ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1459/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1459/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș

la data de

6

septembrie 2010 în Dosarul nr. 7170/30/2010, reclamantul G.G.A. a solicitat

obligarea pârâților Consiliul Județean Timiș, Statul Român, prin Consiliul

Județean Timiș, Statul Român, prin Consiliul Local Municipal Timișoara și

Ministerul Economiei și Finanțelor, în principal, la plata sumei reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a cotei de ½ parte din imobilul

proprietatea sa, situat în Timișoara, str. I.V., înscris în cartea funciară, pe

ultimii 3 ani anteriori pronunțării hotărârii irevocabile prin care i-a fost

restituit acest imobil în natură, precum și obligarea la plata unei sume

în cuantum de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere a efectuării plății la

care va fi obligat pârâtul, până la data executării efective de către pârât (în

mod voluntar sau silit) a obligației de plată.

În subsidiar, a solicitat

să-i plătească suma de 606.348 RON (actualizată conform indicelui și coeficientului

de inflație), până în momentul executării efective a obligației de plată, sumă reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a cotei de ½ parte din imobilul susmenționat

pe ultimii 3 ani anteriori pronunțării hotărârii irevocabile prin care i-a fost

restituit acest imobil în natură, cuantum rezultat pe baza criteriilor prevăzute

de H.G. nr. 1886/2006 pentru stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor

coroborate cu Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului

național, precum și obligarea la plata unei sume în cuantum de 50 RON pentru fiecare

zi de întârziere a efectuării plății la care va fi obligat pârâtul, până la data

executării efective de către pârât (voluntar sau silit) a obligației de plată. Solicită

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a arătat că,

prin ocuparea fără drept a imobilului și folosirea sa de către entități subordonate

sau agreate de pârâți, a fost lipsit de exercițiul dreptului de folosință asupra

imobilului, sens în care a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 480

C. civ., obligând pârâții la plata sumelor reprezentând prejudiciul cauzat, în cauză

fiind, de asemenea, incidente dispozițiile art. 998-art. 999 C. civ.

În Dosarul conexat,

nr. 6436/30/2011, înregistrat la Tribunalul Timiș la data de 14 septembrie

2011, reclamantul S.E. a solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună

obligarea pârâților Consiliul Județean Timiș, Statul Român, prin Consiliul

Județean Timiș, Statul Român, prin Consiliul Local Municipal Timișoara și Ministerul

Economiei și Finanțelor, în principal, să-i plătească suma reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință a cotei de ½ parte din imobilul proprietatea sa, situat

în Timișoara, str. I.V., pe ultimii 3 ani anteriori pronunțării hotărârii irevocabile

prin care i-a fost restituit acest imobil în natură, precum și obligarea la

plata unei sume în cuantum de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere a efectuării

plății, până la data executării efective de către pârât (în mod voluntar sau silit)

a obligației de plată.

În subsidiar, a solicitat

să i se plătească suma de 606.348 RON, actualizată conform indicelui și coeficientului

de inflație, până în momentul executării efective a obligației de plată, sumă reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a cotei de ½ parte din imobilul indicat

anterior, proprietatea sa, pe ultimii 3 ani anteriori pronunțării hotărârii irevocabile

prin care i-a fost restituit acest imobil în natură, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 3634 din 19 decembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 7170/30/2010, Tribunalul

Timiș a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că, prin notificarea înregistrată la Biroul Eexecutorului

Judecătoresc M.S.R. din 8 noiembrie 2001, reclamanții G.G.A. și S.E. au solicitat

restituirea în natura a imobilului situat în Timișoara, str. I.V., pentru fiecare

în cota de ½ parte din imobil.

S-a emis dispoziția

din 10 decembrie 2008, modificată prin dispoziția din 15 decembrie 2008 a Președintelui

Consiliului Județean Timiș. Prin această dispoziție s-a dispus atribuirea în natură

a cotei de ½ din imobil către reclamantul din acțiunea conexă S.E. și s-a

respins notificarea pentru cota de ½ din imobil față de reclamantul G.G.A.

S-a reținut că reclamantul

G.G.A. nu a făcut dovada de persoană îndreptățită în baza Legii nr. 10/2001, în

sensul că nu a depus la dosar acte certificate pentru conformitate cu originalul.

Prin sentința civilă

nr. 1477/PI din 2 iunie 2009 Tribunalul Timiș, a anulat în parte dispoziția din

10 decembrie 2008 emisă de pârâtul Președintele Consiliului Județean Timiș, modificată

conform dispoziției din 15 decembrie 2008 și a dispus restituirea în natură a cotei

de ½ către reclamantul contestator, cu obligația acestuia de a menține pe

o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a dispoziției, afectațiunea de

unitate sanitară, Clinica de Psihiatrie „E.P.” Timișoara.

Această sentință a fost

menținută prin decizia civilă nr. 228 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara,

instanță care, de asemenea, a solicitat reclamantului, prin încheierea de ședință

din 19 octombrie 2009, să prezinte actele în original, lucru realizat în ședința

din 21 septembrie 2009.

Decizia civilă nr.

228 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara a rămas irevocabilă prin respingerea

recursului declarat de Consiliul Județean Timiș, astfel cum rezultă din decizia

civilă nr. 3711 din 15 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamantul G.G.A. și-a

îndeplinit obligația de a prezenta acte certificate pentru conformitate cu originalul,

prin care să dovedească că este persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001,

numai în fața instanțelor de judecată, nu și în faza cercetării administrative,

astfel încât nu se poate reține culpa pârâților, în sensul art. 998 din vechiul

C. civ., în soluționarea cu întârziere a notificării reclamanților.

De asemenea, tribunalul

a apreciat că, pentru a fi întemeiată cererea reclamanților de a solicita despăgubiri

pentru nefolosința imobilului înainte de a se pronunța sentința civilă nr. 1477

din 2 iunie 2009 a Tribunalului Timiș și decizia civilă nr. 228 din 27

octombrie 2009, trebuia ca reclamanții să fi avut un bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, în speța de față,

nu s-a putut reține că reclamanții ar fi avut un bun actual în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece

simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual

și nicio speranță legitimă. Mai mult, în jurisprudența actuală a C.E.D.O., s-a arătat

că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat

doar dacă, în prealabil, s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie prin

care, constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres restituirea bunului.

