ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2099/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2099/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 2826 din 21 noiembrie 2014, Tribunalul Timiș a respins

excepțiile lipsei calității procesuale active, a prescripției dreptului

material la acțiune, a lipsei de interes precum și a lipsei calității

procesuale pasive, pe fond a respins cererea de chemare în judecată formulată

de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.T., în contradictoriu

cu pârâta R.H., astfel cum a fost precizată și completată, respingând cererea

reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată,

hotărând totodată că toate cheltuielile judiciare pentru care reclamanta a

beneficiat de ajutor public rămân în sarcina statului.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

de fond a reținut că, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului

material la acțiune, tribunalul a apreciat că, deși termenul de prescripție al

acțiunii în despăgubiri este cel de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul

167/1958, termen invocat și de către pârâtă, contrar susținerilor pârâtei

acesta nu începe să curgă nici de la momentul emiterii deciziei de restituire a

imobilului și nici de la cel al intabulării dreptului de proprietate al pârâtei

în cartea funciară.

Aceasta întrucât reclamanta nu a solicitat a

fi despăgubită pentru restituirea imobilului către pârâtă, ci pentru pretinsa

tulburare a folosinței acestuia, ulterior restituirii, prin demersurile

juridice repetate (notificări, cereri de chemare în judecată) făcute de pârâtă,

în perioada 2009 - 2011, în scopul valorificării dreptului ce i-a fost

restituit. Or, cererea de chemare în judecată fiind formulată în iulie 2011,

față de data săvârșirii faptelor pretins ilicite (2009 - 2011) aceasta se

consideră a fi făcută în termen, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Cât privește excepția lipsei calității

procesuale active, lipsei calității procesuale pasive și a lipsei de interes,

tribunalul a reținut că pârâta nu a motivat în vreun fel incidența acestor

excepții, rezumându-se doar la a face trimitere la definiția doctrinară a

calității procesuale și la a enumera condițiile pe care trebuie să le îndeplinească

interesul.

Tribunalul a apreciat că reclamantul are

calitate procesuală activă în cererea privind obligarea pârâtei la plata unor

despăgubiri pentru tulburarea folosinței unei părți din imobil, câtă vreme

această parte se regăsește încă în folosința reclamantului pretins tulburat,

acesta desfășurând activități cu specific medical în extinderea secției de

chirurgie.

Invocând dreptul său la folosința

nestingherită a imobilului în care își desfășoară în mod legal activitatea,

reclamantul a justificat calitatea sa procesuală activă, calitate ce presupune

existența unei identități între reclamant și titularul dreptului în litigiul

juridic dedus judecății, întrucât pretinsa tulburare a folosinței, pentru care

reclamanta solicită despăgubiri, a fost produsă prin fapta pârâtei, pârâtă de

la care reclamanta înțelege să își revendice imobilul, calitatea procesuală

pasivă revine acesteia.

Reclamanta are un interes legitim, personal,

direct, născut și actual în promovarea cererii de chemare în judecată, constatând

în folosul material urmărit prin obținerea de despăgubiri pentru pretinsa

tulburare a folosinței imobilului și în utilizarea viitoare a imobilului liber

de orice tulburări din partea pârâtei.

Cât privește fondul cauzei, tribunalul a

constatat că cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, este

neîntemeiată, în contextul în care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la

plata sumei de 1.000.000 lei, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantului

prin tulburarea de către pârâtă a folosinței extinderii secției de chirurgie.

Urmare a solicitărilor instanței, reclamantul

a precizat că această extindere a secției de chirurgie a fost nelegal

retrocedată pârâtei prin decizia din 15 martie 2006 a Ministrului Sănătății,

întrucât acest corp de clădire nu a fost preluat de la antecesorii pârâtei,

fiind edificat ulterior.

De asemenea, s-a arătat că tulburarea

folosinței constă în formularea unor cereri de chemare în judecată și a unor

notificări de către pârâta din prezenta cauză împotriva reclamantului, pentru

plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, executarea silită a

titlurilor obținute împotriva reclamantului și chiar evacuarea sa din imobil.

Urmare acestor cereri, reclamantul a învederat că a fost obligat, prin hotărâri

judecătorești, la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului,

inclusiv a părții nou construite, care nu ar fi trebuit retrocedată pârâtei.

