul că nu a cunoscut situația juridică reală a imobilului pe

care l-a cumpărat.

Simpla întemeiere a

bunei-credințe pe cuprinsul cărții funciare și a conținutului titlului

vânzătorului nu sunt suficiente. Există un act administrativ de autoritate,

prin care s-a reglementat că acest imobil este în domeniul public al

Municipiului Timișoara, act care a intrat în circuitul civil și își produce

efectele juridice.

În legătură cu

pretențiile reclamantului privind despăgubirea sa pentru lipsa de folosință a

imobilului, s-a susținut că Tribunalul Timiș în baza dispozițiilor art. 1169 C.

civ. a respins în mod temeinic această cerere. Plata chiriilor pentru imobilele

în care funcționează unități sanitare, restituite fie prin hotărâri

judecătorești, nu se asigură de la bugetul local, ci de la bugetul de stat.

În drept, au fost

invocate, dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Analizând criticile

deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

(I) Recursul

reclamantului este nefondat.

Nu este întemeiat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cât timp, din

expunerea de motive a cererii de recurs rezultă că indicarea acestor dispoziții

s-a făcut doar strict formal, fără a fi dezvoltate argumente pertinente care să

fie subsumate acestui motiv de recurs și care să facă posibil controlul de

legalitate.

În concret,

recurentul-reclamant nu a indicat ce act juridic, în sensul de negotium iuris

(manifestare de voință făcută cu scopul de a produce efecte juridice), ar fi

fost denaturat în interpretarea clauzelor sale, clare și neîndoielnice.

În ce privește

acordarea de către instanța pe apel a sumei de 20.000 lei, cu titlu de

îmbunătățiri, criticile recurentului-reclamant nu pot fi primite, ceea ce

înseamnă că soluția nu poate fi schimbată, întrucât acestea reprezintă aspecte

de netemeinicie, respectiv de valorificare a probatoriului administrat în cauză

- a concluziilor raportului de expertiză, a relevanței înscrisurilor

administrate, a modalității în care părțile le-au valorizat - fără însă a se

invoca critica de nelegalitate aptă să se constituie într-un veritabil motiv de

recurs - dispoziția legală încălcată sau aplicată greșit de instanța

anterioară, conform dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Principiului

disponibilității părților nu a fost nesocotit cât timp, prin administrarea și

aprecierea probatoriului, instanța de apel a cercetat temeinicia și legalitatea

cererii formulate în cauză de către pârât, tocmai din perspectiva unor aspecte

relevante, realitatea acestor investiții, respectiv dacă aceste investiții au

fost efectuate de către municipiul Timișoara.

Împrejurarea că

recurentul-reclamant nu este de acord cu concluziile unui raport de expertiză

nu poate fi valorificată în cauză decât în ipoteza în care s-au încălcat

dispoziții legale precis identificate la data efectuării raportului și pe care

partea este obligată să le expună cercetării în calea de atac extraordinară, în

mod explicit.

Supozițiile

recurentului-reclamant, conform cărora lucrările de investiții ar fi fost

executate din sponsorizări, donații sau din alte surse, mai puțin din banii

alocați de municipalitate, nu pot fi primite, întrucât exced dispozițiilor art.

304 C. proc. civ.

Critica referitoare

la plata cheltuielilor de judecată, urmează a fi reevaluată de instanța de

apel, urmare a soluției pronunțate în recurs, cât timp s-a dispus o rejudecare

a apelului reclamantului în privința motivele de apel referitoare la plata

chiriei.

Așa fiind, pentru

considerentele de fapt și de drept arătate, constatând că, în cauză, nu sunt

incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul reclamantului, ca nefondat.

(II, III, IV)

Recursurile pârâților Direcția de Sănătate Publică Timiș, Spitalul Clinic de

Urgență pentru Copii "L.T." Timișoara, Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și Municipiul Timișoara sunt întemeiate numai sub aspectul criticilor

referitoare la plata chiriei.

Sub aspectul

revendicării, în mod corect instanța de apel a păstrat soluția primei instanțe

de admitere a acțiunii în revendicare a reclamantului și obligarea pârâților

să-i respecte dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Reclamantul a pretins

prin acțiune ca pârâții să-i respecte dreptul de proprietate asupra imobilului,

format din casa cu etaj și curte în suprafață de 515 m.p, drept dobândit

conform contractului de vânzare-cumpărare din 16  februarie 2006, înscris în

cartea funciară nr. 580 Timișoara nr. top. 1103.

