ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1170/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Timiș, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 193/PI din 18

februarie 2010 a respins excepția prematurității acțiunii, a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune și a respins ca prescrisă cererea formulată de

reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA reprezentat prin Primar, CONSILIUL LOCAL AL

MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA în contradictoriu cu

pârâta SC E. SRL Timișoara, având ca obiect pretenții.

În fundamentarea

acestei soluții s-a reținut că excepția prematurității introducerii cererii

este neîntemeiată, deoarece din corespondența purtată între părți și din

notificările repetate trimise pârâtei, aceasta din urmă avea cunoștință despre

posibilitatea intentării acțiunii, astfel încât prevederile art. 720

1

C. proc. civ. și-au atins scopul pentru care au fost edictate.

S-a apreciat că

cererea reclamantei este prescrisă, prin aceea că perioada pentru care este

calculată chiria restantă datorată de locatara pârâtă este cuprinsă în

intervalul 1 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2005, iar penalitățile și majorările

de întârziere au fost calculate începând cu data de 1 ianuarie 2005.

Potrivit contractului

încheiat între părți, acestea au convenit că stabilirea și reactualizarea

chiriei să se realizeze pe baza hotărârilor consiliului local, ceea ce

presupune că această clauză se referă la prețul contractului și nu la plata

acestuia, având incidență asupra termenului de prescripție aplicabil.

Chiar Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia nr. 1976 din 1 aprilie 2009 în

dosarul nr. 9146/30/2007 inclusiv cu referire și la natura creanței, care „și

în situația în care s-ar admite că este o creanță bugetară, ea este nefiscală,

deci nesupusă normelor juridice în materie fiscală, regim juridic care nu poate

fi aplicat diferențiat, în sensul că stabilirea și urmărirea să se facă după

dreptul comun, iar dreptul de prescripție aplicabil să fie cel special de 5 ani

din materie fiscală și nu cel general de 3 ani, corect aplicat de instanța de apel”.

Curtea de Apel

Timișoara, secția comercială, prin decizia nr. 125/COM din 10 iunie 2010 a respins apelul reclamanților MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL

MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva sentinței civile nr. 193/PI din 18 februarie 2010 a Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, fiind preluate în esență

argumentele expuse anterior.

Împotriva deciziei

civile nr. 125/COM din 10 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială, au promovat recurs reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR,

CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI Timișoara și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI Timișoara,

care au criticat pentru nelegalitate această hotărâre judecătorească,

solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul

admiterii apelului formulat, cu consecința admiterii acțiunii.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a evocat faptul că sumele obținute din închirierea sau

concesionarea spațiilor aflate în administrarea Consiliului Local al

Municipiului Timișoara reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate

creanțelor bugetare și ca atare termenul de prescripție aplicabil este cel

prevăzut de legea specială, respectiv Legea nr. 571/2003 și este un termen

special de 5 ani.

Intimata-pârâtă SC E.

SRL a depus întâmpinare, prin care a cerut respingerea recursului.

Înalta Curte,

analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la criticile aduse

de recurentele reclamante constată că sunt nejustificate, urmând a respinge ca

nefondate aceste recursuri, pentru următoarele considerente.

Potrivit cererii de

chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei SC E. SRL la

plata debitului în cuantum de 309.603 lei din care 35.112,00 lei reprezentând

diferența de chirie restantă, 272.374 lei reprezentând majorări de întârziere

și 2.107 lei reprezentând penalități de întârziere calculate la data de 31

martie 2009 în baza contractului de închiriere nr. 546/1999.

Apărarea constantă a

pârâtei SC E. SRL a evidențiat că perioada pentru care sunt solicitate sumele

reprezentând chirie calculată conform HCL nr. 42/2000 începe la data de 1

ianuarie 2001 și se încheie la data de 28 februarie 2003, iar prezența unor

relații contractuale de natură comercială fac aplicabile prevederile art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție fiind acela de 3 ani, astfel că

excepția prescripției acțiunii operează pe deplin în cauză.

Din această

perspectivă, corect au dat eficiență juridică dispozițiilor art. 137 alin. (1) C.

proc. civ., atât instanța de fond cât și cea de apel, prin aceea că a fost

examinată cu precădere excepția prescripției dreptului la material la acțiune

al reclamanților, care a fost găsită întemeiată și pe cale de consecință a

făcut de prisos cercetarea în fond a pricinii.

Este de necontestat

că în speță termenul de prescripției incident este termenul general de 3 ani

reglementat imperativ de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958,

prescripția începând să curgă de la data când s-a născut dreptul la acțiune,

având în vedere că pretențiile decurg dintr-un contract de închiriere, iar

chiria nu poate fi circumscrisă veniturilor fiscale.

Amplu documentat, s-a

argumentat de instanța de apel că diferența de chirie pretinsă de la pârâtă în

baza HCLMT nr. 42/2000 a avut termen scadent la data de 31 decembrie 2004,

astfel că la data de 11 august 2009 când a fost înregistrată cererea de chemare

în judecată pe rolul Tribunalului Timiș pretențiile erau prescrise.

Nu poate fi primită teza

acreditată de recurenți potrivit căreia, în condițiile art. 91 din O.G. nr. 92

din 24 decembrie 2003 republicată privind Codul de procedură fiscală dreptul

argumentului fiscal de a stabili obligațiile fiscale se prescrie în termen de 5

ani, termenul de prescripție începând să curgă de la data de 1 ianuarie a

anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, prin aceea că, așa cum

s-a probat, între părți a fost încheiat un contract de închiriere pentru

suprafețele locative cu altă destinație decât aceea de locuință nr. 546/1999,

având ca obiect închirierea și exploatarea de către părțile contractante a

spațiului în suprafață de 197,95 mp cu destinația „Magazin produse

nealimentare” și cu un termen de 10 ani. Termenul de prescripție de 5 ani este

caracteristic numai raporturilor de natură fiscală, cu trimitere directă la

plata taxelor și impozitelor, neaplicabil raporturilor juridice de natură

contractuală.

Pentru aceste rațiuni, urmează a

respinge ca nefondat recursul reclamanților împotriva deciziei civile nr. 125/COM

din 10 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială,

nefiind îndeplinită nici o cerință din cele prevăzute de dispozițiile art. 304 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI

TIMIȘOARA și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva deciziei nr. 125/COM de

la 10 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.

Obligă reclamanții la plata sumei

de 5547 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 17 martie 2011.