Or, în speța de față,

înainte de a se emite dispoziția de restituire și hotărârile judecătorești

în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanții nu se pot prevala de un bun actual pentru

a putea solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului. Reclamanții

ar fi putut să solicite despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului numai

după pronunțarea și rămânerea irevocabilă a acestor hotărâri judecătorești,

fiindcă numai după această dată au un bun actual în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

Prin decizia civilă

nr.

113 din

24 septembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, au fost respinse

apelurile declarate de

reclamanții G.G.A. și S.E.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a

analizat

cu prioritate, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile invocate.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, curtea a constatat

că aceasta a fost invocată prin întâmpinările depuse de această instituție, nefiind

soluționate de către tribunal, însă niciuna dintre părți, nici reclamanții (pe calea

apelurilor promovate), nici intimații (care nu au atacat sentința primei instanțe),

nu au criticat hotărârea sub acest aspect.

Potrivit prevederilor

art. 297 C. proc. civ. (în forma în vigoare la momentul introducerii primei acțiuni,

aplicabilă speței), desființarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare

se poate dispune în situația în care prima instanță a rezolvat în mod greșit procesul

fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții, ce nu

a fost legal citată.

În speță, nu au fost întrunite

cerințele legale pentru niciuna din cele două ipoteze expres și limitativ prevăzute

de lege, cauza fiind soluționată pe fond, în prezența părților, legal citate, astfel

că nu s-a putut desființa sentința cu trimitere spre rejudecare, urmând ca instanța

de apel să analizeze și acest aspect.

Din cuprinsul acțiunilor

introductive, a rezultat că Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

nu i se impută anumite conduite determinate, apte să angajeze răspunderea sa delictuală,

astfel că instanța de apel a admis această excepție și a menținut soluția tribunalului

de respingere a acțiunilor împotriva acestui pârât, cu substituirea motivării, conform

celor arătate mai sus.

Cu privire la excepția

nulității acțiunii, ca netimbrată, curtea a constatat că este neîntemeiată, față

de prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997.

Potrivit acestui text

de lege, sancțiunea anulării cererii de chemare în judecată sau de apel se poate

aplica dacă partea nu a depus taxa judiciară de timbru odată cu depunerea cererii

sau, cel mai târziu, la termenul stabilit în acest sens de către instanța de judecată.

În fața tribunalului,

reclamanții s-au conformat dispozițiilor instanței, în sensul că au depus taxele

judiciare de timbru la termenul stabilit (Dosarul nr. 7170/30/2010 al Tribunalului

Timiș), iar curtea nu a stabilit în sarcina apelanților obligația achitării vreunei

sume cu acest titlu, nefiind astfel îndeplinite cerințele art. 20 din Legea nr.

146/1997 pentru a se putea dispune anularea cererilor formulate de părți.

Pe fondul cauzei, curtea

a constatat că apelul nu este întemeiat, Tribunalul Timiș pronunțând o hotărâre

temeinică.

Astfel, prin cererile

conexate, reclamanții S.E. și G.G.A. au solicitat repararea prejudiciului cauzat

prin lipsirea de folosința imobilului situat în Municipiul Timișoara, str. I.V.,

pentru care au formulat notificarea din 8 noiembrie 2001 a Biroului Executorului

Judecătoresc M.S.R. Pretențiile solicitate privesc o perioadă de trei ani, anterioară

momentului în care s-a dispus restituirea în natură a imobilului către notificatori,

moment diferit: pentru S.E., restituirea s-a dispus prin dispoziția din 10

decembrie 2008 a Președintelui Consiliului Județean Timiș, iar pentru G.G.A., prin

sentința civilă nr. 1477/PI din 2 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul

nr. 9944/30/2008, rămasă irevocabilă la data de 15 iunie 2010.

Fiind parțial diferită

situația celor doi reclamanți prin prisma modului și a momentului când au intrat

în proprietatea imobilului notificat, curtea a analizat diferențiat îndeplinirea

cerințelor legale invocate ca și temei al acțiunii.

Astfel, pentru reclamantul

S.E., pretențiile vizează perioada de 3 ani anterioară datei emiterii dispoziției

din 10 decembrie 2008 arătată, deci 10 decembrie 2005-10 decembrie 2008.

Pentru reclamantul G.G.A.,

pretențiile vizează perioada de 3 ani anterioară datei rămânerii irevocabile a sentinței

civile nr. 1477/PI din 2 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul

nr. 9944/30/2008 (respectiv, prin decizia civilă nr. 3711 din 15 iunie 2010 dată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în același dosar, prin care a fost respins

recursul împotriva deciziei civile nr. 228 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel

Timișoara), deci 15 iunie 2007-15 iunie 2010.

Ca atare, a fost analizată

conduita instituțiilor implicate în soluționarea notificării formulate de reclamantul

G.G.A. în această perioadă, pentru a stabili dacă se impunea angajarea răspunderii

acestora.

Astfel, dosarul administrativ

constituit în baza notificării, înregistrată inițial la Primăria Municipiului Timișoara,

a fost transmis spre soluționare Consiliului Județean Timiș prin adresa din 17

martie 2006. Consiliului Județean Timiș, considerând dosarul incomplet, a cerut

depunerea unor acte individualizate prin adresele din 27 aprilie 2006, 21 iulie

2006 și 14 februarie 2007, printre care și testamentului autentic din 10

octombrie 1963 emis în favoarea reclamantului G.G.A. care a apreciat că această

probă nu era relevantă pentru soluționarea notificării.

Dosarul administrativ

a fost soluționat prin dispoziția din 10 decembrie 2008, moment în care această

instituție s-a desesizat de notificare, apoi a fost pronunțată sentința civilă

nr. 2144/PI din 22 octombrie 2007, prin care Tribunalul Timiș a obligat pârâții

să soluționeze notificarea pe fond, sentință rămasă irevocabilă la 6 noiembrie 2008

(cu aproximativ o lună anterior emiterii dispoziției).

