ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1459/2014

Asupra cauzei civile de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 6 septembrie 2010 în Dosarul nr. 7170/30/2010, reclamantul G.G.A. a solicitat obligarea pârâților Consiliul Județean Timiș, Statul Român, prin Consiliul Județean Timiș, Statul Român, prin Consiliul Local Municipal Timișoara și Ministerul Economiei și Finanțelor, în principal, la plata sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a cotei de ½ parte din imobilul proprietatea sa, situat în Timișoara, str. I.V., înscris în cartea funciară, pe ultimii 3 ani anteriori pronunțării hotărârii irevocabile prin care i-a fost restituit acest imobil în natură, precum și obligarea la plata unei sume în cuantum de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere a efectuării plății la care va fi obligat pârâtul, până la data executării efective de către pârât (în mod voluntar sau silit) a obligației de plată.

În subsidiar, a solicitat să-i plătească suma de 606.348 RON (actualizată conform indicelui și coeficientului de inflație), până în momentul executării efective a obligației de plată, sumă reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a cotei de ½ parte din imobilul susmenționat pe ultimii 3 ani anteriori pronunțării hotărârii irevocabile prin care i-a fost restituit acest imobil în natură, cuantum rezultat pe baza criteriilor prevăzute de H.G. nr. 1886/2006 pentru stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor coroborate cu Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național, precum și obligarea la plata unei sume în cuantum de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere a efectuării plății la care va fi obligat pârâtul, până la data executării efective de către pârât (voluntar sau silit) a obligației de plată.

Solicită obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Reclamantul a arătat că, prin ocuparea fără drept a imobilului și folosirea sa de către entități subordonate sau agreate de pârâți, a fost lipsit de exercițiul dreptului de folosință asupra imobilului, sens în care a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ., obligând pârâții la plata sumelor reprezentând prejudiciul cauzat, în cauză fiind, de asemenea, incidente dispozițiile art. 998-art. 999 C. civ. În Dosarul conexat, nr. 6436/30/2011, înregistrat la Tribunalul Timiș la data de 14 septembrie 2011, reclamantul S.E.

a solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților Consiliul Județean Timiș, Statul Român, prin Consiliul Județean Timiș, Statul Român, prin Consiliul Local Municipal Timișoara și Ministerul Economiei și Finanțelor, în principal, să-i plătească suma reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a cotei de ½ parte din imobilul proprietatea sa, situat în Timișoara, str. I.V., pe ultimii 3 ani anteriori pronunțării hotărârii irevocabile prin care i-a fost restituit acest imobil în natură, precum și obligarea la plata unei sume în cuantum de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere a efectuării plății, până la data executării efective de către pârât (în mod voluntar sau silit) a obligației de plată.

În subsidiar, a solicitat să i se plătească suma de 606.348 RON, actualizată conform indicelui și coeficientului de inflație, până în momentul executării efective a obligației de plată, sumă reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a cotei de ½ parte din imobilul indicat anterior, proprietatea sa, pe ultimii 3 ani anteriori pronunțării hotărârii irevocabile prin care i-a fost restituit acest imobil în natură, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 3634 din 19 decembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 7170/30/2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin notificarea înregistrată la Biroul Eexecutorului Judecătoresc M.S.R.

din 8 noiembrie 2001, reclamanții G.G.A. și S.E. au solicitat restituirea în natura a imobilului situat în Timișoara, str. I.V., pentru fiecare în cota de ½ parte din imobil. S-a emis dispoziția din 10 decembrie 2008, modificată prin dispoziția din 15 decembrie 2008 a Președintelui Consiliului Județean Timiș. Prin această dispoziție s-a dispus atribuirea în natură a cotei de ½ din imobil către reclamantul din acțiunea conexă S.E. și s-a respins notificarea pentru cota de ½ din imobil față de reclamantul G.G.A. S-a reținut că reclamantul G.G.A. nu a făcut dovada de persoană îndreptățită în baza Legii nr. 10/2001, în sensul că nu a depus la dosar acte certificate pentru conformitate cu originalul.

Prin sentința civilă nr. 1477/PI din 2 iunie 2009 Tribunalul Timiș, a anulat în parte dispoziția din 10 decembrie 2008 emisă de pârâtul Președintele Consiliului Județean Timiș, modificată conform dispoziției din 15 decembrie 2008 și a dispus restituirea în natură a cotei de ½ către reclamantul contestator, cu obligația acestuia de a menține pe o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a dispoziției, afectațiunea de unitate sanitară, Clinica de Psihiatrie „E.P.” Timișoara.

Această sentință a fost menținută prin decizia civilă nr. 228 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, instanță care, de asemenea, a solicitat reclamantului, prin încheierea de ședință din 19 octombrie 2009, să prezinte actele în original, lucru realizat în ședința din 21 septembrie 2009. Decizia civilă nr. 228 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de Consiliul Județean Timiș, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 3711 din 15 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reclamantul G.G.A.

și-a îndeplinit obligația de a prezenta acte certificate pentru conformitate cu originalul, prin care să dovedească că este persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, numai în fața instanțelor de judecată, nu și în faza cercetării administrative, astfel încât nu se poate reține culpa pârâților, în sensul art. 998 din vechiul C. civ., în soluționarea cu întârziere a notificării reclamanților. De asemenea, tribunalul a apreciat că, pentru a fi întemeiată cererea reclamanților de a solicita despăgubiri pentru nefolosința imobilului înainte de a se pronunța sentința civilă nr. 1477 din 2 iunie 2009 a Tribunalului Timiș și decizia civilă nr. 228 din 27 octombrie 2009, trebuia ca reclamanții să fi avut un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, în speța de față, nu s-a putut reține că reclamanții ar fi avut un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă. Mai mult, în jurisprudența actuală a C.E.D.O., s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă, în prealabil, s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie prin care, constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres restituirea bunului. Or, în speța de față, înainte de a se emite dispoziția de restituire și hotărârile judecătorești în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanții nu se pot prevala de un bun actual pentru a putea solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului.