Tribunalul a reținut însă că, atâta timp cât

pârâta din prezenta cauza a formulat cereri de chemare în judecată și notificări

împotriva reclamantului în baza unui titlu de proprietate neanulat la acel

moment (anularea deciziei din 15 martie 2006 a Ministerului Sănătății fiind

dispusă abia prin Sentința civilă nr. 1115 din 27 martie 2013 a Tribunalului

Timiș, definitivă prin Decizia civilă nr. 375/A din 20 noiembrie 2013 a Curții

de Apel Timișoara și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1798 din 10 iunie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție), mai mult, cât timp au și fost

pronunțate hotărâri judecătorești prin care pretențiile pârâtei față de

reclamant au fost considerate întemeiate (însuși reclamantul făcând trimitere

în acest sens la Sentința civilă nr. 3381/2008 a Tribunalului Timiș și la o

altă hotărâre, al cărei număr nu îl indică, prin care a fost obligat la plata

contravalorii lipsei de folosință - dosar), demersurile juridice ale pârâtei nu

pot fi considerate ca o tulburare a folosinței imobilului de către reclamant.

Cât privește cererea de constatare a

dreptului de proprietate al reclamantului asupra extinderii Clinicii de

Chirurgie și Ortopedie Pediatrică și obligarea pârâtei la lăsarea în deplină

proprietate și posesie a acestui corp de clădire, tribunalul a constatat că

prin Sentința civilă 1115 din 27 martie 2013 a Tribunalului Timiș, definitivă

prin Decizia civilă nr. 175/A din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara

și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1798 din 10 iunie 2014 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că extinderea

secției de chirurgie este proprietatea Statului Român - după cum rezultă și din

CF 214 Timișoara - făcând parte din domeniul public al Municipiului Timișoara,

conform H.G. nr. 866/2002. Astfel fiind, au fost respinse și capetele de cerere

privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestei

extinderi și privind revendicarea sa de la pârâtă.

Având în vedere aceste considerente,

tribunalul a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată, astfel cum a

fost precizată, iar în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost respinsă

cererea reclamantului, aflat în culpă procesuală, privind obligarea pârâtei la

plata cheltuielilor de judecată.

În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008,

cheltuielile judiciare pentru care reclamanta a beneficiat de ajutor public

rămân în sarcina statului.

Împotriva acestei semințe a declarat apel, în

termen, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț.

Prin Decizia nr. 87 din 21 mai 2015, Curtea

de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamant.

În motivarea acestei soluții, instanța de

apel a reținut următoarele considerente:

Potrivit extrasului x Timișoara, actualizat,

proprietarul tabular al întregului complex de clădiri este Statul Român,

dreptul de proprietate al intimatei-pârâte R.H. fiind radiat, ca urmare a

restabilirii situației anterioare, în baza anulării deciziei din 15 martie 2006

a Ministerului Sănătății, dispusă prin Sentința civilă nr. 1115 din 27 martie

2013 a Tribunalului Timiș, definitivă prin Decizia civilă nr. 175/A din 20

noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 1798 din 10 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, pârâta-intimată R.H. a figurat ca

proprietar tabular în intervalul 15 martie 2006 - 10 iunie 2014.

Totodată, Curtea a mai constatat că dreptul

de proprietate al Statului Român se exercită și asupra extinderii, aspect

confirmat atât de către CF Timișoara, dar și prin Sentința civilă nr. 1115 din

27 martie 2013 a Tribunalului Timiș, definitivă prin Decizia civilă nr. 175/A din

20 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 1798 din 10 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a

statuat, cu putere de lucru judecat, că extinderea secției de chirurgie este

proprietatea Statului Român - după cum rezultă și din CF Timișoara - făcând

parte din domeniul public al Municipiului Timișoara, conform H.G. nr. 866/2002.

Prin urmare, Curtea a constatat că în raport

cu disp. art. 480 C. civ. raportat la art. 21 - 30 din Legea nr. 7/1996 și art.

1201 C. civ., tribunalul a respins în mod justificat capetele de cerere privind

constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestei extinderi

și revendicarea sa de la pârâtă, iar la dosar nu există și nu pot fi prezentate

alte probe care să indice contrariul, respectiv că proprietarul extinderii ar

fi reclamantul, în detrimentul municipalității, aspect care de altfel ar

contraveni și Legii Sănătății, potrivit cu care spitalele de stat nu dețin

dreptul de proprietate asupra edificiilor în care își desfășoară activitatea,

ci au doar un drept de administrare și de folosință, iar bugetul este aprobat

și alocat, după caz de autoritățile administrației publice (centrale, județene

sau locale).

