ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1510/2011

Ședința publică de la 7 aprilie 2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 209 din 22 februarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 3005/30/2009,

judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Timiș, secția comercială, a

respins excepția prematurității introducerii acțiunii, a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea

formulată de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA, reprezentată de Primar,

CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA în

contradictoriu cu pârâta SC B. & C. SRL.

În considerentele

sentinței, judecătorul fondului a reținut că reclamanții au solicitat obligarea

pârâtei la plata sumei de 131.064 lei, reprezentând penalități calculate

conform HCL nr. 42/2000 calculate pentru perioada 01 ianuarie 2001 – 28

februarie 2003 și majorări de întârziere în cuantum de 0,5 %/zi de întârziere

calculate de la data de 01 ianuarie 2005 până la data plății; reclamanții au

arătat că potrivit contractului de închiriere încheiat cu pârâta pentru un

spațiu comercial, chiria lunară urma să fie actualizată conform hotărârilor

Consiliului Local, o asemenea modificare intervenind prin HCL nr. 42/2000.

Judecătorul fondului a apreciat natura comercială a litigiului, nefiind dovedit

că spațiul închiriat făcea parte din domeniul publica al unității administrativ

teritoriale. În ce privește excepția prematurității acțiunii, invocată de

pârâtă, judecătorul a reținut că procedura prealabilă impusă de art. 720

1

C. proc. civ. nu trebuie interpretată în mod rigid, fiind obligatoriu doar ca

reclamantul să aducă la cunoștința pârâtului pretențiile sale și temeiul

acestora. În acest context, a apreciat că s-a realizat procedura de conciliere

prealabilă, conform înscrisurilor depuse la dosar.

Judecătorul a

apreciat temeinicia excepție prescripției dreptului material la acțiune,

invocată de pârâtă, pentru următoarele considerente: pretențiile reclamantei

s-au limitat la perioada 01 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003, în condițiile în

care raportul juridic dintre părți nu se înscrie în sfera creanțelor fiscale,

veniturile rezultate din închiriere neavând regimul acestor creanțe, chiar dacă

sumele obținute sunt vărsate la bugetul local. În acest context, raportat și la

prevederile Decretului nr. 167/1958, judecătorul a reținut că termenul de

prescripție aplicabil raporturilor dintre părți este cel de 3 ani, acțiunea

reclamantei fiind introdusă după expirarea acestui termen (calculat prin

raportare la perioada asupra căruia este imputat debitul solicitat prin

acțiune).

Sentința de fond a

fost apelată de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA, reprezentată de Primar,

CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA,

care au solicitat admiterea apelului și casarea sentinței cu trimiterea cauzei

spre rejudecare, criticile lor vizând greșita soluționare a cauzei pe excepția

prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care a intervenit

o cauză de suspendare a cursului prescripției prin atacarea în contencios

administrativ a HCL nr. 42/2000; reclamanta a mai invocat și întreruperea

cursului prescripției prin plățile efectuate de pârâtă.

Prin decizia civilă

nr. 167 din 19 octombrie 2010, completul de judecată din cadrul Curții de Apel

Timișoara, secția comercială, a respins ca nefondat apelul reclamanților, cu

următoarele considerente: a înlăturat apărarea reclamantei vizând caracterul de

creanță bugetară al veniturilor realizate din închirierea bunurilor aflate în

domeniul privat al unității administrativ teritoriale, reținând că în mod legal

și temeinic a apreciat judecătorul fondului cu privire la natura raporturilor

juridice dintre părți în sensul unor raporturi de drept privat – ca relație

comercială, întemeiată pe contractul de închiriere. A apreciat în acest context

că în mod legal și temeinic s-a stabilit că termenul de prescripție aplicabil

în raporturile dintre părți este cel general de 3 ani, conform Decretului nr.

167/1958, iar nu cel special pentru creanțele bugetare, prevăzut de Codul de

procedură fiscală.

Completul de apel a

reținut, totodată că potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958, când este

vorba de prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre

aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită. Raportat la această

prevedere legală și ținând seama de perioada suspendării termenului de

prescripție în timpul soluționării acțiunii în contencios administrativ,

judecătorii apelului au apreciat că termenul de prescripție a început să curgă

la data de 28 februarie 2003, fiind împlinit la data de 28 februarie 2006.

