ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2893/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2893/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 29 septembrie 2011

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 914/PI din 14 septembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1930/30/2010,

judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamanții MUNICIPIUL

TIMIȘOARA, reprezentat prin primar, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA

și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA în contradictoriu cu pârâta SC E. SRL.

În considerentele

sentinței, judecătorul fondului a reținut că între părți s-a încheiat contractul

de închiriere nr. 868 din 23 iulie 2003, care a suferit prelungiri succesive,

prin ultimul act adițional fiind prelungită valabilitatea contractului până la

30 septembrie 2009. prețul convenit de părți pentru suprafața închiriată de

3.200 mp a fost de 7.500 ROL/mp/lună, prețul nefiind modificat prin actele

adiționale ulterioare. S-a reținut că reclamanții au promovat acțiunea în

pretenții ca urmare a Deciziei Camerei de Conturi nr. 42/2009 prin care s-a

constatat o suprafață mai mare decât cea prevăzută în contractul de închiriere,

respectiv de 15.368 mp, pentru diferență fiind calculate contravaloarea chiriei

pentru perioada 01 aprilie 2004 – 01 noiembrie 2009, penalități și majorări de

întârziere.

S-a constatat că

dreptul la acțiune pentru chiria și accesoriile calculate pentru perioada 01

aprilie 2004 – 17 aprilie 2007 este prescris, în raport de prevederile art. 1 alin.

(2), art. 3 și art. 11 din Decretul nr. 167/1958. S-a apreciat că decizia

Camerei de Conturi nu poate avea valoarea întreruperii cursului prescripției

prin prisma art. 16-17 din același Decret.

Pentru restul

pretențiilor judecătorul a apreciat caracterul neîntemeiat, motivat de faptul

că între părți există un contract cu putere de lege, părțile fiind obligate a

respecta clauzele contractuale sub aspectul suprafeței închiriate și a prețului

stabilit. Judecătorul a apreciat că în urma deciziei Camerei de Conturi

reclamanții aveau obligația să notifice pârâta în vederea modificării clauzelor

contractuale sub aspectul suprafeței închiriate și a prețului chiriei; a

reținut că între părți nu există un acord de voință în sensul modificărilor

arătate, ci doar o modificare unilaterală din partea reclamanților care au

înștiințat pârâta cu privire la compensarea impozitului de clădiri cu o parte a

obligațiilor bugetare neachitate.

A apreciat, totodată,

că în mod greșit reclamanții califică sumele pretinse ca fiind obligații

bugetare, procedând la calcularea de majorări și penalități de întârziere, în

condițiile în care prin contract s-a stipulat penalitatea ce poate fi aplicată.

Sentința de fond a

fost apelată de reclamanți care au solicitat admiterea apelului și schimbarea

sentinței în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă

nr. 19/A din 24 ianuarie 2011, completul de judecată din cadrul Curții de Apel

Timișoara, secția comercială, a admis apelul reclamanților și a schimbat în

parte sentința apelată în sensul că: a admis în parte acțiunea reclamanților și

a obligat pârâta SC E. SRL la plata sumei de 175.878, 10 RON, reprezentând

contravaloare lipsă folosință pentru perioada 17 martie 2007 – 1 noiembrie 2009,

a respins cererea de acordare a majorărilor de întârziere, a păstrat

dispozițiile sentinței în ce privește respingerea ca prescrisă a pretențiilor

aferente intervalului 01 ianuarie 2004-16 martie 2007.

Judecătorii apelului

au reținut că prin cererea introductivă reclamanții au solicitat plata

contravalorii chiriei datorate pentru suprafața utilizată în plus față de cea

prevăzută contractual. Au reținut că pârâta nu a contestat utilizarea

imobilului, înscris în Cartea funciară, însă s-a apărat invocând o pretinsă

modificare unilaterală a contractului de închiriere, precum și faptul că

punerea la dispoziția sa a unei suprafețe mai mari decât cea prevăzută

contractual este imputabilă locatorului.