Apoi a intervenit și o

modificare a situației de carte funciară, în sensul că la data de 8 august 2007,

municipiul Timișoara și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului, ceea

ce legitima și trimiterea dosarului administrativ la Primăria municipiului Timișoara.

În speță, dosarul administrativ

a fost remis Consiliului Județean Timiș la 17 martie 2006, iar la data de 8

august 2007, au fost modificate înscrierile în cartea funciară. Ca atare, este exclusă

culpa Consiliului Județean Timiș pentru perioada anterioară sesizării, cât și ulterioară

rectificării cărții funciare, pentru că apare legitimă punerea în discuție a entității

ce are calitatea de unitate deținătoare, dubiu înlăturat doar prin hotărârea judecătorească

rămasă irevocabilă la 6 noiembrie 2008, care a tranșat cu privire la instituția

care trebuie să soluționeze notificarea, dar nu și cu privire la conținutul deciziei

sau dispoziției ce urma a fi emisă. Ca atare, culpa invocată de reclamant în acest

sens (cu privire la respingerea pretențiilor reclamantului G.G.A.) nu poate fi reținută,

ca justificată.

Ca organ jurisdictional

învestit cu soluționarea notificării, Consiliul Județean Timiș avea posibilitatea

să aprecieze, în limitele legii, dacă, raportat la actele depuse, sunt îndeplinite

cerințele legii reparatorii cum, de asemenea, putea să solicite în completare, actele

pe care le considera necesare clarificării situației juridice a imobilului.

Ca atare, curtea a constatat

că solicitările pârâtului de completare a dosarului administrativ cu testamentul

în discuție, precum și soluția dispusă prin dispoziția emisă, nu au putut fi încadrate

în conținutul sintagmei de „conduite culpabile cauzatoare de prejudiciu”, ci au

constituit manifestări diligente în exercitarea atribuțiilor trasate de lege.

Cu privire la efectul

notificării din 26 ianuarie 2007, curtea a constatat că termenul de 60 de zile pentru

soluționarea notificării poate avea ca reper două date de referință: data depunerii

notificării sau data depunerii actelor doveditoare. În speță, nu au fost depuse

actele apreciate a fi necesare soluționării notificării însă, potrivit art. 23.1

alin. (3) din H.G. nr. 498/2003, termenul de 60 de zile curgea de la momentul la

care reclamantul a anunțat că nu mai deține alte probe, prin notificarea de la 26

ianuarie 2007.

Ca atare, în perioada

26 martie 2007 (când s-a împlinit termenul de 60 de zile de la notificare)-8

august 2007 (dată când Municipiul Timișoara se înscrie în cartea funciară ca și

proprietar), intimatul Consiliul Județean Timiș trebuia să soluționeze notificarea.

Cu toate acestea, din faptul nesoluționării notificării în acest interval de 5 luni

nu se poate conchide că s-a cauzat reclamantului un prejudiciu în condițiile în

care nu a depus actele solicitate, iar justețea pretențiilor sale a fost constatată

pe cale judecătorească doar urmare a depunerii acestor înscrisuri, așa cum am arătat

ulterior.

Pentru toate aceste considerente,

curtea a constatat că apelul declarat de reclamantul

G.G.A.

nu a fost întemeiat,

tribunalul reținând în mod just că nu s-a dovedit atitudinea culpabilă a instituțiilor

pârâte în modalitatea de soluționare a notificării depuse, și deci, nu au fost întrunite

cerințele pentru angajarea răspunderii delictuale sub aspectul faptei ilicite și

culpei, restul condițiilor (prejudiciu și legătura de cauzalitate) nemaifiind necesar

a fi analizate.

Cu privire la apelul reclamantului

S.E.

, acesta a fost, de asemenea,

neîntemeiat, pentru motivele următoare, și care se raportează la cele arătate mai

sus cu privire la apelul lui

G.G.A.

Astfel, concluzia tribunalului

privind inexistența unei conduite culpabile a pârâților este corectă, dată fiind

modalitatea în care reclamanții au înțeles să procedeze, cât și dispozițiile Legii

nr. 10/2001.

Reclamanții, deși aveau

situații juridice diferite sub aspectul antecesorilor și modului de justificare

a calității de persoane îndreptățite în accepțiunea Legii nr. 10/2001, au înțeles

să formuleze o singură notificare cu privire la imobil, mandatând aceeași persoană

pentru a gestiona interesele decurgând din această notificare.

În consecință, întârzierile

rezultate din modul în care s-au depus actele necesare soluționării notificării

în privința reclamantului

G.G.A.

nu sunt imputabile instituției implicate în procedura Legii

nr. 10/2001.

A fost detaliată anterior

modalitatea în care Consiliul Județean Timiș (pârâtul căruia i se impută întârzierile)

a fost învestit cu soluționarea notificării (la 17 martie 2006), justețea cererii

de completare a dosarului administrativ, caracterul de recomandare a termenului

de 60 de zile și necesitatea clarificării entității ce deținea calitatea de unitate

deținătoare raportat la modificarea din cartea funciară, aspecte ce sunt valabile

și pentru situația reclamantului

S.E.

, astfel că nu au mai fost reluate.

Cu privire la pretinsa

nelegalitate a dispoziției din 24 iunie 2008 a Consiliului Județean Timiș, ca urmare

a trimiterii notificării la Primăria Timișoara, acest aspect a fost determinat de

conținutul cărții funciare, în care Municipiul Timișoara și-a înscris dreptul de

proprietate asupra imobilului, astfel că s-au născut dubii legitime cu privire la

unitatea deținătoare, dubii ce au fost înlăturate prin sentința civilă nr. 2144/PI/2007

a Tribunalului Timiș, irevocabilă la 6 noiembrie 2008. Ca urmare, în această perioadă

nu se poate reține o pasivitate culpabilă a pârâtului Consiliul Județean Timiș,

la fel cum o astfel de atitudine nu poate fi conchisă din faptul trimiterii dosarului

la altă instituție.