Calitatea de

proprietar tabular al reclamantului s-a consolidat prin Decizia civilă nr. 241

din 19  ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind respins

demersul actualilor pârâți de constatare a nulității absolute a tuturor

contractelor de vânzare-cumpărare succesive care s-au încheiat cu privire la

imobilul descris mai sus.

Astfel, este

important de subliniat că prin Sentința civilă nr. 755 din 30  martie 2007 a

Tribunalului Timiș pronunțată în Dosarul nr. 1306/30/2006, definitivă și

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 509 din 22  noiembrie 2007 a Curții de Apel

Timișoara și Decizia civilă nr. 241 din 19  ianuarie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, a fost respinsă acțiunea în nulitatea contractelor

succesive de vânzare-cumpărare și a înscrierilor din carte funciară.

În raport cu

dispozițiile art. 1201 C. civ. și cu principiul "res judicata", s-a

apreciat corect că, în litigiul pendinte, nu mai poate fi analizată

buna-credință a reclamantului, întrucât ea a făcut obiectul mai multor litigii

care s-au finalizat cu concluzia că acesta a dobândit imobilul din litigiu cu

bună-credință, dreptul său de proprietate nemaiputând fi contestat.

În legătură cu

plângerea împotriva încheierii de carte funciară, instanțele fondului au

apreciat corect ca aceasta nu are relevanță în speță, față de obiectul

acesteia. Pârâtul a atacat încheierea OCPI Timiș prin care acesta a procedat la

radierea unui proces soluționat irevocabil, pe considerentul că a promovat o

cerere de revizuire a hotărârii irevocabile pronunțate în procesul radiat,

numai că înscrierea sau radierea unui proces nu afectează dreptul de

proprietate al reclamantului asupra bunului în privința căruia s-a notat

respectivul proces.

Cum problema

dreptului de proprietate a reclamantului nu mai poate fi repusă în discuție în

acest proces, admiterea capătului de cerere din acțiunea introductivă privitor

la predarea posesiei imobilului din litigiu - proprietatea reclamantului, s-a

impus față de temeiul juridic al acțiunii - dispozițiile art. 480 C. civ., art.

43 din Constituția României ce garantează dreptul de proprietate, precum și

prevederile convențiilor internaționale încheiate în același sens.

Reclamantul, în

raport cu dispozițiile art. 480 C. civ., este cumpărător al imobilului din

litigiu iar toate litigiile purtate între părți cu privire la dreptul de

proprietate al reclamantului s-au finalizat prin recunoașterea acestui drept,

cu consecința menținerii înscrierilor în acest sens efectuate în evidentele de

carte funciară.

Susținerilor

recurenților-pârâți conform cărora imobilul a fost trecut în domeniul public al

statului, prin efectul unei hotărâri a Consiliului local din anul 2006, nu pot

fi primite, întrucât acestea au fost avute în vedere de instanțele ce au

dezlegat problemele litigioase ivite între părți, fiind incidente dispozițiile

art. 1201 C. civ., tot astfel fiind de prisos analiza legalității art. 1 și 7

din Legea nr. 213/1998 raportat la H.G. nr. 977/2002.

Conform dispozițiilor

art. 1201 C. civ., puterea de lucru judecat cunoaște două manifestări

procesuale - respectiv, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ.

și art. 166 C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să

demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art.

1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ. Această a doua formă de reglementare a

puterii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate

juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor

judecătorești.

Efectul pozitiv al

lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu

chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi

contrazis. Aceasta face ca partea interesată să se poată prevala de lucrul

judecat anterior, impunând instanței, constatarea jurisdicțională anterioară,

care poate fi considerată ca fiind, chiar determinantă în soluționarea cauzei,

constituindu-se într-un mijloc de apărare de fond.

Acestea sunt

considerentele pentru care nu pot fi primite criticile pârâților referitoare la

nelegalitatea deciziei pronunțate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ., situația juridică a imobilului fiind în mod judicios stabilită,

din perspectiva dispozițiilor art. 480 C. civ.