Reclamanții ar fi putut să solicite despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului numai după pronunțarea și rămânerea irevocabilă a acestor hotărâri judecătorești, fiindcă numai după această dată au un bun actual în sensul jurisprudenței C.E.D.O. Prin decizia civilă nr. 113 din 24 septembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, au fost respinse apelurile declarate de reclamanții G.G.A. și S.E. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a analizat cu prioritate, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile invocate. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, curtea a constatat că aceasta a fost invocată prin întâmpinările depuse de această instituție, nefiind soluționate de către tribunal, însă niciuna dintre părți, nici reclamanții (pe calea apelurilor promovate), nici intimații (care nu au atacat sentința primei instanțe), nu au criticat hotărârea sub acest aspect.

Potrivit prevederilor art. 297 C. proc. civ. (în forma în vigoare la momentul introducerii primei acțiuni, aplicabilă speței), desființarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare se poate dispune în situația în care prima instanță a rezolvat în mod greșit procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții, ce nu a fost legal citată. În speță, nu au fost întrunite cerințele legale pentru niciuna din cele două ipoteze expres și limitativ prevăzute de lege, cauza fiind soluționată pe fond, în prezența părților, legal citate, astfel că nu s-a putut desființa sentința cu trimitere spre rejudecare, urmând ca instanța de apel să analizeze și acest aspect.

Din cuprinsul acțiunilor introductive, a rezultat că Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu i se impută anumite conduite determinate, apte să angajeze răspunderea sa delictuală, astfel că instanța de apel a admis această excepție și a menținut soluția tribunalului de respingere a acțiunilor împotriva acestui pârât, cu substituirea motivării, conform celor arătate mai sus. Cu privire la excepția nulității acțiunii, ca netimbrată, curtea a constatat că este neîntemeiată, față de prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997. Potrivit acestui text de lege, sancțiunea anulării cererii de chemare în judecată sau de apel se poate aplica dacă partea nu a depus taxa judiciară de timbru odată cu depunerea cererii sau, cel mai târziu, la termenul stabilit în acest sens de către instanța de judecată.

În fața tribunalului, reclamanții s-au conformat dispozițiilor instanței, în sensul că au depus taxele judiciare de timbru la termenul stabilit (Dosarul nr. 7170/30/2010 al Tribunalului Timiș), iar curtea nu a stabilit în sarcina apelanților obligația achitării vreunei sume cu acest titlu, nefiind astfel îndeplinite cerințele art. 20 din Legea nr. 146/1997 pentru a se putea dispune anularea cererilor formulate de părți. Pe fondul cauzei, curtea a constatat că apelul nu este întemeiat, Tribunalul Timiș pronunțând o hotărâre temeinică. Astfel, prin cererile conexate, reclamanții S.E. și G.G.A. au solicitat repararea prejudiciului cauzat prin lipsirea de folosința imobilului situat în Municipiul Timișoara, str. I.V., pentru care au formulat notificarea din 8 noiembrie 2001 a Biroului Executorului Judecătoresc M.S.R.

Pretențiile solicitate privesc o perioadă de trei ani, anterioară momentului în care s-a dispus restituirea în natură a imobilului către notificatori, moment diferit: pentru S.E., restituirea s-a dispus prin dispoziția din 10 decembrie 2008 a Președintelui Consiliului Județean Timiș, iar pentru G.G.A., prin sentința civilă nr. 1477/PI din 2 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 9944/30/2008, rămasă irevocabilă la data de 15 iunie 2010. Fiind parțial diferită situația celor doi reclamanți prin prisma modului și a momentului când au intrat în proprietatea imobilului notificat, curtea a analizat diferențiat îndeplinirea cerințelor legale invocate ca și temei al acțiunii.

Astfel, pentru reclamantul S.E., pretențiile vizează perioada de 3 ani anterioară datei emiterii dispoziției din 10 decembrie 2008 arătată, deci 10 decembrie 2005-10 decembrie 2008. Pentru reclamantul G.G.A., pretențiile vizează perioada de 3 ani anterioară datei rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 1477/PI din 2 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 9944/30/2008 (respectiv, prin decizia civilă nr. 3711 din 15 iunie 2010 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în același dosar, prin care a fost respins recursul împotriva deciziei civile nr. 228 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara), deci 15 iunie 2007-15 iunie 2010. Ca atare, a fost analizată conduita instituțiilor implicate în soluționarea notificării formulate de reclamantul G.G.A.

în această perioadă, pentru a stabili dacă se impunea angajarea răspunderii acestora. Astfel, dosarul administrativ constituit în baza notificării, înregistrată inițial la Primăria Municipiului Timișoara, a fost transmis spre soluționare Consiliului Județean Timiș prin adresa din 17 martie 2006. Consiliului Județean Timiș, considerând dosarul incomplet, a cerut depunerea unor acte individualizate prin adresele din 27 aprilie 2006, 21 iulie 2006 și 14 februarie 2007, printre care și testamentului autentic din 10 octombrie 1963 emis în favoarea reclamantului G.G.A. care a apreciat că această probă nu era relevantă pentru soluționarea notificării.