Judecătorii apelului

au înlăturat apărarea reclamanților privind o prorogare a calculării

penalităților (adoptată printr-o altă hotărâre a Consiliului Local, prin care

s-a stabilit această derogare în condițiile în care se efectuează plata chiriei

majorate până la un anumit termen), apreciind că nu se poate lăsa la

latitudinea uneia dintre părți momentul începerii termenului de prescripție,

acest mod eludând însuși scopul pentru care au fost edictate normele legale în

această materie.

Judecătorii apelului au

mai precizat că și dacă s-ar aprecia că a intervenit o asemenea prorogare prin

hotărârea Consiliului Local, termenul de prescripție ar fi împlinit la data

introducerii acțiunii (5 mai 2009), el expirând la data de 31 decembrie 2007.

Decizia de apel a fost

recurată de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA, reprezentată de Primar, CONSILIUL

LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, aceștia

solicitând în principal casarea hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea

spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar, respingerea excepției

prescripției și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Criticile

reclamanților, subsumate prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., au

vizat nelegala soluționare a cauzei prin raportare la excepția prescripției

dreptului material al acțiune, atât din perspectiva neanalizării criticii sale

vizând întreruperea cursului prescripției prin plățile efectuate de pârâtă, cât

și din perspectiva neobservării perioadei diferite pentru care s-au calculat

accesoriile la debitul principal, majorările de întârziere fiind calculate de

la data de 01 ianuarie 2005. De asemenea, reclamanții au reiterat apărările

invocate și în fața completului de apel referitoare la suspendarea cursului

prescripției prin atacarea hotărârii Consiliului Local în contencios

administrativ, la faptul că pârâta și-a însușit fără obiecțiuni clauza

contractuală referitoare la reactualizarea chiriei prin hotărâri al Consiliului

Local, la prorogarea termenului de plată al accesoriilor, în condițiile

achitării chiriei majorate până la un anumit termen.

Deși

legal citată, pârâta nu a depus întâmpinare la dosar, apărătorul acesteia

formulând doar concluzii orale în fața completului de apel.

Nu au fost

administrate înscrisuri noi în această fază procesuală, pârâta depunând doar un

set de decizii, cu titlu de practică judiciară.

Analizându-se

legalitatea deciziei de apel din perspectiva criticilor formulate, se apreciază

că recursul este fondat pentru următoarele considerente: criticile reclamanților

în fața completul de apel au vizat, pe lângă aspectele legate de suspendarea

termenului de prescripție prin atacarea hotărârii consiliului local în

contencios administrativ și de prorogarea începerii calculării accesoriilor la

chirie printr-o altă hotărâre a Consiliului Local, și faptul întreruperii

termenului de prescripție prin plățile efectuate de pârâtă. Din analiza

considerentelor expuse de judecătorii apelului nu rezultă că aceștia au

verificat și aspectul legat de întreruperea termenului de prescripție prin

plățile efectuate de pârâtă. În acest context, soluția pronunțată în apel și

care a vizat exclusiv modalitatea de soluționare a cauzei în baza excepției

prescripției dreptului material la acțiune este nelegală, judecătorii apelului

nepronunțându-se cu privire la toate criticile reclamanților.

În consecință, în

raport de prevederile art. 304 pct. 7, coroborat cu art. 312 alin. (3) teza a

3-a C. proc. civ. (modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară

administrarea de probe noi), decizia de apel va fi casată iar cauza va fi

trimisă spre rejudecarea apelului. În rejudecare, în conformitate cu

prevederile art. 315 C. proc. civ., judecătorii apelului au obligația de a

administra probe noi din care să rezulte plățile efectuate de pârâtă, urmând ca

din analiza acestui probatoriu să stabilească dacă a intervenit sau nu o

întrerupere a cursului prescripției, așa cum susțin reclamanții. În măsura în

care probatoriul nu este edificator, judecătorii apelului, în condițiile în

care apreciază că se impune, pot dispune și efectuarea unei expertize de

specialitate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI

TIMIȘOARA și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva deciziei

civile nr. 167 din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 aprilie 2011.