În tot acest context, Curtea a mai constatat

că soluția de respingere a pretențiilor reclamantului, cifrată la suma de

1.000.000 lei este legală și temeinică, câtă vreme pârâta - intimată R.H. și-a

exercitat dreptul constituțional de a-și revendica fost proprietate și în acest

sens a formulat cereri de chemare în judecată și notificări împotriva

reclamantului în baza unui titlu de proprietate neanulat la acel moment, câtă

vreme anularea deciziei din 15 martie 2006 a Ministerului Sănătății a fost

dispusă abia prin Sentința civilă nr. 1115 din 27 martie 2013 a Tribunalului

Timiș, definitivă prin Decizia civilă nr. 175/A din 20 noiembrie 2013 a Curții

de Apel Timișoara și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1798 din 10 iunie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În plus, Curtea a mai constatat că în același

interval au fost pronunțate și alte hotărâri judecătorești prin care

pretențiile actualei intimate față de reclamant au fost găsite întemeiate de

instanțe, chiar reclamantul făcând trimitere în acest sens la Sentința civilă

nr. 3381/2008 a Tribunalului Timiș, astfel că demersurile judiciare ale

pârâtei, de recuperare a proprietății sale nu pot fi considerate ca o tulburare

a folosinței imobilului de către reclamant, după cum același regim trebuie

acordat și intențiilor intimatei-pârâte, exprimate tot pe cale judiciară, de a

popri conturile reclamantului, în cei peste 8 ani în care aceasta a figurat ca

proprietar tabular al întregului complex imobiliar în care își desfășoară

activitatea Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.T.

În sfârșit, în raport cu pretențiile

reclamantului pentru despăgubiri și prin raportare la titularul actual al

dreptului de proprietate și la dispozițiile Legii Sănătății nr. 95/2006

modificată și republicată, Curtea a constatat că legitimare procesuală activă

pentru recuperarea unui eventual prejudiciu ar putea avea doar titularul

dreptului de proprietate și totodată, ordonatorul principal de credite, care

este municipalitatea, aceasta în ipoteza în care ar fi fost afectat bugetul

Spitalului printr-o faptă culpabilă a pârâtei-intimate, iar paguba de această

natură ar fi certă, lichidă și exigibilă.

Împotriva menționatei decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii

L.T.

În motivarea cererii de recurs, întemeiată în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamantul a

formulat următoarele susțineri:

Deși prin considerentele hotărârilor

pronunțate de instanțele de fond se arată că pretinsa tulburare a folosinței

imobilului a fost produsă prin fapta pârâtei intimate, mai apoi se reține că în

realitate nu se poate vorbi despre o tulburare a folosinței câtă vreme

pârâta-intimată a acționat în baza unui titlu de proprietate neanulat și prin

urmare demersurile întreprinse de aceasta din urmă au fost legale și întemeiate,

însă se omite a se avea în vedere toate înscrisurile depuse în probațiune -

inclusiv declarația dată de pârâta intimată în fața organelor de urmărire

penală prin care aceasta recunoaște în mod indirect că nu i se cuvenea

retrocedarea în natură a întregului imobil - căci în speța dedusă judecății se

pun în discuție corpurile de clădire noi și care nu existau la momentul

naționalizării imobilului.

Rezultă că pârâta intimată avea cunoștință

încă de la momentul formulării cererii de retrocedare a imobilului pe de o

parte că nu i se cuvenea restituirea în natură, iar pe de altă parte că nu era

îndreptățită la restituirea întregului imobil.

În acest sens, conduita pârâtei intimate nu

poate fi calificată altfel decât ca fiind o faptă ilicită, chiar și în condițiile

în care s-ar reține că a acționat în baza unui titlu de proprietate încă

valabil - dar care era contestat încă din anul 2006, cu atât mai mult cu cât

s-au prezentat în nenumărate rânduri documente din care rezultă că asupra

corpurilor de clădire nou edificate (Corpurile C și D) aceasta nu putea

pretinde vreun drept și cu toate acestea nu a avut nici o reținere în a popri

conturile subscrisului pentru chiria aferentă acestor corpuri de clădire.

În ceea ce privește constatarea dreptului de

proprietate asupra extinderii Clinicii de Chirurgie și Ortopedie Pediatrică

(corpurile C și D de clădire), blocul operator - extindere clinică de Chirurgie

și Ortopedie pediatrică cu 2 săli de operație este un corp de clădire alăturat

Clinicii de Chirurgie și Ortopedie pediatrică și construit de către Spitalul

Clinic de Urgență pentru Copii L.T. din finanțare germană începând cu anul

1997, așa cum reiese de altfel și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei și

care a fost retrocedat pârâtei intimate odată cu celelalte corpuri de clădire

din str. I.N. și care compun Spitalul de Copii L.T.

La dosarul cauzei nu există nici un document

care să ateste că aceste două corpuri noi de clădire au fost edificate din

bugetul local sau județean, astfel că aportul municipalității la edificarea

acestor corpuri de clădire nu există, făcând dovada că acestea s-au edificat

din finanțare germană și cu aportul Spitalului de Copii L.T., iar împrejurarea

că în Dosarul nr. 6324.1/30/2006* s-a dispus restabilirea situației anterioare

și trecerea întregului imobil în proprietatea Statului Român nu presupune

dobândirea calității de proprietar asupra și celor două corpuri de clădire

edificate ulterior naționalizării.