Dosarul administrativ a fost soluționat prin dispoziția din 10 decembrie 2008, moment în care această instituție s-a desesizat de notificare, apoi a fost pronunțată sentința civilă nr. 2144/PI din 22 octombrie 2007, prin care Tribunalul Timiș a obligat pârâții să soluționeze notificarea pe fond, sentință rămasă irevocabilă la 6 noiembrie 2008 (cu aproximativ o lună anterior emiterii dispoziției). Apoi a intervenit și o modificare a situației de carte funciară, în sensul că la data de 8 august 2007, municipiul Timișoara și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului, ceea ce legitima și trimiterea dosarului administrativ la Primăria municipiului Timișoara. În speță, dosarul administrativ a fost remis Consiliului Județean Timiș la 17 martie 2006, iar la data de 8 august 2007, au fost modificate înscrierile în cartea funciară.

Ca atare, este exclusă culpa Consiliului Județean Timiș pentru perioada anterioară sesizării, cât și ulterioară rectificării cărții funciare, pentru că apare legitimă punerea în discuție a entității ce are calitatea de unitate deținătoare, dubiu înlăturat doar prin hotărârea judecătorească rămasă irevocabilă la 6 noiembrie 2008, care a tranșat cu privire la instituția care trebuie să soluționeze notificarea, dar nu și cu privire la conținutul deciziei sau dispoziției ce urma a fi emisă. Ca atare, culpa invocată de reclamant în acest sens (cu privire la respingerea pretențiilor reclamantului G.G.A.) nu poate fi reținută, ca justificată.

Ca organ jurisdictional învestit cu soluționarea notificării, Consiliul Județean Timiș avea posibilitatea să aprecieze, în limitele legii, dacă, raportat la actele depuse, sunt îndeplinite cerințele legii reparatorii cum, de asemenea, putea să solicite în completare, actele pe care le considera necesare clarificării situației juridice a imobilului. Ca atare, curtea a constatat că solicitările pârâtului de completare a dosarului administrativ cu testamentul în discuție, precum și soluția dispusă prin dispoziția emisă, nu au putut fi încadrate în conținutul sintagmei de „conduite culpabile cauzatoare de prejudiciu”, ci au constituit manifestări diligente în exercitarea atribuțiilor trasate de lege.

Cu privire la efectul notificării din 26 ianuarie 2007, curtea a constatat că termenul de 60 de zile pentru soluționarea notificării poate avea ca reper două date de referință: data depunerii notificării sau data depunerii actelor doveditoare. În speță, nu au fost depuse actele apreciate a fi necesare soluționării notificării însă, potrivit art. 23.1 alin. (3) din H.G. nr. 498/2003, termenul de 60 de zile curgea de la momentul la care reclamantul a anunțat că nu mai deține alte probe, prin notificarea de la 26 ianuarie 2007. Ca atare, în perioada 26 martie 2007 (când s-a împlinit termenul de 60 de zile de la notificare)-8 august 2007 (dată când Municipiul Timișoara se înscrie în cartea funciară ca și proprietar), intimatul Consiliul Județean Timiș trebuia să soluționeze notificarea.

Cu toate acestea, din faptul nesoluționării notificării în acest interval de 5 luni nu se poate conchide că s-a cauzat reclamantului un prejudiciu în condițiile în care nu a depus actele solicitate, iar justețea pretențiilor sale a fost constatată pe cale judecătorească doar urmare a depunerii acestor înscrisuri, așa cum am arătat ulterior. Pentru toate aceste considerente, curtea a constatat că apelul declarat de reclamantul G.G.A. nu a fost întemeiat, tribunalul reținând în mod just că nu s-a dovedit atitudinea culpabilă a instituțiilor pârâte în modalitatea de soluționare a notificării depuse, și deci, nu au fost întrunite cerințele pentru angajarea răspunderii delictuale sub aspectul faptei ilicite și culpei, restul condițiilor (prejudiciu și legătura de cauzalitate) nemaifiind necesar a fi analizate.

Cu privire la apelul reclamantului S.E. , acesta a fost, de asemenea, neîntemeiat, pentru motivele următoare, și care se raportează la cele arătate mai sus cu privire la apelul lui G.G.A. Astfel, concluzia tribunalului privind inexistența unei conduite culpabile a pârâților este corectă, dată fiind modalitatea în care reclamanții au înțeles să procedeze, cât și dispozițiile Legii nr. 10/2001. Reclamanții, deși aveau situații juridice diferite sub aspectul antecesorilor și modului de justificare a calității de persoane îndreptățite în accepțiunea Legii nr. 10/2001, au înțeles să formuleze o singură notificare cu privire la imobil, mandatând aceeași persoană pentru a gestiona interesele decurgând din această notificare.

În consecință, întârzierile rezultate din modul în care s-au depus actele necesare soluționării notificării în privința reclamantului G.G.A. nu sunt imputabile instituției implicate în procedura Legii nr. 10/2001. A fost detaliată anterior modalitatea în care Consiliul Județean Timiș (pârâtul căruia i se impută întârzierile) a fost învestit cu soluționarea notificării (la 17 martie 2006), justețea cererii de completare a dosarului administrativ, caracterul de recomandare a termenului de 60 de zile și necesitatea clarificării entității ce deținea calitatea de unitate deținătoare raportat la modificarea din cartea funciară, aspecte ce sunt valabile și pentru situația reclamantului S.E. , astfel că nu au mai fost reluate.

Cu privire la pretinsa nelegalitate a dispoziției din 24 iunie 2008 a Consiliului Județean Timiș, ca urmare a trimiterii notificării la Primăria Timișoara, acest aspect a fost determinat de conținutul cărții funciare, în care Municipiul Timișoara și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că s-au născut dubii legitime cu privire la unitatea deținătoare, dubii ce au fost înlăturate prin sentința civilă nr. 2144/PI/2007 a Tribunalului Timiș, irevocabilă la 6 noiembrie 2008. Ca urmare, în această perioadă nu se poate reține o pasivitate culpabilă a pârâtului Consiliul Județean Timiș, la fel cum o astfel de atitudine nu poate fi conchisă din faptul trimiterii dosarului la altă instituție.

