ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2893/2011

Ședința publică de la 29 septembrie 2011 Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 914/PI din 14 septembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1930/30/2010, judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA, reprezentat prin primar, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA în contradictoriu cu pârâta SC E. SRL. În considerentele sentinței, judecătorul fondului a reținut că între părți s-a încheiat contractul de închiriere nr. 868 din 23 iulie 2003, care a suferit prelungiri succesive, prin ultimul act adițional fiind prelungită valabilitatea contractului până la 30 septembrie 2009. prețul convenit de părți pentru suprafața închiriată de 3.200 mp a fost de 7.500 ROL/mp/lună, prețul nefiind modificat prin actele adiționale ulterioare.

S-a reținut că reclamanții au promovat acțiunea în pretenții ca urmare a Deciziei Camerei de Conturi nr. 42/2009 prin care s-a constatat o suprafață mai mare decât cea prevăzută în contractul de închiriere, respectiv de 15.368 mp, pentru diferență fiind calculate contravaloarea chiriei pentru perioada 01 aprilie 2004 – 01 noiembrie 2009, penalități și majorări de întârziere. S-a constatat că dreptul la acțiune pentru chiria și accesoriile calculate pentru perioada 01 aprilie 2004 – 17 aprilie 2007 este prescris, în raport de prevederile art. 1 alin. (2), art. 3 și art. 11 din Decretul nr. 167/1958. S-a apreciat că decizia Camerei de Conturi nu poate avea valoarea întreruperii cursului prescripției prin prisma art. 16-17 din același Decret.

Pentru restul pretențiilor judecătorul a apreciat caracterul neîntemeiat, motivat de faptul că între părți există un contract cu putere de lege, părțile fiind obligate a respecta clauzele contractuale sub aspectul suprafeței închiriate și a prețului stabilit. Judecătorul a apreciat că în urma deciziei Camerei de Conturi reclamanții aveau obligația să notifice pârâta în vederea modificării clauzelor contractuale sub aspectul suprafeței închiriate și a prețului chiriei; a reținut că între părți nu există un acord de voință în sensul modificărilor arătate, ci doar o modificare unilaterală din partea reclamanților care au înștiințat pârâta cu privire la compensarea impozitului de clădiri cu o parte a obligațiilor bugetare neachitate.

A apreciat, totodată, că în mod greșit reclamanții califică sumele pretinse ca fiind obligații bugetare, procedând la calcularea de majorări și penalități de întârziere, în condițiile în care prin contract s-a stipulat penalitatea ce poate fi aplicată. Sentința de fond a fost apelată de reclamanți care au solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 19/A din 24 ianuarie 2011, completul de judecată din cadrul Curții de Apel Timișoara, secția comercială, a admis apelul reclamanților și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că: a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâta SC E. SRL la plata sumei de 175.878, 10 RON, reprezentând contravaloare lipsă folosință pentru perioada 17 martie 2007 – 1 noiembrie 2009, a respins cererea de acordare a majorărilor de întârziere, a păstrat dispozițiile sentinței în ce privește respingerea ca prescrisă a pretențiilor aferente intervalului 01 ianuarie 2004-16 martie 2007. Judecătorii apelului au reținut că prin cererea introductivă reclamanții au solicitat plata contravalorii chiriei datorate pentru suprafața utilizată în plus față de cea prevăzută contractual.

Au reținut că pârâta nu a contestat utilizarea imobilului, înscris în Cartea funciară, însă s-a apărat invocând o pretinsă modificare unilaterală a contractului de închiriere, precum și faptul că punerea la dispoziția sa a unei suprafețe mai mari decât cea prevăzută contractual este imputabilă locatorului. Judecătorii apelului au înlăturat această apărare a pârâtei, reținând că nu se ridică problema modificării obiectului contractului, acesta rămânând același, punându-se în discuție doar dreptul locatorului dea obține despăgubiri în ipoteza în care prestația sa – punerea la dispoziția locatarului a unei suprafețe de 16.507 mp corespunde contractual contraprestației locatarului de plată a prețului corespunzător folosinței a 3.200 mp.

Judecătorii au apreciată că deși reclamanții au invocat temeiuri de drept care se circumscriu răspunderii contractuale, motivarea cererii introductive a vizat fapta pârâtei de a ocupa o suprafață mai mare decât cea prevăzută contractual; în consecință au reținut că nu contractul de închiriere este cauza acțiunii, ci fapta locatorului, situată în afara raportului contractual, de a pune la dispoziția locatarului o suprafață de teren mai mare. Judecătorii au opinat în sensul că prejudiciul vădit al locatorului de a încasa începând cu data de 01 august 2003 chiria pentru o suprafață mult mai mică decât cea predată, se impune a fi reparat în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. A apreciat ca fiind indiferentă neglijența părții prejudiciate în preconstituirea acordului contractual corespunzător propriei prestații, după cum nu interesează nici absența culpei beneficiarului.

