ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2099/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2826 din 21 noiembrie 2014, Tribunalul Timiș a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, a prescripției dreptului material la acțiune, a lipsei de interes precum și a lipsei calității procesuale pasive, pe fond a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.T., în contradictoriu cu pârâta R.H., astfel cum a fost precizată și completată, respingând cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, hotărând totodată că toate cheltuielile judiciare pentru care reclamanta a beneficiat de ajutor public rămân în sarcina statului.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a apreciat că, deși termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri este cel de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958, termen invocat și de către pârâtă, contrar susținerilor pârâtei acesta nu începe să curgă nici de la momentul emiterii deciziei de restituire a imobilului și nici de la cel al intabulării dreptului de proprietate al pârâtei în cartea funciară. Aceasta întrucât reclamanta nu a solicitat a fi despăgubită pentru restituirea imobilului către pârâtă, ci pentru pretinsa tulburare a folosinței acestuia, ulterior restituirii, prin demersurile juridice repetate (notificări, cereri de chemare în judecată) făcute de pârâtă, în perioada 2009 - 2011, în scopul valorificării dreptului ce i-a fost restituit.

Or, cererea de chemare în judecată fiind formulată în iulie 2011, față de data săvârșirii faptelor pretins ilicite (2009 - 2011) aceasta se consideră a fi făcută în termen, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Cât privește excepția lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive și a lipsei de interes, tribunalul a reținut că pârâta nu a motivat în vreun fel incidența acestor excepții, rezumându-se doar la a face trimitere la definiția doctrinară a calității procesuale și la a enumera condițiile pe care trebuie să le îndeplinească interesul. Tribunalul a apreciat că reclamantul are calitate procesuală activă în cererea privind obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri pentru tulburarea folosinței unei părți din imobil, câtă vreme această parte se regăsește încă în folosința reclamantului pretins tulburat, acesta desfășurând activități cu specific medical în extinderea secției de chirurgie.

Invocând dreptul său la folosința nestingherită a imobilului în care își desfășoară în mod legal activitatea, reclamantul a justificat calitatea sa procesuală activă, calitate ce presupune existența unei identități între reclamant și titularul dreptului în litigiul juridic dedus judecății, întrucât pretinsa tulburare a folosinței, pentru care reclamanta solicită despăgubiri, a fost produsă prin fapta pârâtei, pârâtă de la care reclamanta înțelege să își revendice imobilul, calitatea procesuală pasivă revine acesteia. Reclamanta are un interes legitim, personal, direct, născut și actual în promovarea cererii de chemare în judecată, constatând în folosul material urmărit prin obținerea de despăgubiri pentru pretinsa tulburare a folosinței imobilului și în utilizarea viitoare a imobilului liber de orice tulburări din partea pârâtei.

Cât privește fondul cauzei, tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, este neîntemeiată, în contextul în care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 lei, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantului prin tulburarea de către pârâtă a folosinței extinderii secției de chirurgie. Urmare a solicitărilor instanței, reclamantul a precizat că această extindere a secției de chirurgie a fost nelegal retrocedată pârâtei prin decizia din 15 martie 2006 a Ministrului Sănătății, întrucât acest corp de clădire nu a fost preluat de la antecesorii pârâtei, fiind edificat ulterior.

De asemenea, s-a arătat că tulburarea folosinței constă în formularea unor cereri de chemare în judecată și a unor notificări de către pârâta din prezenta cauză împotriva reclamantului, pentru plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, executarea silită a titlurilor obținute împotriva reclamantului și chiar evacuarea sa din imobil. Urmare acestor cereri, reclamantul a învederat că a fost obligat, prin hotărâri judecătorești, la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, inclusiv a părții nou construite, care nu ar fi trebuit retrocedată pârâtei.