Faptul că au atacat dispoziția de trimitere, cerere rămasă fără obiect, precum și revocarea dispoziției nu pot conduce în niciun caz la concluzia nelegalității acesteia, ce nu a fost constatată pe cale judecătorească și s-a datorat exclusiv modului de soluționare a dosarului având ca obiect obligație a face, hotărâre ce stabilea competența în sarcina Consiliului Județean Timiș. La o lună de la rămânerea irevocabilă a acestei decizii, Consiliul Județean Timiș a emis dispoziția din 10 decembrie 2008 prin care reclamantul a primit în natură cota cuvenită din imobil. Cu privire la criticile aduse modului de soluționare a notificării privind pe reclamantul G.G.A. , curtea a constatat că reclamantul S.E.

nu are niciun interes juridic în a susține nelegalitatea dispoziției în ceea ce îl privește pe celălalt notificator. Lui i s-a restituit în natură imobilul, astfel că modalitatea de soluționare a notificării celuilalt reclamant nu putea să-i producă un prejudiciu efectiv, direct și personal. În ceea ce privește faptul că s-a depus o singură notificare și existența posibilității disjungerii, curtea a constatat că însuși apelantul S.E. se contrazice în argumentele prezentate. S-a susținut, în mod just, că, potrivit art. 22 (fost art. 21) din Legea nr. 10/2001, teza a II-a, trebuia depusă o singură notificare pentru fiecare imobil revendicat, s-a susținut că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv art. 21 din H.G.

nr. 498/2003 și art. 22.1 lit. b) din H.G. nr. 250/2007, permiteau disjungerea notificării pentru a se clarifica situația fiecărui notificator. Se impunea a se constata că, raportat la textele precizate, reclamantul le-a citat corect, iar apoi le-a interpretat diferit, pentru a-și justifica demersul său. Din economia acestui act normativ rezultă două concluzii: 1) pentru fiecare imobil se depune o notificare; 2) se disjung notificările depuse în bloc pentru mai multe imobile din localitate.

Ca atare, în raport de aceste concluzii, curtea a constatat că tribunalul a interpretat și aplicat corect legea raportat la situația existentă, și anume: reclamanții au depus o singură notificare pentru un imobil, iar soluționarea acesteia trebuia făcută printr-o singură dispoziție, atâta timp cât legea specială, de strictă interpretare și aplicare, prevede posibilitatea disjungerii notificării într-o singură ipoteză: când o persoană, printr-o singură notificare, a cerut măsuri reparatorii pentru mai multe imobile. În speță, nu ne aflăm în această ipoteză, ci în cea în care două persoane împreună au depus o notificare pentru un singur imobil, astfel că se impunea soluționarea acesteia printr-o decizie/dispoziție unică.

Ca atare, întârzierile în soluționarea notificării justificate de conduita lui G.G.A. (expuse anterior) au determinat emiterea cu întârziere a notificării, astfel că pârâții nu pot fi reținuți a fi culpabili. Soluția în sine pe fondul pretențiilor putea fi diferită, în funcție de probe, dar trebuia dată printr-un unic act jurisdicțional. Cu privire la pretinsa nemotivare a culpei statului, decurgând din preluarea abuzivă a imobilului, curtea de apel a constatat că acest aspect a fost tranșat de prima instanță în mod corect, în sensul că reclamanții au dobândit un bun ce poate fi protejat împotriva conduitei statului, prin instituțiile sale, doar de la data la care reclamanților li s-a restituit imobilul, și nu anterior.

În plus, raportat la perioada pentru care se solicită lipsirea de folosință, singura concluzie posibilă este că nu se poate reține în sarcina statului nicio conduită culpabilă, acesta creând cadrul legislativ în care reclamanții și-au obținut dreptul. Cu privire la cererea formulată de reclamanți pe calea completării apelurilor declarate, de a se admite apelul sub aspectul restituirii taxelor judiciare de timbru achitate de reclamanți în fața primei instanțe, ca nedatorate, curtea a constatat că această solicitare nu a constituit temei al reformării sentinței atacate, față de prevederile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 în forma în vigoare la data introducerii acțiunilor conexe. Potrivit acestui text de lege, în situația achitării unei sume nedatorate cu titlu de taxă judiciară de timbru, cererea de restituire se adresează instanței judecătorești la care s-a introdus acțiunea sau cererea.

Procedura este detaliată în art. 30 din Ordinul nr. 760/C/1999 al Ministrului Justiției, fiind vorba evident de o procedură administrativă specială, necontencioasă, pe care partea trebuie să o urmeze dacă înțelege să ceară restituirea unor sume achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru pretins nedatorată. Ca atare, curtea nu a putut dispune în sensul cerut de apelanți, nefiind posibilă schimbarea sentinței sub acest aspect, cu atât mai mult cu cât prin aceasta (hotărârea apelată), tribunalul nu s-a pronunțat asupra acestei probleme, astfel că nu se poate exercita controlul judiciar presupus de calea de atac a apelului. Împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți G.G.A.

și S.E. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelantul-reclamant G.G.A. a invocat motivele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., precizând următoarele: Instanța de apel nu a stabilit corect starea de fapt, a denaturat conținutul hotărârilor judecătorești de restituire, în sensul că a reținut greșit că numai în cuprinsul acestora s-a stabilit calitatea reclamantului G.G.A. de persoană îndreptățită. Așa fiind, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, instanța de apel a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acelor hotărâri judecătorești.