Faptul că au atacat dispoziția

de trimitere, cerere rămasă fără obiect, precum și revocarea dispoziției nu pot

conduce în niciun caz la concluzia nelegalității acesteia, ce nu a fost constatată

pe cale judecătorească și s-a datorat exclusiv modului de soluționare a dosarului

având ca obiect obligație a face, hotărâre ce stabilea competența în sarcina Consiliului

Județean Timiș.

La o lună de la rămânerea

irevocabilă a acestei decizii, Consiliul Județean Timiș a emis dispoziția din

10 decembrie 2008 prin care reclamantul a primit în natură cota cuvenită din imobil.

Cu privire la criticile

aduse modului de soluționare a notificării privind pe reclamantul

G.G.A.

, curtea a constatat că

reclamantul

S.E.

nu are niciun interes

juridic în a susține nelegalitatea dispoziției în ceea ce îl privește pe celălalt

notificator. Lui i s-a restituit în natură imobilul, astfel că modalitatea de soluționare

a notificării celuilalt reclamant nu putea să-i producă un prejudiciu efectiv, direct

și personal.

În ceea ce privește faptul

că s-a depus o singură notificare și existența posibilității disjungerii, curtea

a constatat că însuși apelantul

S.E.

se contrazice în argumentele prezentate.

S-a susținut, în mod just,

că, potrivit art. 22 (fost art. 21) din Legea nr. 10/2001, teza a II-a, trebuia

depusă o singură notificare pentru fiecare imobil revendicat, s-a susținut că Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv art. 21 din H.G. nr. 498/2003

și art. 22.1 lit. b) din H.G. nr. 250/2007, permiteau disjungerea notificării pentru

a se clarifica situația fiecărui notificator.

Se impunea a se constata

că, raportat la textele precizate, reclamantul le-a citat corect, iar apoi le-a

interpretat diferit, pentru a-și justifica demersul său.

Din economia acestui act

normativ rezultă două concluzii: 1) pentru fiecare imobil se depune o notificare;

2) se disjung notificările depuse în bloc pentru mai multe imobile din localitate.

Ca atare, în raport de

aceste concluzii, curtea a constatat că tribunalul a interpretat și aplicat corect

legea raportat la situația existentă, și anume: reclamanții au depus o singură notificare

pentru un imobil, iar soluționarea acesteia trebuia făcută printr-o singură dispoziție,

atâta timp cât legea specială, de strictă interpretare și aplicare, prevede posibilitatea

disjungerii notificării într-o singură ipoteză: când o persoană, printr-o singură

notificare, a cerut măsuri reparatorii pentru mai multe imobile.

În speță, nu ne aflăm

în această ipoteză, ci în cea în care două persoane împreună au depus o notificare

pentru un singur imobil, astfel că se impunea soluționarea acesteia printr-o decizie/dispoziție

unică. Ca atare, întârzierile în soluționarea notificării justificate de conduita

lui

G.G.A.

(expuse anterior) au

determinat emiterea cu întârziere a notificării, astfel că pârâții nu pot fi reținuți

a fi culpabili. Soluția în sine pe fondul pretențiilor putea fi diferită, în funcție

de probe, dar trebuia dată printr-un unic act jurisdicțional.

Cu privire la pretinsa

nemotivare a culpei statului, decurgând din preluarea abuzivă a imobilului, curtea

de apel a constatat că acest aspect a fost tranșat de prima instanță în mod corect,

în sensul că reclamanții au dobândit un bun ce poate fi protejat împotriva conduitei

statului, prin instituțiile sale, doar de la data la care reclamanților li s-a restituit

imobilul, și nu anterior. În plus, raportat la perioada pentru care se solicită

lipsirea de folosință, singura concluzie posibilă este că nu se poate reține în

sarcina statului nicio conduită culpabilă, acesta creând cadrul legislativ în care

reclamanții și-au obținut dreptul.

Cu privire la cererea

formulată de reclamanți pe calea completării apelurilor declarate, de a se admite

apelul sub aspectul restituirii taxelor judiciare de timbru achitate de reclamanți

în fața primei instanțe, ca nedatorate, curtea a constatat că această solicitare

nu a constituit temei al reformării sentinței atacate, față de prevederile art.

23 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 în forma în vigoare la data introducerii acțiunilor

conexe.

Potrivit acestui text

de lege, în situația achitării unei sume nedatorate cu titlu de taxă judiciară de

timbru, cererea de restituire se adresează instanței judecătorești la care s-a introdus

acțiunea sau cererea.

Procedura este detaliată

în art. 30 din Ordinul nr. 760/C/1999 al Ministrului Justiției, fiind vorba evident

de o procedură administrativă specială, necontencioasă, pe care partea trebuie să

o urmeze dacă înțelege să ceară restituirea unor sume achitate cu titlu de taxă

judiciară de timbru pretins nedatorată. Ca atare, curtea nu a putut dispune în sensul

cerut de apelanți, nefiind posibilă schimbarea sentinței sub acest aspect, cu atât

mai mult cu cât prin aceasta (hotărârea apelată), tribunalul nu s-a pronunțat asupra

acestei probleme, astfel că nu se poate exercita controlul judiciar presupus de

calea de atac a apelului.

Împotriva menționatei

decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți G.G.A.

și S.E.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, apelantul-reclamant G.G.A. a invocat motivele de nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.,

precizând următoarele:

Instanța de apel nu a

stabilit corect starea de fapt, a denaturat conținutul hotărârilor judecătorești

de restituire, în sensul că a reținut greșit că numai în cuprinsul acestora s-a

stabilit calitatea reclamantului G.G.A. de persoană îndreptățită.

Așa fiind, interpretând

greșit actul juridic dedus judecății, instanța de apel a schimbat natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acelor hotărâri judecătorești.

Nu a fost observat faptul

că instanțele de judecată care au restituit cota de ½ parte din imobil, în

temeiul Legii nr. 10/2001, au pronunțat acele hotărâri și au dispus restituirea

în baza acelorași acte și probe existente la dosarul administrativ (în forma legalizată),

astfel că în faza judiciară nu a fost depus vreun alt act suplimentar.

