ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1510/2011

Ședința publică de la 7 aprilie 2011 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 209 din 22 februarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 3005/30/2009, judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Timiș, secția comercială, a respins excepția prematurității introducerii acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA, reprezentată de Primar, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA în contradictoriu cu pârâta SC B. & C. SRL.

În considerentele sentinței, judecătorul fondului a reținut că reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 131.064 lei, reprezentând penalități calculate conform HCL nr. 42/2000 calculate pentru perioada 01 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 și majorări de întârziere în cuantum de 0,5 %/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005 până la data plății; reclamanții au arătat că potrivit contractului de închiriere încheiat cu pârâta pentru un spațiu comercial, chiria lunară urma să fie actualizată conform hotărârilor Consiliului Local, o asemenea modificare intervenind prin HCL nr. 42/2000. Judecătorul fondului a apreciat natura comercială a litigiului, nefiind dovedit că spațiul închiriat făcea parte din domeniul publica al unității administrativ teritoriale.

În ce privește excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâtă, judecătorul a reținut că procedura prealabilă impusă de art. 720 1 C. proc. civ. nu trebuie interpretată în mod rigid, fiind obligatoriu doar ca reclamantul să aducă la cunoștința pârâtului pretențiile sale și temeiul acestora. În acest context, a apreciat că s-a realizat procedura de conciliere prealabilă, conform înscrisurilor depuse la dosar. Judecătorul a apreciat temeinicia excepție prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, pentru următoarele considerente: pretențiile reclamantei s-au limitat la perioada 01 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003, în condițiile în care raportul juridic dintre părți nu se înscrie în sfera creanțelor fiscale, veniturile rezultate din închiriere neavând regimul acestor creanțe, chiar dacă sumele obținute sunt vărsate la bugetul local.

În acest context, raportat și la prevederile Decretului nr. 167/1958, judecătorul a reținut că termenul de prescripție aplicabil raporturilor dintre părți este cel de 3 ani, acțiunea reclamantei fiind introdusă după expirarea acestui termen (calculat prin raportare la perioada asupra căruia este imputat debitul solicitat prin acțiune). Sentința de fond a fost apelată de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA, reprezentată de Primar, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, care au solicitat admiterea apelului și casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, criticile lor vizând greșita soluționare a cauzei pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care a intervenit o cauză de suspendare a cursului prescripției prin atacarea în contencios administrativ a HCL nr. 42/2000; reclamanta a mai invocat și întreruperea cursului prescripției prin plățile efectuate de pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 167 din 19 octombrie 2010, completul de judecată din cadrul Curții de Apel Timișoara, secția comercială, a respins ca nefondat apelul reclamanților, cu următoarele considerente: a înlăturat apărarea reclamantei vizând caracterul de creanță bugetară al veniturilor realizate din închirierea bunurilor aflate în domeniul privat al unității administrativ teritoriale, reținând că în mod legal și temeinic a apreciat judecătorul fondului cu privire la natura raporturilor juridice dintre părți în sensul unor raporturi de drept privat – ca relație comercială, întemeiată pe contractul de închiriere. A apreciat în acest context că în mod legal și temeinic s-a stabilit că termenul de prescripție aplicabil în raporturile dintre părți este cel general de 3 ani, conform Decretului nr. 167/1958, iar nu cel special pentru creanțele bugetare, prevăzut de Codul de procedură fiscală.

Completul de apel a reținut, totodată că potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958, când este vorba de prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.

Raportat la această prevedere legală și ținând seama de perioada suspendării termenului de prescripție în timpul soluționării acțiunii în contencios administrativ, judecătorii apelului au apreciat că termenul de prescripție a început să curgă la data de 28 februarie 2003, fiind împlinit la data de 28 februarie 2006. Judecătorii apelului au înlăturat apărarea reclamanților privind o prorogare a calculării penalităților (adoptată printr-o altă hotărâre a Consiliului Local, prin care s-a stabilit această derogare în condițiile în care se efectuează plata chiriei majorate până la un anumit termen), apreciind că nu se poate lăsa la latitudinea uneia dintre părți momentul începerii termenului de prescripție, acest mod eludând însuși scopul pentru care au fost edictate normele legale în această materie.

Judecătorii apelului au mai precizat că și dacă s-ar aprecia că a intervenit o asemenea prorogare prin hotărârea Consiliului Local, termenul de prescripție ar fi împlinit la data introducerii acțiunii (5 mai 2009), el expirând la data de 31 decembrie 2007. Decizia de apel a fost recurată de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA, reprezentată de Primar, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, aceștia solicitând în principal casarea hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar, respingerea excepției prescripției și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Criticile reclamanților, subsumate prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., au vizat nelegala soluționare a cauzei prin raportare la excepția prescripției dreptului material al acțiune, atât din perspectiva neanalizării criticii sale vizând întreruperea cursului prescripției prin plățile efectuate de pârâtă, cât și din perspectiva neobservării perioadei diferite pentru care s-au calculat accesoriile la debitul principal, majorările de întârziere fiind calculate de la data de 01 ianuarie 2005. De asemenea, reclamanții au reiterat apărările invocate și în fața completului de apel referitoare la suspendarea cursului prescripției prin atacarea hotărârii Consiliului Local în contencios administrativ, la faptul că pârâta și-a însușit fără obiecțiuni clauza contractuală referitoare la reactualizarea chiriei prin hotărâri al Consiliului Local, la prorogarea termenului de plată al accesoriilor, în condițiile achitării chiriei majorate până la un anumit termen.

Deși legal citată, pârâta nu a depus întâmpinare la dosar, apărătorul acesteia formulând doar concluzii orale în fața completului de apel. Nu au fost administrate înscrisuri noi în această fază procesuală, pârâta depunând doar un set de decizii, cu titlu de practică judiciară. Analizându-se legalitatea deciziei de apel din perspectiva criticilor formulate, se apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente: criticile reclamanților în fața completul de apel au vizat, pe lângă aspectele legate de suspendarea termenului de prescripție prin atacarea hotărârii consiliului local în contencios administrativ și de prorogarea începerii calculării accesoriilor la chirie printr-o altă hotărâre a Consiliului Local, și faptul întreruperii termenului de prescripție prin plățile efectuate de pârâtă.

Din analiza considerentelor expuse de judecătorii apelului nu rezultă că aceștia au verificat și aspectul legat de întreruperea termenului de prescripție prin plățile efectuate de pârâtă. În acest context, soluția pronunțată în apel și care a vizat exclusiv modalitatea de soluționare a cauzei în baza excepției prescripției dreptului material la acțiune este nelegală, judecătorii apelului nepronunțându-se cu privire la toate criticile reclamanților. În consecință, în raport de prevederile art. 304 pct. 7, coroborat cu art. 312 alin. (3) teza a 3-a C. proc. civ. (modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi), decizia de apel va fi casată iar cauza va fi trimisă spre rejudecarea apelului.

În rejudecare, în conformitate cu prevederile art. 315 C. proc. civ., judecătorii apelului au obligația de a administra probe noi din care să rezulte plățile efectuate de pârâtă, urmând ca din analiza acestui probatoriu să stabilească dacă a intervenit sau nu o întrerupere a cursului prescripției, așa cum susțin reclamanții. În măsura în care probatoriul nu este edificator, judecătorii apelului, în condițiile în care apreciază că se impune, pot dispune și efectuarea unei expertize de specialitate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 167 din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2011.