Tribunalul a reținut însă că, atâta timp cât pârâta din prezenta cauza a formulat cereri de chemare în judecată și notificări împotriva reclamantului în baza unui titlu de proprietate neanulat la acel moment (anularea deciziei din 15 martie 2006 a Ministerului Sănătății fiind dispusă abia prin Sentința civilă nr. 1115 din 27 martie 2013 a Tribunalului Timiș, definitivă prin Decizia civilă nr. 375/A din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1798 din 10 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), mai mult, cât timp au și fost pronunțate hotărâri judecătorești prin care pretențiile pârâtei față de reclamant au fost considerate întemeiate (însuși reclamantul făcând trimitere în acest sens la Sentința civilă nr. 3381/2008 a Tribunalului Timiș și la o altă hotărâre, al cărei număr nu îl indică, prin care a fost obligat la plata contravalorii lipsei de folosință - dosar), demersurile juridice ale pârâtei nu pot fi considerate ca o tulburare a folosinței imobilului de către reclamant.

Cât privește cererea de constatare a dreptului de proprietate al reclamantului asupra extinderii Clinicii de Chirurgie și Ortopedie Pediatrică și obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate și posesie a acestui corp de clădire, tribunalul a constatat că prin Sentința civilă 1115 din 27 martie 2013 a Tribunalului Timiș, definitivă prin Decizia civilă nr. 175/A din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1798 din 10 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că extinderea secției de chirurgie este proprietatea Statului Român - după cum rezultă și din CF 214 Timișoara - făcând parte din domeniul public al Municipiului Timișoara, conform H.G.

nr. 866/2002. Astfel fiind, au fost respinse și capetele de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestei extinderi și privind revendicarea sa de la pârâtă. Având în vedere aceste considerente, tribunalul a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, iar în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost respinsă cererea reclamantului, aflat în culpă procesuală, privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile judiciare pentru care reclamanta a beneficiat de ajutor public rămân în sarcina statului. Împotriva acestei semințe a declarat apel, în termen, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț.

Prin Decizia nr. 87 din 21 mai 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamant. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Potrivit extrasului x Timișoara, actualizat, proprietarul tabular al întregului complex de clădiri este Statul Român, dreptul de proprietate al intimatei-pârâte R.H. fiind radiat, ca urmare a restabilirii situației anterioare, în baza anulării deciziei din 15 martie 2006 a Ministerului Sănătății, dispusă prin Sentința civilă nr. 1115 din 27 martie 2013 a Tribunalului Timiș, definitivă prin Decizia civilă nr. 175/A din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1798 din 10 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, pârâta-intimată R.H. a figurat ca proprietar tabular în intervalul 15 martie 2006 - 10 iunie 2014. Totodată, Curtea a mai constatat că dreptul de proprietate al Statului Român se exercită și asupra extinderii, aspect confirmat atât de către CF Timișoara, dar și prin Sentința civilă nr. 1115 din 27 martie 2013 a Tribunalului Timiș, definitivă prin Decizia civilă nr. 175/A din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1798 din 10 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că extinderea secției de chirurgie este proprietatea Statului Român - după cum rezultă și din CF Timișoara - făcând parte din domeniul public al Municipiului Timișoara, conform H.G.

nr. 866/2002. Prin urmare, Curtea a constatat că în raport cu disp. art. 480 C. civ. raportat la art. 21 - 30 din Legea nr. 7/1996 și art. 1201 C. civ., tribunalul a respins în mod justificat capetele de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestei extinderi și revendicarea sa de la pârâtă, iar la dosar nu există și nu pot fi prezentate alte probe care să indice contrariul, respectiv că proprietarul extinderii ar fi reclamantul, în detrimentul municipalității, aspect care de altfel ar contraveni și Legii Sănătății, potrivit cu care spitalele de stat nu dețin dreptul de proprietate asupra edificiilor în care își desfășoară activitatea, ci au doar un drept de administrare și de folosință, iar bugetul este aprobat și alocat, după caz de autoritățile administrației publice (centrale, județene sau locale).