Instanța de apel, după

ce i s-a pus la dispoziție material probator concludent, după ce i s-a prezentat

situația de fapt reală, după ce a lecturat hotărârile judecătorești privind restituirea

imobilului, nu putea să concluzioneze că, prin acele hotărâri judecătorești, „(...)

s-a stabilit calitatea reclamantului G.G.A. de persoană îndreptățită, prin raportare

la înscrisuri depuse în fața instanțelor, la solicitarea acestora, printre care

și testamentul din 10 octombrie 1963, solicitat de instanța de apel în copie și

original”, premisă falsă, în raport de care instanța de apel nu a reținut culpa

pârâților.

În faza administrativă

recurentul a depus, în locul testamentului din 10 octombrie 1963, un alt act cu

aceeași valoare probatorie, respectiv hotărârea dată de Tribunalul Popular Timișoara

nr. 6879/1964 prin care instanța a constatat că G.V.T. este legatară universală

după S.P., dovadă fiind faptul că instanțele judecătorești învestite cu contestația

au valorificat hotărârea dată de Tribunalul Popular Timișoara nr. 6879/1964, considerând

că are aceeași valoare probatorie, ca și cea a testamentului din 10 octombrie 1963,

pe care nu l-a depus în instanță, cum greșit retine instanța de apel. Consiliul

Județean Timiș este în culpa nu numai pentru că nu a soluționat favorabil notificarea,

ci și pentru că nu i-a respins notificarea imediat când i s-a cerut să o facă, ipoteză

în care Consiliul Județean Timiș ar fi cauzat o perioadă mai mică de așteptare pentru

reclamant pentru restituirea imobilului, deoarece acesta nu ar mai fi fost nevoit

să introducă un proces având ca obiect obligația de a face, ci ar fi formulat imediat

contestație împotriva respingerii notificării, astfel încât perioada de întârziere

s-ar fi redus doar la durata procesului privind contestația întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

În materie de Legea

nr. 10/2001 sunt permise ca probe, titlurile declarative, iar o hotărârea dată de

Tribunalul Popular Timișoara nr. 6879/1964 este un titlu declarativ.

Or, legea este una și

aceeași în procesul de aplicare al Legii nr. 10/2001 atât pentru unitățile deținătoare

cât și pentru instanțe, numai că instanțele au aplicat legea și au restituit imobilul.

S-a ignorat de către instanța

de apel că jurisprudența unitară în sensul că termenul de 60 de zile este unul de

recomandare nu se aplică atunci când entitatea învestită cu notificarea refuză emiterea

unei dispoziții (indiferent de soluția sa), în pofida faptului că dosarul administrativ

a fost complet sau completat de persoana îndreptățită care a precizat că nu mai

deține sau nu înțelege să mai depună alte acte, solicitând soluționarea notificării

în baza actelor existente la dosar.

Instanța de apel a exclus

culpa Consiliului Județean Timiș pentru perioada anterioară sesizării sale, cât

și ulterioară rectificării de cartea funciară.

Contrar celor reținute

de instanța de apel, recurentul nu a solicitat antrenarea răspunderii Consiliului

Județean Timiș pentru perioada anterioară transmiterii dosarului administrativ de

la Primăria Timișoara către această entitate (deci nu anterior datei de 17

martie 2006), însă ulterior primirii dosarului administrativ de către Consiliul

Județean Timiș, de la Primăria municipiului Timișoara, obligația și răspunderea

privind soluționarea notificării reveneau exclusiv județului Timiș, Consiliul Județean

Timiș și președintelui acestuia, iar acești pârâți au dat dovadă de pasivitate și

de refuzul de a aplica legea, în pofida faptului că recurentul în mod repetat a

revenit cu cereri și a efectuat proceduri pentru a determina și obliga pârâții să-și

îndeplinească obligațiile legale.

Nu constituie o justificare

pentru Consiliul Județean Timiș faptul că la data de 8 august 2007 au fost modificate

înscrierile în cartea funciară pentru că dreptul de proprietate al Județului Timiș

și de administrare al Consiliului Județean Timiș, pentru imobilul în speță, decurgeau

din H.G. nr. 977/2002 care nu a fost modificat. În atare situație Consiliul Județean

Timiș nu-și poate invoca propria culpă.

Greșit s-a reținut că

înscrierea accidentală în cartea funciară a Primăriei Timișoara ar fi dus la punerea

în discuție a entității care avea calitatea de unitate deținătoare întrucât obligațiile

Consiliului Județean Timiș decurg din Legea nr. 10/2001 raportat la calitatea sa

de unitate deținătoare dată de H.G. nr. 977/2002, iar nu de o cerere eronată introdusă

de Primăria municipiului Timișoara, fără a exista vreo reacție din partea Consiliului

Județean Timiș de apărare a dreptului de proprietate, deși nu se modificase H.G.

nr. 977/2002, conform căruia dreptul de proprietate și de administrare revenea Județului

Timiș, respectiv Consiliului Județean Timiș.

Notificarea trebuia soluționată

oricum, înainte de incidentul privind cartea funciară cauzat de Primăria municipiului

Timișoara, iar Consiliul Județean Timiș avea obligația să soluționeze favorabil

notificarea în baza dispozițiilor legale și a obligațiilor sale decurgând ope legis

întrucât instanțele judecătorești au restituit cota de ½ parte din imobil,

exact în baza acelorași acte care existau în formă legalizată la dosarul administrativ

al Consiliului Județean Timiș.

Greșit instanța de apel

reține că s-ar fi imputat o culpă doar Consiliului Județean Timiș, câtă vreme s-a

învederat și culpa celorlalți pârâți.

Astfel, statul român are

o culpă constând în preluarea abuzivă a imobilului, iar apoi cu privire la cei cărora

le-a încredințat aplicarea Legii nr. 10/2001. Unitățile deținătoare s-au dovedit

a fi tocmai elementul de rezistență în ceea ce privește restituirea, întrucât au

avut interese contrare persoanei îndreptățite, cum este și cazul în speță.