Judecătorii apelului

au înlăturat această apărare a pârâtei, reținând că nu se ridică problema

modificării obiectului contractului, acesta rămânând același, punându-se în

discuție doar dreptul locatorului dea obține despăgubiri în ipoteza în care

prestația sa – punerea la dispoziția locatarului a unei suprafețe de 16.507 mp

corespunde contractual contraprestației locatarului de plată a prețului

corespunzător folosinței a 3.200 mp.

Judecătorii au

apreciată că deși reclamanții au invocat temeiuri de drept care se circumscriu

răspunderii contractuale, motivarea cererii introductive a vizat fapta pârâtei

de a ocupa o suprafață mai mare decât cea prevăzută contractual; în consecință

au reținut că nu contractul de închiriere este cauza acțiunii, ci fapta

locatorului, situată în afara raportului contractual, de a pune la dispoziția

locatarului o suprafață de teren mai mare.

Judecătorii au opinat

în sensul că prejudiciul vădit al locatorului de a încasa începând cu data de

01 august 2003 chiria pentru o suprafață mult mai mică decât cea predată, se

impune a fi reparat în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. A apreciat ca

fiind indiferentă neglijența părții prejudiciate în preconstituirea acordului

contractual corespunzător propriei prestații, după cum nu interesează nici

absența culpei beneficiarului. Ceea ce are relevanță este sporirea

patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului alteia.

În ce privește

contravaloarea prejudiciului pentru cei trei ani anteriori promovării acțiunii

în instanță se poate raporta la prețul stabilit în contract, la care se adaugă

contravaloarea a 4 clădiri folosite, de asemenea de pârâtă, fără temei

contractual. S-a reținut că pârâta nu a contestat calculul făcut de reclamanți.

Judecătorii apelului

au reținut corecta soluționare de către judecătorul fondului a prescripției

dreptului material la acțiune pentru perioada ce excede celor trei ani

calculați de la momentul formulării acțiunii în justiție.

Judecătorii au

apreciat caracterul nefondat al solicitării de acordare a majorărilor de

întârziere, reținând că acestea nu au temei legal ori contractual. S-a reținut

că majorările au fost calculate în temeiul Codului de procedură fiscală,

prevederile legale invocate fiind însă aplicabile creanțelor de natură fiscală,

specifice raporturilor de autoritate, raportul juridic dedus judecății fiind

unul de drept privat.

Decizia de apel a

fost recurată atât de reclamanți, cât și de pârâtă.

Reclamanții

MUNICIPIUL TIMIȘOARA, reprezentat prin primar, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI

TIMIȘOARA și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA au solicitat admiterea recursului

și modificarea în parte a deciziei de apel în sensul admiterii tuturor

pretențiilor. Reclamanții au invocat greșita interpretare și aplicare a legii,

atât sub aspectul reținerii prescripției dreptului material la acțiune,

apreciind că acesta nu este cel de drept comun, ci cel din materia fiscală

aplicabil creanțelor fiscale, cât și sub aspectul respingerii majorărilor și

penalităților de întârziere, susținând că acestea sunt datorate în baza O.G.

nr. 92/2003.

Pârâta SC E. SRL a

solicitat admiterea recursului și în principal, casarea deciziei de apel cu

trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar schimbarea deciziei de apel

în sensul respingerii apelului reclamanților. Pârâta a invocat încălcarea de

către judecătorii apelului a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. A susținut că prin hotărârea

pronunțată, judecătorii apelului au stabilit un alt temei de drept pentru

acțiunea reclamanților, încălcând astfel principiul disponibilității și al

garantării dreptului la apărare. A arătat că art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

obligă judecătorul să se pronunțe în limita cadrului procesual stabilit de

părți, atât în fapt cât și în drept; de asemenea, judecătorii aveau

posibilitatea de a pune în discuția părților temeiul de drept, dar întrucât nu

au procedat așa, li s-a încălcat dreptul la apărare. În raport de aceste

susțineri, pârâta a solicitat casarea deciziei de apel.