Ceea ce are relevanță este sporirea patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului alteia. În ce privește contravaloarea prejudiciului pentru cei trei ani anteriori promovării acțiunii în instanță se poate raporta la prețul stabilit în contract, la care se adaugă contravaloarea a 4 clădiri folosite, de asemenea de pârâtă, fără temei contractual. S-a reținut că pârâta nu a contestat calculul făcut de reclamanți. Judecătorii apelului au reținut corecta soluționare de către judecătorul fondului a prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada ce excede celor trei ani calculați de la momentul formulării acțiunii în justiție. Judecătorii au apreciat caracterul nefondat al solicitării de acordare a majorărilor de întârziere, reținând că acestea nu au temei legal ori contractual.

S-a reținut că majorările au fost calculate în temeiul Codului de procedură fiscală, prevederile legale invocate fiind însă aplicabile creanțelor de natură fiscală, specifice raporturilor de autoritate, raportul juridic dedus judecății fiind unul de drept privat. Decizia de apel a fost recurată atât de reclamanți, cât și de pârâtă. Reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA, reprezentat prin primar, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA au solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei de apel în sensul admiterii tuturor pretențiilor. Reclamanții au invocat greșita interpretare și aplicare a legii, atât sub aspectul reținerii prescripției dreptului material la acțiune, apreciind că acesta nu este cel de drept comun, ci cel din materia fiscală aplicabil creanțelor fiscale, cât și sub aspectul respingerii majorărilor și penalităților de întârziere, susținând că acestea sunt datorate în baza O.G.

nr. 92/2003. Pârâta SC E. SRL a solicitat admiterea recursului și în principal, casarea deciziei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar schimbarea deciziei de apel în sensul respingerii apelului reclamanților. Pârâta a invocat încălcarea de către judecătorii apelului a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. A susținut că prin hotărârea pronunțată, judecătorii apelului au stabilit un alt temei de drept pentru acțiunea reclamanților, încălcând astfel principiul disponibilității și al garantării dreptului la apărare. A arătat că art. 129 alin. (6) C. proc. civ., obligă judecătorul să se pronunțe în limita cadrului procesual stabilit de părți, atât în fapt cât și în drept; de asemenea, judecătorii aveau posibilitatea de a pune în discuția părților temeiul de drept, dar întrucât nu au procedat așa, li s-a încălcat dreptul la apărare.

În raport de aceste susțineri, pârâta a solicitat casarea deciziei de apel. În subsidiar, pârâta a invocat aplicarea greșită a legii, arătând că susținerile judecătorilor în sensul că nu contează în raportul dedus judecății dacă există vine vreunei părți sunt făcute ca urmare a aplicării greșite a legii și a unor principii de drept. De asemenea, pârâta a susținut că răspunderea poate fi doar contractuală, menționând sentința pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 2368/30/2010 prin care reclamații din prezenta cauză au fost obligați la prelungirea contractului de închiriere pentru o perioadă de 15 ani. Pârâta a mai arătat că reclamanții își invocă propria culpă, demersul lor judiciar fiind justificat prin decizia Camerei de Conturi; ori reclamanții fiind cei în culpă nu pot solicita tragerea lor la răspundere.

Pârâta a solicitat și suspendarea executării deciziei de apel, justificând aparența dreptului prin sentința pronunțată de judecătorul fondului, iar urgența prin aceea că nu ar mai putea recupera paguba pe care ar suferi-o în măsura în care reclamanții ar pune în executare decizia de apel. De asemenea, a formulat întâmpinare la recursul reclamanților, apreciind că nu se ridică problema unei greșite aplicări a legii, atât sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, cât și sub aspectul accesoriilor calculate, raportul dintre părți fiind unul de drept privat, iar nu unul de drept fiscal. În ședința din camera de consiliu din data de 2 iunie 2011, a fost respinsă cererea de suspendare formulată de pârâtă, apreciindu-se că motivele invocate nu sunt de natură a impune măsura solicitată.

Analizându-se cauza în raport de criticile de nelegalitate invocate și de apărările formulate, se rețin următoarele: Recursul reclamanților este apreciat ca nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reținută întrucât, așa cum au statuat și judecătorii apelului, raportul dintre părți este unul de drept privat, supus reglementărilor civile de drept comun. Nu este fondată susținerea reclamanților că privire la aplicarea termenului de prescripție de 5 ani, prevăzut pentru creanțele fiscale, pretențiile acestora nedecurgând dintr-un raport de drept fiscal, ci din unul de drept privat. În consecință, termenul de prescripție aplicabil este cel de trei ani, reglementat de Decretul nr. 167/1958, judecătorii apelului aplicând corect prevederile legale prin menținerea soluției de prescripție pentru pretențiile ulterioare celor trei ani calculați de la data introducerii acțiunii.