Nu a fost observat faptul că instanțele de judecată care au restituit cota de ½ parte din imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001, au pronunțat acele hotărâri și au dispus restituirea în baza acelorași acte și probe existente la dosarul administrativ (în forma legalizată), astfel că în faza judiciară nu a fost depus vreun alt act suplimentar. Instanța de apel, după ce i s-a pus la dispoziție material probator concludent, după ce i s-a prezentat situația de fapt reală, după ce a lecturat hotărârile judecătorești privind restituirea imobilului, nu putea să concluzioneze că, prin acele hotărâri judecătorești, „(...) s-a stabilit calitatea reclamantului G.G.A. de persoană îndreptățită, prin raportare la înscrisuri depuse în fața instanțelor, la solicitarea acestora, printre care și testamentul din 10 octombrie 1963, solicitat de instanța de apel în copie și original”, premisă falsă, în raport de care instanța de apel nu a reținut culpa pârâților.

În faza administrativă recurentul a depus, în locul testamentului din 10 octombrie 1963, un alt act cu aceeași valoare probatorie, respectiv hotărârea dată de Tribunalul Popular Timișoara nr. 6879/1964 prin care instanța a constatat că G.V.T. este legatară universală după S.P., dovadă fiind faptul că instanțele judecătorești învestite cu contestația au valorificat hotărârea dată de Tribunalul Popular Timișoara nr. 6879/1964, considerând că are aceeași valoare probatorie, ca și cea a testamentului din 10 octombrie 1963, pe care nu l-a depus în instanță, cum greșit retine instanța de apel.

Consiliul Județean Timiș este în culpa nu numai pentru că nu a soluționat favorabil notificarea, ci și pentru că nu i-a respins notificarea imediat când i s-a cerut să o facă, ipoteză în care Consiliul Județean Timiș ar fi cauzat o perioadă mai mică de așteptare pentru reclamant pentru restituirea imobilului, deoarece acesta nu ar mai fi fost nevoit să introducă un proces având ca obiect obligația de a face, ci ar fi formulat imediat contestație împotriva respingerii notificării, astfel încât perioada de întârziere s-ar fi redus doar la durata procesului privind contestația întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. În materie de Legea nr. 10/2001 sunt permise ca probe, titlurile declarative, iar o hotărârea dată de Tribunalul Popular Timișoara nr. 6879/1964 este un titlu declarativ.

Or, legea este una și aceeași în procesul de aplicare al Legii nr. 10/2001 atât pentru unitățile deținătoare cât și pentru instanțe, numai că instanțele au aplicat legea și au restituit imobilul. S-a ignorat de către instanța de apel că jurisprudența unitară în sensul că termenul de 60 de zile este unul de recomandare nu se aplică atunci când entitatea învestită cu notificarea refuză emiterea unei dispoziții (indiferent de soluția sa), în pofida faptului că dosarul administrativ a fost complet sau completat de persoana îndreptățită care a precizat că nu mai deține sau nu înțelege să mai depună alte acte, solicitând soluționarea notificării în baza actelor existente la dosar. Instanța de apel a exclus culpa Consiliului Județean Timiș pentru perioada anterioară sesizării sale, cât și ulterioară rectificării de cartea funciară.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurentul nu a solicitat antrenarea răspunderii Consiliului Județean Timiș pentru perioada anterioară transmiterii dosarului administrativ de la Primăria Timișoara către această entitate (deci nu anterior datei de 17 martie 2006), însă ulterior primirii dosarului administrativ de către Consiliul Județean Timiș, de la Primăria municipiului Timișoara, obligația și răspunderea privind soluționarea notificării reveneau exclusiv județului Timiș, Consiliul Județean Timiș și președintelui acestuia, iar acești pârâți au dat dovadă de pasivitate și de refuzul de a aplica legea, în pofida faptului că recurentul în mod repetat a revenit cu cereri și a efectuat proceduri pentru a determina și obliga pârâții să-și îndeplinească obligațiile legale.

Nu constituie o justificare pentru Consiliul Județean Timiș faptul că la data de 8 august 2007 au fost modificate înscrierile în cartea funciară pentru că dreptul de proprietate al Județului Timiș și de administrare al Consiliului Județean Timiș, pentru imobilul în speță, decurgeau din H.G. nr. 977/2002 care nu a fost modificat. În atare situație Consiliul Județean Timiș nu-și poate invoca propria culpă. Greșit s-a reținut că înscrierea accidentală în cartea funciară a Primăriei Timișoara ar fi dus la punerea în discuție a entității care avea calitatea de unitate deținătoare întrucât obligațiile Consiliului Județean Timiș decurg din Legea nr. 10/2001 raportat la calitatea sa de unitate deținătoare dată de H.G.

nr. 977/2002, iar nu de o cerere eronată introdusă de Primăria municipiului Timișoara, fără a exista vreo reacție din partea Consiliului Județean Timiș de apărare a dreptului de proprietate, deși nu se modificase H.G. nr. 977/2002, conform căruia dreptul de proprietate și de administrare revenea Județului Timiș, respectiv Consiliului Județean Timiș. Notificarea trebuia soluționată oricum, înainte de incidentul privind cartea funciară cauzat de Primăria municipiului Timișoara, iar Consiliul Județean Timiș avea obligația să soluționeze favorabil notificarea în baza dispozițiilor legale și a obligațiilor sale decurgând ope legis întrucât instanțele judecătorești au restituit cota de ½ parte din imobil, exact în baza acelorași acte care existau în formă legalizată la dosarul administrativ al Consiliului Județean Timiș.

Greșit instanța de apel reține că s-ar fi imputat o culpă doar Consiliului Județean Timiș, câtă vreme s-a învederat și culpa celorlalți pârâți. Astfel, statul român are o culpă constând în preluarea abuzivă a imobilului, iar apoi cu privire la cei cărora le-a încredințat aplicarea Legii nr. 10/2001. Unitățile deținătoare s-au dovedit a fi tocmai elementul de rezistență în ceea ce privește restituirea, întrucât au avut interese contrare persoanei îndreptățite, cum este și cazul în speță. În ceea ce privește Primăria municipiului Timișoara, aceasta nu a soluționat notificarea în perioada în care a deținut dosarul administrativ; faptul că a întârziat nejustificat de mult transmiterea dosarului administrativ la Consiliul Județean Timiș, din anul 2002 (anul adoptării și publicării H.G.