În subsidiar, pârâta

a invocat aplicarea greșită a legii, arătând că susținerile judecătorilor în

sensul că nu contează în raportul dedus judecății dacă există vine vreunei

părți sunt făcute ca urmare a aplicării greșite a legii și a unor principii de

drept. De asemenea, pârâta a susținut că răspunderea poate fi doar contractuală,

menționând sentința pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 2368/30/2010

prin care reclamații din prezenta cauză au fost obligați la prelungirea

contractului de închiriere pentru o perioadă de 15 ani. Pârâta a mai arătat că

reclamanții își invocă propria culpă, demersul lor judiciar fiind justificat

prin decizia Camerei de Conturi; ori reclamanții fiind cei în culpă nu pot

solicita tragerea lor la răspundere.

Pârâta a solicitat și

suspendarea executării deciziei de apel, justificând aparența dreptului prin

sentința pronunțată de judecătorul fondului, iar urgența prin aceea că nu ar

mai putea recupera paguba pe care ar suferi-o în măsura în care reclamanții ar

pune în executare decizia de apel.

De asemenea, a

formulat întâmpinare la recursul reclamanților, apreciind că nu se ridică

problema unei greșite aplicări a legii, atât sub aspectul prescripției

dreptului material la acțiune, cât și sub aspectul accesoriilor calculate,

raportul dintre părți fiind unul de drept privat, iar nu unul de drept fiscal.

În ședința din camera

de consiliu din data de 2 iunie 2011, a fost respinsă cererea de suspendare

formulată de pârâtă, apreciindu-se că motivele invocate nu sunt de natură a

impune măsura solicitată.

Analizându-se cauza

în raport de criticile de nelegalitate invocate și de apărările formulate, se

rețin următoarele:

Recursul

reclamanților este apreciat ca nefondat și va fi respins pentru următoarele

considerente: critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

nu poate fi reținută întrucât, așa cum au statuat și judecătorii apelului,

raportul dintre părți este unul de drept privat, supus reglementărilor civile

de drept comun. Nu este fondată susținerea reclamanților că privire la

aplicarea termenului de prescripție de 5 ani, prevăzut pentru creanțele

fiscale, pretențiile acestora nedecurgând dintr-un raport de drept fiscal, ci

din unul de drept privat. În consecință, termenul de prescripție aplicabil este

cel de trei ani, reglementat de Decretul nr. 167/1958, judecătorii apelului aplicând

corect prevederile legale prin menținerea soluției de prescripție pentru

pretențiile ulterioare celor trei ani calculați de la data introducerii

acțiunii.

Judecătorii apelului

au aplicat și interpretat corect legea aplicabilă și în ceea ce privește

accesoriile calculate la debitul principal. Statuând asupra caracterului privat

al raporturilor dintre părți, reclamanții nu au dreptul la majorările și

penalitățile de întârziere calculate în baza O.G. nr. 92/2003. Faptul că

veniturile din închirierea bunurilor aflate în patrimoniul privat la unității

administrativ-teritoriale intră în bugetul local nu este de natură a face

aplicabile prevederile din materia fiscală. Edificator în acest sens este

faptul că dacă pentru creanțele fiscale locale, instituția abilitată emite

direct titlul executoriu, pentru creanțele constând din chirii, instituția este

obligată să se adreseze instanțelor de judecată pentru obținerea unei hotărâri

ce constituie titlu executoriu.