Judecătorii apelului au aplicat și interpretat corect legea aplicabilă și în ceea ce privește accesoriile calculate la debitul principal. Statuând asupra caracterului privat al raporturilor dintre părți, reclamanții nu au dreptul la majorările și penalitățile de întârziere calculate în baza O.G. nr. 92/2003. Faptul că veniturile din închirierea bunurilor aflate în patrimoniul privat la unității administrativ-teritoriale intră în bugetul local nu este de natură a face aplicabile prevederile din materia fiscală. Edificator în acest sens este faptul că dacă pentru creanțele fiscale locale, instituția abilitată emite direct titlul executoriu, pentru creanțele constând din chirii, instituția este obligată să se adreseze instanțelor de judecată pentru obținerea unei hotărâri ce constituie titlu executoriu.

Recursul pârâtei este apreciat ca nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: nu se poate reține critica referitoare la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, în cadrul judecății făcute în apel nefiind schimbat obiectul cererii de chemare în judecată: respectiv pretenții reprezentând suma datorată de pârâtă pentru suprafața utilizată în plus față de cea stabilită contractual. De asemenea, indicarea eronată a temeiului de drept al acțiunii nu obligă judecătorul să soluționeze cauza prin raportare la acest temei greșit, în condițiile în care dezvoltarea în fapt este suficientă pentru a se putea realiza o încadrare corectă în drept. Nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., acest text statuând că judecătorii se pronunță numai asupra obiectului cererii dedus judecății. Textul invocat de pârâtă nu menționează că judecătorul trebuie să valorifice doar temeiul de drept invocat de reclamant. De altfel, temeiul de drept este diferit de obiectul acțiunii, concluzie ce rezultă din dispozițiile art. 112 C. proc. civ., care menționează distinct ca elemente ale cererii de chemare în judecată obiectul cererii și valoarea lui (pct. 3) și arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea (pct. 4). În consecință, în respectarea rolului activ, judecătorul nu este obligat să pună în discuția părților temeiul de drept pe care îl apreciază ca fiind aplicabil în speță, o asemenea manifestare putând intra sub incidența antepronunțării.

Tocmai din acest considerent legiuitorul a introdus reglementarea din cuprinsul art. 129 alin. (4) C. proc. civ., stabilind un drept al judecătorului de a solicita explicații de a pune în dezbateri aspecte de fapt și de drept, iar nu o obligație în acest sens. În raport de considerentele expuse, se apreciază că nu există o încălcare a dreptului la apărare al pârâtei în condițiile în care situația de fapt care a format convingerea judecătorilor apelului este aceeași, respectiv folosirea de către pârâtă a unei suprafețe cu mult mai mare decât cea înscrisă în contract. Se reține totodată, că pârâta invocă încălcarea dreptului său la apărare, susținând că nu și-a putut face apărări în cauză, fără a indica în concret ce alte apărări ar fi putut invoca față de situația de fapt, care a fost încadrată pe un alt temei juridic.

În consecință, se apreciază că nu se impune casarea deciziei de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare. În ce privește petitul subsidiar, se reține că pârâta a invocat aplicarea greșită a legii, fără a arăta concret de dispoziție legală a fost aplicată greșit de judecătorii apelului, partea rezumându-se la afirmații generice în sensul că susținerile judecătorilor sunt făcute ca urmare a aplicării greșite a legii și a unor principii de drept. Este înlăturată și critica pârâtei referitoare la existența temeiului contractual pentru pretențiile reclamanților. Faptul că există o hotărâre judecătorească prin care reclamanții au fost obligați să încheie un act adițional pentru prelungirea termenului de închiriere nu este de natură a schimba temeiul de drept aplicat de judecătorii apelului, pretențiile reclamanților vizând suprafața de teren și clădirile predate pârâtei și pentru care nu există contraprestația acesteia – respectiv plata contravalorii chiriei.

Corect au apreciat judecătorii apelului că față de situația de fapt și de drept, nu are relevanță existența culpei, îmbogățirea fără justă cauză urmărind doar existența măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului altei persoane, fără ca pentru această să existe un temei juridic. În speță, judecătorii apelului au constatat tocmai existența, din expunerea situației de fapt, a elementelor îmbogățirii fără justă cauză, prin aceea că pârâta a folosit o suprafață de teren, fără a avea și contraprestație corelativă. În consecință, pentru considerentele expuse și constatându-se legalitatea deciziei de apel, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, MUNICIPIUL TIMIȘOARA prin PRIMAR, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și de pârâta SC E. SRL împotriva deciziei civile nr. 19/A din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2011.