977/2002) până în anul 2006; faptul că a provocat incidentul din 8 august 2007 al înscrierii nejustificate în cartea funciară a unui pretins drept al acestei entități asupra imobilului, aspect speculat de instanța de apel. Conduita pârâtului Consiliul Județean Timiș nu poate fi catalogată în mod just ca „manifestări diligente în exercitarea atribuțiilor trasate de lege” întrucât, din momentul în care s-a depus la dosarul administrativ hotărârea dată de Tribunalul Popular Timișoara nr. 6879/1964, Consiliul Județean Timiș nu avea dreptul să pretindă alte acte. Împrejurarea că ulterior, în baza acelorași acte, instanțele au restituit imobilul demonstrează culpa Consiliului Județean Timiș, câtă vreme nu au fost depuse alte acte în instanță decât cele care au fost existau în dosarul administrativ.

Astfel, instanța de apel menționează, contrar realității, că „nu se poate conchide că s-a cauzat reclamantului un prejudiciu în condițiile în care nu a depus actele solicitate, iar justețea pretențiilor sale a fost constatată pe cale judecătorească doar urmare a depunerii acestor înscrisuri”. Instanța de apel dă dovadă de consecvență în greșeală deoarece pretențiile reclamantului nu au fost constatate pe cale judecătorească pentru că s-ar fi depus alte acte decât cele aflate în forma legalizată în dosarul administrativ, chestiune care este de esența legalității hotărârii pronunțată în cauză. În mod incontestabil reclamantul a avut calitatea de persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001 (moștenitor), iar în baza acestei calități, dovedită prin actele depuse la dosarul administrativ, i-a fost restituită în natură cota de ½ parte din imobil, nu de către pârâți, ci de către instanțele de judecată.

Astfel, în loc ca imobilul să fie restituit de unitatea administrativa încă din anul 2007, acesta a fost restituit numai în anul 2010 de către instanțe, în baza acelorași acte. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelantul-reclamant S.E. invocă motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., arătând următoarele: Instanța de apel în mod greșit a egalizat situația recurentului cu aceea a lui G.G.A. Reținând că în speță s-a depus în mod just o singură notificare, instanța de apel nu i-a reținut recurentului vreo culpă. Cu toate acestea, deși în ceea ce îl privește pe recurent situația a fost de la început necontestată de pârâți, aceștia nu și-au îndeplinit obligația legală de a-i restitui cota parte de ½, fără să îl condiționeze de situația lui G.G.A.

și de emiterea unei singure dispoziții pentru amândoi, deși în final s-au emis două dispoziții, câte una pentru fiecare contestator, în pofida faptului că pârâții puteau proceda astfel de la început. Prin urmare, depunerea unei singure notificări nu numai că a fost legală, dar nici nu a reprezentat un impediment în calea emiterii unei dispoziții separate pentru recurent. Împrejurarea că pârâții au așteptat ca recurentul să formuleze acțiune împreună cu G.G.A. pentru obligarea pârâților de a le restitui cotele lor de proprietate din imobil, reprezintă tot o culpă a pârâților. Prin urmare, instanța de apel a reținut greșit că, fiind vorba de o singură notificare, se impunea o singură dispoziție de restituire, concluzie contrazisă de realitatea emiterii unei dispoziții separate pentru recurent, care nu a fost revocată sau atacată până în prezent.

Aprecierea instanței de apel că recurentul G.G.A. se află în posesia unui bun doar din momentul restituirii efective este greșită, întrucât noțiunii autonome de „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, i-a fost asimilată și interesul legitim, speranța legitimă bazată pe dispozițiile legale adoptate de un stat după ce a aderat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurentul solicită admiterea recursului și în ceea ce privește nelegala respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată. În faza procesuală a recursului , Primarul municipiului Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, au depus întâmpinări prin care au solicitat anularea acțiunii ca netimbrată.

Analizând cu prioritate această solicitare, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte constată că obligația achitării unei taxe de timbru nu incumbă recurenților întrucât, aceștia, deși au formulat o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală, pretind valorificarea unui drept de proprietate cu privire la un imobil care a făcut obiectul Legii nr. 10/2001. Or, în conformitate cu art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente.

Prezenta cerere are caracterul unei cereri incidentale față de cererea în revendicare, introdusă de reclamanți, în calitate de coproprietari ai unui imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, motiv pentru care prezenta cerere de chemare în judecată este scutită de la plata taxei de timbru. Din acest considerent nu a fost impusă în sarcina recurenților obligația de plată a vreunei taxe de timbru, astfel că apare ca nefondată cererea de anulare a recursului ca netimbrat. Analizând recursurile declarate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte le apreciază ca nefondate pentru următoarele considerente: Recursul declarat de apelantul-reclamant G.G.A. se întemeiază pe motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ. Lecturând argumentele aduse în susținerea acestui recurs, se observă că acestea se circumscriu unui singur motiv de recurs, cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ. sunt invocate numai formal, nefiind indicat nici un aspect de nelegalitate care să le susțină. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile vizează modul de interpretare a unei probe din dosar, respectiv hotărârea nr. 6879/1964 a Tribunalului Popular Oraș Raion Timișoara, sub aspectul dovedirii prin această probă a calității reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, interpretarea unei probe administrată în cauză nu se confundă cu interpretarea actului juridic dedus judecății, avută în vedere în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin aceea că, prin conținutul actului juridic dedus judecății se consfințește raportul juridic dedus judecății, pe când mijlocul de probă face numai dovada existenței sau inexistenței unui anumit fapt, mijloc legal prin care se poate stabili faptul care trebuie dovedit ori rezultatul obținut prin folosirea mijloacelor de probă. Din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul este nemulțumit de modul în care instanța de apel a interpretat condițiile necesare antrenării răspunderii civile delictuale, considerând greșită concluzia instanței potrivit cu care pârâții nu se fac vinovați de nesoluționarea într-un termen rezonabil a notificării din 8 noiembrie 2001, cu excepția unui interval de 5 luni, pentru care s-a apreciat că nu se pot acorda despăgubiri deoarece prejudiciul nu are caracter cert.