Recursul pârâtei este

apreciat ca nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: nu se

poate reține critica referitoare la încălcarea formelor de procedură prevăzute

sub sancțiunea nulității, în cadrul judecății făcute în apel nefiind schimbat

obiectul cererii de chemare în judecată: respectiv pretenții reprezentând suma

datorată de pârâtă pentru suprafața utilizată în plus față de cea stabilită

contractual. De asemenea, indicarea eronată a temeiului de drept al acțiunii nu

obligă judecătorul să soluționeze cauza prin raportare la acest temei greșit,

în condițiile în care dezvoltarea în fapt este suficientă pentru a se putea

realiza o încadrare corectă în drept.

Nu se poate reține o

încălcare a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., acest text statuând

că judecătorii se pronunță numai asupra obiectului cererii dedus judecății.

Textul invocat de pârâtă nu menționează că judecătorul trebuie să valorifice

doar temeiul de drept invocat de reclamant. De altfel, temeiul de drept este

diferit de obiectul acțiunii, concluzie ce rezultă din dispozițiile art. 112 C.

proc. civ., care menționează distinct ca elemente ale cererii de chemare în

judecată obiectul cererii și valoarea lui (pct. 3) și arătarea motivelor de

fapt și de drept pe care se întemeiază cererea (pct. 4). În consecință, în

respectarea rolului activ, judecătorul nu este obligat să pună în discuția

părților temeiul de drept pe care îl apreciază ca fiind aplicabil în speță, o

asemenea manifestare putând intra sub incidența antepronunțării. Tocmai din

acest considerent legiuitorul a introdus reglementarea din cuprinsul art. 129

alin. (4) C. proc. civ., stabilind un drept al judecătorului de a solicita

explicații de a pune în dezbateri aspecte de fapt și de drept, iar nu o

obligație în acest sens.

În raport de

considerentele expuse, se apreciază că nu există o încălcare a dreptului la

apărare al pârâtei în condițiile în care situația de fapt care a format

convingerea judecătorilor apelului este aceeași, respectiv folosirea de către

pârâtă a unei suprafețe cu mult mai mare decât cea înscrisă în contract. Se

reține totodată, că pârâta invocă încălcarea dreptului său la apărare,

susținând că nu și-a putut face apărări în cauză, fără a indica în concret ce

alte apărări ar fi putut invoca față de situația de fapt, care a fost încadrată

pe un alt temei juridic. În consecință, se apreciază că nu se impune casarea

deciziei de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În ce privește

petitul subsidiar, se reține că pârâta a invocat aplicarea greșită a legii,

fără a arăta concret de dispoziție legală a fost aplicată greșit de judecătorii

apelului, partea rezumându-se la afirmații generice în sensul că susținerile

judecătorilor sunt făcute ca urmare a aplicării greșite a legii și a unor

principii de drept.

Este înlăturată și

critica pârâtei referitoare la existența temeiului contractual pentru

pretențiile reclamanților. Faptul că există o hotărâre judecătorească prin care

reclamanții au fost obligați să încheie un act adițional pentru prelungirea

termenului de închiriere nu este de natură a schimba temeiul de drept aplicat

de judecătorii apelului, pretențiile reclamanților vizând suprafața de teren și

clădirile predate pârâtei și pentru care nu există contraprestația acesteia –

respectiv plata contravalorii chiriei.

Corect au apreciat

judecătorii apelului că față de situația de fapt și de drept, nu are relevanță

existența culpei, îmbogățirea fără justă cauză urmărind doar existența măririi

patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului altei persoane, fără

ca pentru această să existe un temei juridic. În speță, judecătorii apelului au

constatat tocmai existența, din expunerea situației de fapt, a elementelor

îmbogățirii fără justă cauză, prin aceea că pârâta a folosit o suprafață de

teren, fără a avea și contraprestație corelativă.

În consecință, pentru

considerentele expuse și constatându-se legalitatea deciziei de apel, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanții CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA,

MUNICIPIUL TIMIȘOARA prin PRIMAR, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și de pârâta

SC E. SRL împotriva deciziei civile nr. 19/A din 24 ianuarie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 septembrie 2011.