În ceea ce privește Primăria

municipiului Timișoara, aceasta nu a soluționat notificarea în perioada în care

a deținut dosarul administrativ; faptul că a întârziat nejustificat de mult transmiterea

dosarului administrativ la Consiliul Județean Timiș, din anul 2002 (anul adoptării

și publicării H.G. 977/2002) până în anul 2006; faptul că a provocat incidentul

din 8 august 2007 al înscrierii nejustificate în cartea funciară a unui pretins

drept al acestei entități asupra imobilului, aspect speculat de instanța de apel.

Conduita pârâtului Consiliul

Județean Timiș nu poate fi catalogată în mod just ca „manifestări diligente în exercitarea

atribuțiilor trasate de lege” întrucât, din momentul în care s-a depus la dosarul

administrativ hotărârea dată de Tribunalul Popular Timișoara nr. 6879/1964, Consiliul

Județean Timiș nu avea dreptul să pretindă alte acte.

Împrejurarea că ulterior,

în baza acelorași acte, instanțele au restituit imobilul demonstrează culpa Consiliului

Județean Timiș, câtă vreme nu au fost depuse alte acte în instanță decât cele care

au fost existau în dosarul administrativ.

Astfel, instanța de apel

menționează, contrar realității, că „nu se poate conchide că s-a cauzat reclamantului

un prejudiciu în condițiile în care nu a depus actele solicitate, iar justețea pretențiilor

sale a fost constatată pe cale judecătorească doar urmare a depunerii acestor înscrisuri”.

Instanța de apel dă dovadă

de consecvență în greșeală deoarece pretențiile reclamantului nu au fost constatate

pe cale judecătorească pentru că s-ar fi depus alte acte decât cele aflate în forma

legalizată în dosarul administrativ, chestiune care este de esența legalității hotărârii

pronunțată în cauză.

În mod incontestabil reclamantul

a avut calitatea de persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001 (moștenitor),

iar în baza acestei calități, dovedită prin actele depuse la dosarul administrativ,

i-a fost restituită în natură cota de ½ parte din imobil, nu de către pârâți,

ci de către instanțele de judecată.

Astfel, în loc ca imobilul

să fie restituit de unitatea administrativa încă din anul 2007, acesta a fost restituit

numai în anul 2010 de către instanțe, în baza acelorași acte.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, apelantul-reclamant S.E. invocă motivele de recurs întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., arătând

următoarele:

Instanța de apel în mod

greșit a egalizat situația recurentului cu aceea a lui G.G.A.

Reținând că în speță s-a

depus în mod just o singură notificare, instanța de apel nu i-a reținut recurentului

vreo culpă.

Cu toate acestea, deși

în ceea ce îl privește pe recurent situația a fost de la început necontestată de

pârâți, aceștia nu și-au îndeplinit obligația legală de a-i restitui cota parte

de ½, fără să îl condiționeze de situația lui G.G.A. și de emiterea unei

singure dispoziții pentru amândoi, deși în final s-au emis două dispoziții, câte

una pentru fiecare contestator, în pofida faptului că pârâții puteau proceda astfel

de la început.

Prin urmare, depunerea

unei singure notificări nu numai că a fost legală, dar nici nu a reprezentat un

impediment în calea emiterii unei dispoziții separate pentru recurent.

Împrejurarea că pârâții

au așteptat ca recurentul să formuleze acțiune împreună cu G.G.A. pentru obligarea

pârâților de a le restitui cotele lor de proprietate din imobil, reprezintă tot

o culpă a pârâților.

Prin urmare, instanța

de apel a reținut greșit că, fiind vorba de o singură notificare, se impunea o singură

dispoziție de restituire, concluzie contrazisă de realitatea emiterii unei dispoziții

separate pentru recurent, care nu a fost revocată sau atacată până în prezent.

Aprecierea instanței de

apel că recurentul G.G.A. se află în posesia unui bun doar din momentul restituirii

efective este greșită, întrucât noțiunii autonome de „bun”, în sensul art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, i-a fost

asimilată și interesul legitim, speranța legitimă bazată pe dispozițiile legale

adoptate de un stat după ce a aderat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul solicită admiterea

recursului și în ceea ce privește nelegala respingere a cererii de acordare a cheltuielilor

de judecată.

În faza procesuală a recursului

, Primarul municipiului

Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș, au depus întâmpinări prin care au solicitat anularea acțiunii ca

netimbrată.

Analizând cu prioritate

această solicitare, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte constată

că obligația achitării unei taxe de timbru nu incumbă recurenților întrucât, aceștia,

deși au formulat o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile dreptului comun

în materie de răspundere civilă delictuală, pretind valorificarea unui drept de

proprietate cu privire la un imobil care a făcut obiectul Legii nr. 10/2001.

Or, în conformitate cu

art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxe judiciare de timbru

acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare

la cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea

imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente.

Prezenta cerere are caracterul

unei cereri incidentale față de cererea în revendicare, introdusă de reclamanți,

în calitate de coproprietari ai unui imobil preluat de stat în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, motiv pentru care prezenta cerere de chemare în judecată

este scutită de la plata taxei de timbru. Din acest considerent nu a fost impusă

în sarcina recurenților obligația de plată a vreunei taxe de timbru, astfel că apare

ca nefondată cererea de anulare a recursului ca netimbrat.

Analizând recursurile

declarate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte le apreciază ca nefondate

pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de apelantul-reclamant

G.G.A. se întemeiază pe motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7,

pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Lecturând argumentele

aduse în susținerea acestui recurs, se observă că acestea se circumscriu unui singur

motiv de recurs, cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ. sunt invocate numai

formal, nefiind indicat nici un aspect de nelegalitate care să le susțină.

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile vizează modul de

interpretare a unei probe din dosar, respectiv hotărârea nr. 6879/1964 a Tribunalului

Popular Oraș Raion Timișoara, sub aspectul dovedirii prin această probă a calității

reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii

nr. 10/2001. Or, interpretarea unei probe administrată în cauză nu se confundă cu

interpretarea actului juridic dedus judecății, avută în vedere în art. 304 pct.

8 C. proc. civ., prin aceea că, prin conținutul actului juridic dedus judecății

se consfințește raportul juridic dedus judecății, pe când mijlocul de probă face

numai dovada existenței sau inexistenței unui anumit fapt, mijloc legal prin care

se poate stabili faptul care trebuie dovedit ori rezultatul obținut prin folosirea

mijloacelor de probă.