Nu este întemeiat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cât timp, din

expunerea de motive a cererii de recurs rezultă că indicarea acestor dispoziții

s-a făcut doar strict formal, fără a fi dezvoltate argumente pertinente care să

fie subsumate acestui motiv de recurs și care să facă posibil controlul de

legalitate.

Criticile

recurenților-pârâți referitoare la plata chiriei sunt însă întemeiate, pentru

următoarele considerente:

Dacă sub aspectul

proprietății asupra imobilului în litigiu, în considerarea dispozițiilor art.

1201 C. civ., respectiv principiul "res judicata"și prin efectul

dispozițiile art. 480 C. civ., instanțele fondului au dezlegat în deplin

consens chestiunea litigioasă - recunoașterea dreptului de proprietate în

patrimoniul reclamantului - nu același lucru poate fi reținut în privința

obligației pârâților de a plăti, în solidar, contravaloarea chirie.

Astfel, prin decizia

atacată, admițând apelul reclamantului, instanța de apel a schimbat în parte

sentința, în sensul că a admis și petitul din acțiunea principală privind

obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 179.122

euro, cu titlu de contravaloare chirie pentru perioada 27 august 2006 - 31 mai

2012, precum și în continuare suma de 2594,32 euro/lună, până la eliberarea

efectivă a imobilului din litigiu.

S-a avut în vedere

faptul că, proprietarului confirmat prin efectul unei hotărâri judecătorești

irevocabile, trebuie să-i fie recunoscut dreptul de a culege fructele bunului

său, potrivit art. 482 - 483 C. civ., pentru cuantificarea despăgubirii ce i se

cuvine fiind avute în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în

cauză.

Ceea ce însă nu a

avut în vedere instanța de apel și, prin urmare, nici nu a cercetat, este

împrejurarea că, prin hotărârea de prima instanță, a fost respinsă acțiunea

reclamantului fată de pârâții Ministerul Sănătății și Direcția de Sănătate

Publică Timiș pentru lipsa calității procesuale pasive a acestora, întrucât cei

doi pârâți nu sunt deținătorii imobilului în litigiu, nefiindu-le astfel

imputabilă lipsirea de folosință a reclamantului asupra acestuia.

Fiecare dintre cei

patru pârâți, dincolo de această chestiune ignorată de instanță, au invocat în

apărarea lor mai multe acte normative care să le justifice într-o formă sau

alta legătura sau, dimpotrivă, lipsa de legătură cu imobilul în litigiu.

Instanța de apel a

avut în vedere și a aplicat în ceea ce-l privește pe reclamant, o dispoziție de

principiu conform căruia proprietarului confirmat prin forța unor hotărâri

judecătorești irevocabile, i se cuvine recunoașterea dreptului de a culege

fructele bunului său.

Instanța de apel nu a

stabilit însă care sunt temeiurile care pot justifica existența raportului

juridic obligațional dintre reclamant și pârâți, respectiv caracterul solidar

al obligației concrete stabilite în sarcina pârâților, plata contravalorii

chiriei pentru perioada 27 august 2006 - 31 mai 2012, și în continuare până la

eliberarea efectivă a imobilului din litigiu.

La momentul

formulării pretenției, reclamantul a invocat ocuparea fără drept a imobilului,

lipsirea lui de exercițiul dreptului de folosință asupra imobilului, sens în

care a solicitat obligarea pârâtului/pârâților la plata sumelor reprezentând

prejudiciul cauzat, în temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ.

Acesta este motivul

pentru care toți pârâții au promovat calea de atac a recursului, invocând în

apărarea lor considerente multiple, uneori confuze sau contradictorii, care să

le circumstanțieze poziția în proces.

Astfel, pârâta

Direcția de Sănătate Publică Timiș a susținut că nu este deținătorul de fapt al

imobilului, obligarea acesteia la plata chiriei fiind total nelegală și

netemeinică. A susținut totodată că nu este deținătoarea de drept al

imobilului, respectiv că prima instanță a reținut lipsa calității procesuale

pasive a acesteia în mod întemeiat.

Pârâtul Spitalul

Clinic de urgență pentru copii "L.T." Timișoara a susținut că nu a existat

vreo notificare din partea reclamantului prin care reclamantul să fi pretins

plata chiriei anterior promovării cererii de chemare în judecată, pentru a se

putea reține reaua-credință a recurentului-pârât.

Mai mult, a susținut

că