În tot acest context, Curtea a mai constatat că soluția de respingere a pretențiilor reclamantului, cifrată la suma de 1.000.000 lei este legală și temeinică, câtă vreme pârâta - intimată R.H. și-a exercitat dreptul constituțional de a-și revendica fost proprietate și în acest sens a formulat cereri de chemare în judecată și notificări împotriva reclamantului în baza unui titlu de proprietate neanulat la acel moment, câtă vreme anularea deciziei din 15 martie 2006 a Ministerului Sănătății a fost dispusă abia prin Sentința civilă nr. 1115 din 27 martie 2013 a Tribunalului Timiș, definitivă prin Decizia civilă nr. 175/A din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1798 din 10 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În plus, Curtea a mai constatat că în același interval au fost pronunțate și alte hotărâri judecătorești prin care pretențiile actualei intimate față de reclamant au fost găsite întemeiate de instanțe, chiar reclamantul făcând trimitere în acest sens la Sentința civilă nr. 3381/2008 a Tribunalului Timiș, astfel că demersurile judiciare ale pârâtei, de recuperare a proprietății sale nu pot fi considerate ca o tulburare a folosinței imobilului de către reclamant, după cum același regim trebuie acordat și intențiilor intimatei-pârâte, exprimate tot pe cale judiciară, de a popri conturile reclamantului, în cei peste 8 ani în care aceasta a figurat ca proprietar tabular al întregului complex imobiliar în care își desfășoară activitatea Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.T.

În sfârșit, în raport cu pretențiile reclamantului pentru despăgubiri și prin raportare la titularul actual al dreptului de proprietate și la dispozițiile Legii Sănătății nr. 95/2006 modificată și republicată, Curtea a constatat că legitimare procesuală activă pentru recuperarea unui eventual prejudiciu ar putea avea doar titularul dreptului de proprietate și totodată, ordonatorul principal de credite, care este municipalitatea, aceasta în ipoteza în care ar fi fost afectat bugetul Spitalului printr-o faptă culpabilă a pârâtei-intimate, iar paguba de această natură ar fi certă, lichidă și exigibilă. Împotriva menționatei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.T.

În motivarea cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamantul a formulat următoarele susțineri: Deși prin considerentele hotărârilor pronunțate de instanțele de fond se arată că pretinsa tulburare a folosinței imobilului a fost produsă prin fapta pârâtei intimate, mai apoi se reține că în realitate nu se poate vorbi despre o tulburare a folosinței câtă vreme pârâta-intimată a acționat în baza unui titlu de proprietate neanulat și prin urmare demersurile întreprinse de aceasta din urmă au fost legale și întemeiate, însă se omite a se avea în vedere toate înscrisurile depuse în probațiune - inclusiv declarația dată de pârâta intimată în fața organelor de urmărire penală prin care aceasta recunoaște în mod indirect că nu i se cuvenea retrocedarea în natură a întregului imobil - căci în speța dedusă judecății se pun în discuție corpurile de clădire noi și care nu existau la momentul naționalizării imobilului.

Rezultă că pârâta intimată avea cunoștință încă de la momentul formulării cererii de retrocedare a imobilului pe de o parte că nu i se cuvenea restituirea în natură, iar pe de altă parte că nu era îndreptățită la restituirea întregului imobil. În acest sens, conduita pârâtei intimate nu poate fi calificată altfel decât ca fiind o faptă ilicită, chiar și în condițiile în care s-ar reține că a acționat în baza unui titlu de proprietate încă valabil - dar care era contestat încă din anul 2006, cu atât mai mult cu cât s-au prezentat în nenumărate rânduri documente din care rezultă că asupra corpurilor de clădire nou edificate (Corpurile C și D) aceasta nu putea pretinde vreun drept și cu toate acestea nu a avut nici o reținere în a popri conturile subscrisului pentru chiria aferentă acestor corpuri de clădire.

În ceea ce privește constatarea dreptului de proprietate asupra extinderii Clinicii de Chirurgie și Ortopedie Pediatrică (corpurile C și D de clădire), blocul operator - extindere clinică de Chirurgie și Ortopedie pediatrică cu 2 săli de operație este un corp de clădire alăturat Clinicii de Chirurgie și Ortopedie pediatrică și construit de către Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.T. din finanțare germană începând cu anul 1997, așa cum reiese de altfel și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei și care a fost retrocedat pârâtei intimate odată cu celelalte corpuri de clădire din str. I.N. și care compun Spitalul de Copii L.T.