Din perspectiva art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurentul este nemulțumit de modul în care instanța de apel

a interpretat condițiile necesare antrenării răspunderii civile delictuale, considerând

greșită concluzia instanței potrivit cu care pârâții nu se fac vinovați de nesoluționarea

într-un termen rezonabil a notificării din 8 noiembrie 2001, cu excepția unui interval

de 5 luni, pentru care s-a apreciat că nu se pot acorda despăgubiri deoarece prejudiciul

nu are caracter cert.

Recurentul consideră că

s-a plecat de la o premisă greșită asupra situației de fapt, aspect care a condus

la concluzia eronată că în faza procesuală a contestației ar fi fost depuse și alte

înscrisuri decât cele administrate în faza administrativă. În opinia sa, s-a făcut

dovada calității recurentului de persoană îndreptățită, în faza administrativă,

prin hotărârea nr. 6879/1964 a Tribunalului Popular Oraș Raion Timișoara, care are

caracter declarativ și care făcea inutilă orice altă dovadă suplimentară, concludența

acestei probe fiind confirmată ulterior prin hotărârea judecătorească pronunțată

în acțiunea în revendicare. Astfel fiind, în mod greșit instanța de apel a considerat

că dovada acestei calități trebuia făcută și prin depunerea unui alt înscris, respectiv

a testamentului din 10 octombrie 1963, act despre care s-a susținut în mod greșit

că ar fi fost depus la dosar de abia în fața instanței de apel și în raport de care

s-a apreciat că a fost corect prelungit termenul de 60 de zile reglementat pentru

soluționarea notificării.

Criticile recurentului

sunt nefondate, pentru argumentele ce succed.

Cererea de chemare în

judecată are ca obiect acordarea de despăgubiri, în temeiul răspunderii civile delictuale,

pentru săvârșirea unei fapte ilicite constând în deținerea în mod culpabil a unui

imobil peste termenul legal în care ar fi trebui soluționată notificarea formulată

în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prejudiciul pretins reprezintă contravaloarea

lipsei de folosință a acestui imobil.

Instanța de apel a menținut

soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, considerând că atitudinea

subiectivă a unității deținătoare este lipsită de vinovăție, nefiind îndeplinită

una dintre condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui fapte

ilicite săvârșită cu vinovăție, sub forma culpei, cu excepția unei perioade de 5

luni pentru care s-a considerat că nu a fost dovedit un alt element al răspunderii

civile delictuale, respectiv prejudiciul, constând în contravaloarea lipsei de folosință,

deoarece un astfel de prejudiciu presupunea ca recurenții să fie proprietari ai

imobilului în decursul celor 5 luni.

Argumentele instanței

de apel sunt legale, fiind probate prin corespondența existentă între părți din

care rezultă că recurentului i s-a pus în vedere să depună la dosarul administrativ:

testamentul autentificat din data de 10 octombrie 1963, a cărui existență a fost

dedusă din cuprinsul hotărârii judecătorești nr. 6879/1964 (solicitat prin adresa

din 14 februarie 2007), originalul certificatului de moștenitor din 1989 (solicitat

prin adresa din 22 iulie 2002) și să facă dovada acceptării de către G.V.T. a succesiunii

de pe urma defunctei S.P., să prezinte spre conformitate originalele înscrisurilor

existente la dosarul administrativ.

Deși este adevărat că

recurentul a comunicat unității deținătoare că nu mai are alte înscrisuri și că

dovada calității sale de persoană îndreptățită este realizată prin hotărârea judecătorească

nr. 6879/1964, astfel cum rezultă din adresele existente la prezentul dosar de recurs,

recurentul omite a preciza că, până la acest moment, nu și-a îndeplinit obligația

de a depune originalele înscrisurilor solicitate a fi verificate pentru conformitate

cu copiile depuse, obligația de a prezenta originalele înscrisurilor depuse, pentru

conformarea copiilor cu originalul, fiind impusă de art. 139 alin. (1) C. proc.

civ., sub sancțiunea neluării în seamă a înscrisurilor depuse în copie.

Obligația de prezentare

a originalelor, pentru verificarea conformității copiilor cu acesta, s-a realizat

de-abia în faza judiciară, la data de 19 octombrie 2009, astfel cum rezultă din

încheierea de ședință de la acea dată.

Deși i s-a solicitat,

recurentul nu a înțeles să depună copia legalizată a testamentului din 10 octombrie

1964, pretinzând că acest testament a fost depus la dosarul administrativ, însă

nu a făcut o astfel de dovadă, în condițiile în care, astfel cum rezultă din corespondența

existentă între părți, pretinsa existență a acestui înscris a fost dedusă de unitatea

deținătoare din hotărârea judecătorească nr. 6879/1964.

Testamentul din 10 octombrie

1964 a fost depus la dosarul primei instanțe de fond, în prezenta cauză.

Susținerea recurentului

potrivit căruia testamentul din 10 octombrie 1963 nu era util în soluționarea cauzei

deoarece existau alte înscrisuri care făceau dovada calității sale de persoană îndreptățită,

nu dovedesc culpa unității deținătoare, câtă vreme atribuția de a cenzura concludența

și pertinența înscrisurilor solicitate de unitatea deținătoare, în calitate de organ

cu atribuții jurisdicționale, nu revenea petentului, ci instanței de judecată.

În absența tuturor actelor

pe care unitatea deținătoare le-a solicitat și a neconformării actelor depuse cu

originalul, unitatea deținătoare nu avea obligația de a emite dispoziția în termen

de 60 de zile, acest termen fiind prorogat până la completarea dosarului cu actele

necesare și îndeplinirea tuturor formalităților de conformare a copiilor cu originalul.

Ca atare, nesoluționarea

notificării până la data de 26 ianuarie 2007 este lipsită de culpă, fiind justificată

de obligația unității deținătoare, sub sancțiunea penală prevăzută în capitolul

6 al Legii nr. 10/2001, de a emite dispoziția de soluționare a notificării numai

în temeiul actelor doveditoare a dreptului de proprietate sau a calității de moștenitor

al fostului proprietar al imobilului naționalizat.