Așadar, instanța de apel s-a raportat doar la

hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul de mai sus, făcând abstracție de

toate înscrisurile depuse de subscrisul în probațiune și din care rezultă fără

dubiu că imobilul a fost edificat din finanțare germană începând cu anul 1997

și nici de cum din resursele financiare ale statului ori administrației publice

locale, așa încât acest capăt de cerere a fost soluționat fără a se analiza

întreg ansamblul probator administrat în cauză.

Solicită admiterea recursului, modificarea

deciziei recurate, în sensul admiterii apelului reclamantului, cu consecința

admiterii acțiunii și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de prezentul litigiu.

La termenul de la 8 octombrie 2015, în

ședință publică, Înalta Curte a pus în discuția părților excepția nulității

recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Recursul este o cale extraordinară de atac

care poate fi exercitată în termenul și condițiile prevăzute de lege, numai

pentru motivele expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 304

pct. 1 - 9 C. proc. civ., norme imperative, de ordine publică.

Obligația părții de a arăta motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor este prevăzută

sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c)

C. proc. civ.

Deși nu se prevede în mod expres, este fără

dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste critici trebuie să

vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar

neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Prin exercitarea recursului se urmărește

realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre

deosebire de calea ordinară de atac, care este devolutivă, în recurs, părțile

sunt obligate a-și conforma conduita procesuală la dispozițiile imperative

anterior invocate.

În speță, deși recurentul invocă motivele

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., dezvoltarea criticilor

formulate nu permit încadrarea recursului nici în motivul prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea greșită a actului dedus

judecății, în sens de negotium juris, iar nu a actelor, ca înscrisuri

probatorii și nici în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care

reglementează lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori pronunțarea acesteia

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Aceasta deoarece, nemulțumirea

exprimată de recurent vizează exclusiv interpretarea probelor și greșita

stabilire de către instanță a situației de fapt, raportat la probele

administrate.

Or, modul în care instanța de apel se

pronunță asupra probelor administrate și stabilește pe baza acestora o anumită

situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea, prin O.U.G.

nr. 138/2000, a pct. 10 și pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permiteau

cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt și pronunțarea asupra

mijloacelor de probă.

În actuala reglementare, art. 304 C. proc.

civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de

nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are

competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de

a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurentul.

Totodată, recurentul formulează critici care

nu au legătură cu argumentele instanței de apel, în ce privește constatarea

dreptului de proprietate al reclamantului.

Astfel, în ce privește constatarea dreptului

de proprietate al reclamantului asupra extinderii spitalului și revendicarea sa

de la pârâtă, instanța de apel a reținut că la dosar nu există probe care să

indice că proprietarul acestei extinderi ar fi reclamantul, în detrimentul

municipalității, aspect care de altfel ar contraveni și Legii Sănătății,

potrivit cu care spitalele de stat nu dețin dreptul de proprietate asupra

edificiilor în care își desfășoară activitatea, ci au doar un drept de

administrare și de folosință, iar bugetul este aprobat și alocat, după caz de

autoritățile administrației publice (centrale, județene sau locale).

Recurentul nu a formulat critici prin care să

combată aceste argumente, ci a susținut că instanța nu a ținut seama de

înscrisurile depuse la dosar în probațiune, din care rezultă că imobilul a fost

edificat din finanțare germană începând cu anul 1997 și nu din resursele

financiare ale statului ori administrației publice locale. A mai susținut că

împrejurarea potrivit căreia în Dosarul nr. 6324.1/30/2006* s-a dispus

restabilirea situației anterioare și trecerea întregului imobil în proprietatea

Statului Român, nu presupune dobândirea calității de proprietar asupra și celor

două corpuri de clădire edificate ulterior naționalizării.

Aceste susțineri nu reprezintă critici ale

argumentelor legale reținute de instanța de apel în ce privește constatarea

dreptului de proprietate al reclamantului asupra celor două corpuri de clădire.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor

de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței care a

pronunțat hotărârea recurată și încadrarea lor în motivele de nelegalitate,

limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu

orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri.

Așa fiind, cum aspectele invocate prin cererea

de recurs nu se grefează pe conținutul deciziei atacate și având în vedere că

recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc.

civ., iar criticile formulate de recurentul-reclamant nu se circumscriu acestui

cadru legal, iar în cauză nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta

Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art.

306 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, admițând

excepția cu acest obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul

Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.T. împotriva Deciziei nr. 87 din 21

mai 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8

octombrie 2015.

Procesat

de GGC - CL