La dosarul cauzei nu există nici un document care să ateste că aceste două corpuri noi de clădire au fost edificate din bugetul local sau județean, astfel că aportul municipalității la edificarea acestor corpuri de clădire nu există, făcând dovada că acestea s-au edificat din finanțare germană și cu aportul Spitalului de Copii L.T., iar împrejurarea că în Dosarul nr. 6324.1/30/2006* s-a dispus restabilirea situației anterioare și trecerea întregului imobil în proprietatea Statului Român nu presupune dobândirea calității de proprietar asupra și celor două corpuri de clădire edificate ulterior naționalizării.

Așadar, instanța de apel s-a raportat doar la hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul de mai sus, făcând abstracție de toate înscrisurile depuse de subscrisul în probațiune și din care rezultă fără dubiu că imobilul a fost edificat din finanțare germană începând cu anul 1997 și nici de cum din resursele financiare ale statului ori administrației publice locale, așa încât acest capăt de cerere a fost soluționat fără a se analiza întreg ansamblul probator administrat în cauză. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului reclamantului, cu consecința admiterii acțiunii și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La termenul de la 8 octombrie 2015, în ședință publică, Înalta Curte a pus în discuția părților excepția nulității recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente: Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în termenul și condițiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., norme imperative, de ordine publică. Obligația părții de a arăta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor este prevăzută sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Deși nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Prin exercitarea recursului se urmărește realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac, care este devolutivă, în recurs, părțile sunt obligate a-și conforma conduita procesuală la dispozițiile imperative anterior invocate. În speță, deși recurentul invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., dezvoltarea criticilor formulate nu permit încadrarea recursului nici în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății, în sens de negotium juris, iar nu a actelor, ca înscrisuri probatorii și nici în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., care reglementează lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori pronunțarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Aceasta deoarece, nemulțumirea exprimată de recurent vizează exclusiv interpretarea probelor și greșita stabilire de către instanță a situației de fapt, raportat la probele administrate. Or, modul în care instanța de apel se pronunță asupra probelor administrate și stabilește pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea, prin O.U.G. nr. 138/2000, a pct. 10 și pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permiteau cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt și pronunțarea asupra mijloacelor de probă. În actuala reglementare, art. 304 C. proc.

civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurentul. Totodată, recurentul formulează critici care nu au legătură cu argumentele instanței de apel, în ce privește constatarea dreptului de proprietate al reclamantului.

Astfel, în ce privește constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra extinderii spitalului și revendicarea sa de la pârâtă, instanța de apel a reținut că la dosar nu există probe care să indice că proprietarul acestei extinderi ar fi reclamantul, în detrimentul municipalității, aspect care de altfel ar contraveni și Legii Sănătății, potrivit cu care spitalele de stat nu dețin dreptul de proprietate asupra edificiilor în care își desfășoară activitatea, ci au doar un drept de administrare și de folosință, iar bugetul este aprobat și alocat, după caz de autoritățile administrației publice (centrale, județene sau locale). Recurentul nu a formulat critici prin care să combată aceste argumente, ci a susținut că instanța nu a ținut seama de înscrisurile depuse la dosar în probațiune, din care rezultă că imobilul a fost edificat din finanțare germană începând cu anul 1997 și nu din resursele financiare ale statului ori administrației publice locale.

A mai susținut că împrejurarea potrivit căreia în Dosarul nr. 6324.1/30/2006* s-a dispus restabilirea situației anterioare și trecerea întregului imobil în proprietatea Statului Român, nu presupune dobândirea calității de proprietar asupra și celor două corpuri de clădire edificate ulterior naționalizării. Aceste susțineri nu reprezintă critici ale argumentelor legale reținute de instanța de apel în ce privește constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra celor două corpuri de clădire. Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței care a pronunțat hotărârea recurată și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri. Așa fiind, cum aspectele invocate prin cererea de recurs nu se grefează pe conținutul deciziei atacate și având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurentul-reclamant nu se circumscriu acestui cadru legal, iar în cauză nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, admițând excepția cu acest obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.T. împotriva Deciziei nr. 87 din 21 mai 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2015. Procesat de GGC - CL