Recurentul consideră că s-a plecat de la o premisă greșită asupra situației de fapt, aspect care a condus la concluzia eronată că în faza procesuală a contestației ar fi fost depuse și alte înscrisuri decât cele administrate în faza administrativă. În opinia sa, s-a făcut dovada calității recurentului de persoană îndreptățită, în faza administrativă, prin hotărârea nr. 6879/1964 a Tribunalului Popular Oraș Raion Timișoara, care are caracter declarativ și care făcea inutilă orice altă dovadă suplimentară, concludența acestei probe fiind confirmată ulterior prin hotărârea judecătorească pronunțată în acțiunea în revendicare.

Astfel fiind, în mod greșit instanța de apel a considerat că dovada acestei calități trebuia făcută și prin depunerea unui alt înscris, respectiv a testamentului din 10 octombrie 1963, act despre care s-a susținut în mod greșit că ar fi fost depus la dosar de abia în fața instanței de apel și în raport de care s-a apreciat că a fost corect prelungit termenul de 60 de zile reglementat pentru soluționarea notificării. Criticile recurentului sunt nefondate, pentru argumentele ce succed. Cererea de chemare în judecată are ca obiect acordarea de despăgubiri, în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru săvârșirea unei fapte ilicite constând în deținerea în mod culpabil a unui imobil peste termenul legal în care ar fi trebui soluționată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prejudiciul pretins reprezintă contravaloarea lipsei de folosință a acestui imobil.

Instanța de apel a menținut soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, considerând că atitudinea subiectivă a unității deținătoare este lipsită de vinovăție, nefiind îndeplinită una dintre condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui fapte ilicite săvârșită cu vinovăție, sub forma culpei, cu excepția unei perioade de 5 luni pentru care s-a considerat că nu a fost dovedit un alt element al răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul, constând în contravaloarea lipsei de folosință, deoarece un astfel de prejudiciu presupunea ca recurenții să fie proprietari ai imobilului în decursul celor 5 luni.

Argumentele instanței de apel sunt legale, fiind probate prin corespondența existentă între părți din care rezultă că recurentului i s-a pus în vedere să depună la dosarul administrativ: testamentul autentificat din data de 10 octombrie 1963, a cărui existență a fost dedusă din cuprinsul hotărârii judecătorești nr. 6879/1964 (solicitat prin adresa din 14 februarie 2007), originalul certificatului de moștenitor din 1989 (solicitat prin adresa din 22 iulie 2002) și să facă dovada acceptării de către G.V.T. a succesiunii de pe urma defunctei S.P., să prezinte spre conformitate originalele înscrisurilor existente la dosarul administrativ.

Deși este adevărat că recurentul a comunicat unității deținătoare că nu mai are alte înscrisuri și că dovada calității sale de persoană îndreptățită este realizată prin hotărârea judecătorească nr. 6879/1964, astfel cum rezultă din adresele existente la prezentul dosar de recurs, recurentul omite a preciza că, până la acest moment, nu și-a îndeplinit obligația de a depune originalele înscrisurilor solicitate a fi verificate pentru conformitate cu copiile depuse, obligația de a prezenta originalele înscrisurilor depuse, pentru conformarea copiilor cu originalul, fiind impusă de art. 139 alin. (1) C. proc. civ., sub sancțiunea neluării în seamă a înscrisurilor depuse în copie. Obligația de prezentare a originalelor, pentru verificarea conformității copiilor cu acesta, s-a realizat de-abia în faza judiciară, la data de 19 octombrie 2009, astfel cum rezultă din încheierea de ședință de la acea dată.

Deși i s-a solicitat, recurentul nu a înțeles să depună copia legalizată a testamentului din 10 octombrie 1964, pretinzând că acest testament a fost depus la dosarul administrativ, însă nu a făcut o astfel de dovadă, în condițiile în care, astfel cum rezultă din corespondența existentă între părți, pretinsa existență a acestui înscris a fost dedusă de unitatea deținătoare din hotărârea judecătorească nr. 6879/1964. Testamentul din 10 octombrie 1964 a fost depus la dosarul primei instanțe de fond, în prezenta cauză. Susținerea recurentului potrivit căruia testamentul din 10 octombrie 1963 nu era util în soluționarea cauzei deoarece existau alte înscrisuri care făceau dovada calității sale de persoană îndreptățită, nu dovedesc culpa unității deținătoare, câtă vreme atribuția de a cenzura concludența și pertinența înscrisurilor solicitate de unitatea deținătoare, în calitate de organ cu atribuții jurisdicționale, nu revenea petentului, ci instanței de judecată.

În absența tuturor actelor pe care unitatea deținătoare le-a solicitat și a neconformării actelor depuse cu originalul, unitatea deținătoare nu avea obligația de a emite dispoziția în termen de 60 de zile, acest termen fiind prorogat până la completarea dosarului cu actele necesare și îndeplinirea tuturor formalităților de conformare a copiilor cu originalul. Ca atare, nesoluționarea notificării până la data de 26 ianuarie 2007 este lipsită de culpă, fiind justificată de obligația unității deținătoare, sub sancțiunea penală prevăzută în capitolul 6 al Legii nr. 10/2001, de a emite dispoziția de soluționare a notificării numai în temeiul actelor doveditoare a dreptului de proprietate sau a calității de moștenitor al fostului proprietar al imobilului naționalizat.