Din acest moment, 26 ianuarie

2007, când unitatea deținătoare a fost încunoștințată, prin adresele înregistrate

la Consiliul Județean Timiș din 26 ianuarie 2007 și din 9 februarie 2007, despre

imposibilitatea recurentului de a mai depune alte înscrisuri la dosarul administrativ

și despre dorința acestuia de a-i fi soluționată notificarea în aceste condiții,

Consiliul Județean Timiș nu mai era ținut de obligația de a aștepta completarea

dosarului administrativ și trebuia să treacă la soluționarea notificării, într-un

interval de maxim 60 de zile, conform art. 23 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, deci

cel mai târziu la data de 26 martie 2007.

Însă, la 8 august 2007,

a intervenit modificarea evidențelor de carte funciară, prin menționarea imobilului

în litigiu ca fiind proprietatea Primăriei municipiului Timișoara. Împrejurarea

modificării titularului dreptului de proprietate a îndreptățit Consiliul Județean

Timiș să considere că nu mai are calitatea de unitate deținătoare și, prin urmare,

nu este îndreptățit să soluționeze notificarea.

Recurentul susține că

modificarea cărții funciare nu putea determina schimbarea calității de unitate deținătoare,

întrucât temeiul de drept în baza căruia Consiliul Județean Timiș a dobândit această

calitate, respectiv H.G. nr. 977/2002 nu fusese modificat. Acest argument constituie

un aspect de legalitate asupra căruia numai instanța de judecată putea să se pronunțe.

Odată cu pronunțarea deciziei

civile nr. 6695 din 6 noiembrie 2008, prin care Curtea de Apel Timișoara a stabilit

în mod irevocabil că Consiliul Județean Timiș este unitatea care trebuie să emită

dispoziția, dilema calității de unitate deținătoare a fost lămurită pe cale judecătorească,

aspect care înlătură orice atitudine culpabilă a Consiliului Județean Timiș cu privire

la nesoluționarea notificării în intervalul 8 august 2007-6 noiembrie 2008.

În contextul menționat,

Consiliul Juețean Timiș, în calitate de unitate deținătoare, putea emite dispoziția

de soluționare a notificării din 8 noiembrie 2001 numai în perioada 26 martie 2007-8

august 2007 (adică între momentul trecerii celor 60 de zile de la data la care recurentul

a cerut soluționarea notificării în raport de actele existente la dosar și cel în

care s-a pus în discuție calitatea Consiliului Județean Timiș de unitate deținătoare,

ca urmare a modificării titularului dreptului de proprietate în evidențele de cartea

funciară), astfel cum corect a apreciat și instanța de apel.

Însă pentru acest interval

de 5 luni, recurentul nu a făcut dovada existenței unui prejudiciu cert, adică sigur

sub aspectul existenței, cât și în privința posibilității de evaluare.

Recurentul precizează

că prejudiciul suferit constă în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului.

Pentru angajarea răspunderii

civile delictuale, este necesar ca prejudiciul să fie rezultatul încălcării unui

drept subiectiv sau, cel puțin, a unui interes legitim.

În cele 5 luni, ca de

altfel în toată perioada pentru care în prezenta cauză se solicită despăgubiri,

recurentului nu îi fusese recunoscută calitatea de proprietar asupra imobilului.

Imobilul a reintrat în patrimoniul recurentului în mod definitiv, prin decizia civilă

nr. 228 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara (devenită irevocabilă prin

respingerea recursului, conform deciziei civile nr. 3711 din 15 iunie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție).

Numai de la acest moment

reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel cum rezultă

și din prevederile art. 25 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, potrivit cărora „Decizia

sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face

dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a

unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie,

după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”.

Odată cu abrogarea

art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, hotărârea judecătorească de restituire și-a

pierdut caracterul declarativ, având numai un caracter constitutiv de drepturi.

Prin urmare, recurentul nu poate să beneficieze de despăgubiri constând în valoarea

lipsei de folosință a imobilului, pentru o perioadă anterioară rămânerii definitive

a deciziei judecătorești de restituire în natură a imobilului.

Absența efectului declarativ

al hotărârii judecătorești de restituire face ca, anterior restituirii în natură

a imobilului prin hotărârea judecătorească menționată, să nu existe un drept de

proprietate în patrimoniul recurentului. Ca atare, nu poate exista un prejudiciu

echivalent contravalorii lipsei de folosință pentru această perioadă întrucât, în

absența dreptului de proprietate, nu se poate vorbi despre un dezmembrământ al acestui

drept, astfel cum este folosința.

Această concluzie este

confirmată de art. 40 (fost art. 45

3

) al Legii nr. 10/2001, care prevede

posibilitatea acordării contravalorii lipsei de folosință drept despăgubire pentru

lipsirea în mod nejustificat de folosința imobilului în ipoteza în care a avut loc

restituirea imobilului către fostul proprietar și nu a fost respectată obligația

încheierii protocolului de predare-preluare, în termen de 30 de zile de la data

rămânerii definitive a deciziei, dispoziției de restituire.

Pe de altă parte, este

de netăgăduit că, în intervalul de timp pentru care au fost solicitate despăgubiri

în temeiul răspunderii civile delictuale, recurentul este titularul unui interes

legitim, acela de a-i fi soluționată notificarea formulată în temeiul Legii nr.

10/2001, cu respectarea dispozițiilor acestei legi, interes care este recunoscut

expres în cuprinsul art. 33 al Legii nr. 10/2001 potrivit căruia „Încălcarea dispozițiilor

prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, contravențională,

civilă sau penală”.

Întemeindu-se pe un interes

legitim, iar nu pe un drept, reclamantul justifică în prezenta cauză calitate procesuală

activă, însă nu în calitate de proprietar al imobilului, ci în calitate de persoană

care se pretinde îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul unei legi de reparație,

respectiv a Legii nr. 10/2001.

Ca atare, prejudiciul

pe care îl poate invoca derivă numai rezultatul încălcării acestui interes, nicidecum

din atingerea adusă dreptului de proprietate sau unuia dintre atributele sale.

Însă recurentul nu a