Din acest moment, 26 ianuarie 2007, când unitatea deținătoare a fost încunoștințată, prin adresele înregistrate la Consiliul Județean Timiș din 26 ianuarie 2007 și din 9 februarie 2007, despre imposibilitatea recurentului de a mai depune alte înscrisuri la dosarul administrativ și despre dorința acestuia de a-i fi soluționată notificarea în aceste condiții, Consiliul Județean Timiș nu mai era ținut de obligația de a aștepta completarea dosarului administrativ și trebuia să treacă la soluționarea notificării, într-un interval de maxim 60 de zile, conform art. 23 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, deci cel mai târziu la data de 26 martie 2007. Însă, la 8 august 2007, a intervenit modificarea evidențelor de carte funciară, prin menționarea imobilului în litigiu ca fiind proprietatea Primăriei municipiului Timișoara.

Împrejurarea modificării titularului dreptului de proprietate a îndreptățit Consiliul Județean Timiș să considere că nu mai are calitatea de unitate deținătoare și, prin urmare, nu este îndreptățit să soluționeze notificarea. Recurentul susține că modificarea cărții funciare nu putea determina schimbarea calității de unitate deținătoare, întrucât temeiul de drept în baza căruia Consiliul Județean Timiș a dobândit această calitate, respectiv H.G. nr. 977/2002 nu fusese modificat. Acest argument constituie un aspect de legalitate asupra căruia numai instanța de judecată putea să se pronunțe.

Odată cu pronunțarea deciziei civile nr. 6695 din 6 noiembrie 2008, prin care Curtea de Apel Timișoara a stabilit în mod irevocabil că Consiliul Județean Timiș este unitatea care trebuie să emită dispoziția, dilema calității de unitate deținătoare a fost lămurită pe cale judecătorească, aspect care înlătură orice atitudine culpabilă a Consiliului Județean Timiș cu privire la nesoluționarea notificării în intervalul 8 august 2007-6 noiembrie 2008. În contextul menționat, Consiliul Juețean Timiș, în calitate de unitate deținătoare, putea emite dispoziția de soluționare a notificării din 8 noiembrie 2001 numai în perioada 26 martie 2007-8 august 2007 (adică între momentul trecerii celor 60 de zile de la data la care recurentul a cerut soluționarea notificării în raport de actele existente la dosar și cel în care s-a pus în discuție calitatea Consiliului Județean Timiș de unitate deținătoare, ca urmare a modificării titularului dreptului de proprietate în evidențele de cartea funciară), astfel cum corect a apreciat și instanța de apel.

Însă pentru acest interval de 5 luni, recurentul nu a făcut dovada existenței unui prejudiciu cert, adică sigur sub aspectul existenței, cât și în privința posibilității de evaluare. Recurentul precizează că prejudiciul suferit constă în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, este necesar ca prejudiciul să fie rezultatul încălcării unui drept subiectiv sau, cel puțin, a unui interes legitim. În cele 5 luni, ca de altfel în toată perioada pentru care în prezenta cauză se solicită despăgubiri, recurentului nu îi fusese recunoscută calitatea de proprietar asupra imobilului. Imobilul a reintrat în patrimoniul recurentului în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 228 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara (devenită irevocabilă prin respingerea recursului, conform deciziei civile nr. 3711 din 15 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Numai de la acest moment reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel cum rezultă și din prevederile art. 25 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, potrivit cărora „Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”. Odată cu abrogarea art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, hotărârea judecătorească de restituire și-a pierdut caracterul declarativ, având numai un caracter constitutiv de drepturi. Prin urmare, recurentul nu poate să beneficieze de despăgubiri constând în valoarea lipsei de folosință a imobilului, pentru o perioadă anterioară rămânerii definitive a deciziei judecătorești de restituire în natură a imobilului.

Absența efectului declarativ al hotărârii judecătorești de restituire face ca, anterior restituirii în natură a imobilului prin hotărârea judecătorească menționată, să nu existe un drept de proprietate în patrimoniul recurentului. Ca atare, nu poate exista un prejudiciu echivalent contravalorii lipsei de folosință pentru această perioadă întrucât, în absența dreptului de proprietate, nu se poate vorbi despre un dezmembrământ al acestui drept, astfel cum este folosința. Această concluzie este confirmată de art. 40 (fost art. 45 3 ) al Legii nr. 10/2001, care prevede posibilitatea acordării contravalorii lipsei de folosință drept despăgubire pentru lipsirea în mod nejustificat de folosința imobilului în ipoteza în care a avut loc restituirea imobilului către fostul proprietar și nu a fost respectată obligația încheierii protocolului de predare-preluare, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei, dispoziției de restituire.

Pe de altă parte, este de netăgăduit că, în intervalul de timp pentru care au fost solicitate despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, recurentul este titularul unui interes legitim, acela de a-i fi soluționată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, cu respectarea dispozițiilor acestei legi, interes care este recunoscut expres în cuprinsul art. 33 al Legii nr. 10/2001 potrivit căruia „Încălcarea dispozițiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, contravențională, civilă sau penală”. Întemeindu-se pe un interes legitim, iar nu pe un drept, reclamantul justifică în prezenta cauză calitate procesuală activă, însă nu în calitate de proprietar al imobilului, ci în calitate de persoană care se pretinde îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul unei legi de reparație, respectiv a Legii nr. 10/2001.

Ca atare, prejudiciul pe care îl poate invoca derivă numai rezultatul încălcării acestui interes, nicidecum din atingerea adusă dreptului de proprietate sau unuia dintre atributele sale. Însă recurentul nu a