ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 695/2012

Obiectul acțiunii și procedura derulată în primă instanță. I. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, la data de 22 septembrie 2010, reclamanta SC R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, obligarea pârâtului să desemneze în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii o comisie pentru evaluarea clădirilor cu destinație de grădiniță și școală predate Primăriei Z.N. în data de 02 aprilie 2010; să efectueze evaluarea în termen de 30 de zile de la numirea comisiei; să îi acorde justa despăgubire pentru imobilele indicate mai sus, în termen de 30 de zile după efectuarea evaluării. Cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin notificarea transmisă de Primăria Z.N. i s-a comunicat că, în baza Hotărârii de Guvern nr. 834/1991 și a Decretului Lege nr. 354/2004 are obligația de a preda Primăriei Z.N. clădirile cu destinație de grădiniță și școală aflate în patrimoniul societății. La data de 21 septembrie 2009, reclamanta a formulat o adresă către Ministerul Educației, Cercetării și Inovării în care a prezentat solicitarea Primăriei și a cerut informații cu privire la procedura acordării despăgubirilor, potrivit art. 166 pct. 3 din Legea învățământului nr. 84/1995, însă cererea a rămas fără răspuns. Cu toate că Ministerul Educației, Cercetării și Inovării nu i-a furnizat nici o informație cu privire la modul de despăgubire, în data de 02 aprilie 2010 a dat curs solicitării Primăriei Z.N. și a predat imobilele fiind încheiat un proces-verbal în acest sens. Ulterior, la data de 30 aprilie 2010, reclamanta s-a adresat cu o cerere și către Guvernul României, prin care a solicitat în baza art. 166 din Legea nr. 84/1995, să îi acorde justa despăgubire pentru imobilele predate Primăriei Z.N., însă până la data formulării acțiuni nu a primit răspuns nici de la reprezentanții Guvernului României, nici de la reprezentații ministerelor din subordinea sa. În opinia reclamantei, pârâtul încalcă atât prevederile art. 166 din Legea nr. 84/1995, cât și Protocolul 1 al „Convenției pentru Apărarea Drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale.", în condițiile în care, nu și-a respectat propriile sale obligații legale și nu i-a acordat despăgubirile ce i se cuvin, conform nomelor aplicabile. Mai mult, pârâtul a refuzat nejustificat să îi comunice orice informație cu privire la procedura despăgubirilor. Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că cele două corpuri de clădire care au făcut obiectul protocolului de predare - primire semnat între reclamanta SC „R." SRL și Primăria Comunei Z.N. nu se aflau la data încheierii acestuia evidențiate în Cartea Funciară și deci, nu se aflau nici în proprietatea tabulară a SC R. SRL și nici a antecesoarei acesteia - SC A.U. SRL. În urma demersurilor din ultimii ani, Primăria Z.N., prin primar, a reușit să intabuleze în cartea funciară, în temeiul Legii cadastrului nr. 7/1996, Pct. III din Anexa la Legea nr. 213/1998 și Legii nr. 354/2004, dreptul de proprietate, cu titlu de domeniul public în favoarea Comunei Z.N., pentru aproape toate spațiile (imobilele) afectate procesului de învățământ. Astfel, imobilul grădiniței a fost înscris în Cartea funciară, cu titlu de drept de proprietate - domeniu public, în favoarea Comunei Z.N. în CF nr. X, nr. cadastral X, nr. parcela 613/28 (Anexa nr. 1), iar imobilul școlii a fost înscris în Cartea funciară, cu titlu de drept de proprietate - domeniu public, în favoarea Comunei Z.N. în CF nr. Y, nr. cadastral Y, nr. parcela 613/29 ( Anexa nr. 2). Pârâtul a solicitat să se constate că reclamanta nu a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar că la momentul predării imobilelor era deplin proprietar al acestora, prin urmare nu se putea proceda la aplicarea art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995. În cauză a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, cererea fiind admisă în principiu prin încheierea de ședință din 25 ianuarie 2011.

Hotărârea Curții de Apel. Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 62 din 21 februarie 2011, a respins acțiunea reclamantei; a admis cererea de intervenție în favoarea pârâtului formulată de intervenientul Ministerul Educației Cercetării Tineretului și Sportului și a respins cererea privind cheltuielile de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a pretins că este proprietara celor două clădiri cu destinație de școală și grădiniță, pe care le-a predat la data de 02 aprilie 2010 Primăriei Comunei Z.N., județul Arad, pe bază de proces-verbal, predare care s-a făcut în temeiul Legii învățământului nr. 84/1995, pentru întregirea bazei materiale aferentă procesului de instruire și de educație, astfel că are dreptul la despăgubirile prevăzute de art. 166 pct. 3 din legea amintită. Prima instanță a reținut că înscrisurile depuse de reclamantă, în speță, adresa nr. 102377/18 august 2009 emisă de Primăriei Comunei Z.N., care atestă că cele două clădiri făceau parte, la data emiterii adresei, din patrimoniul SC A.U. SA, coroborată cu factura fiscală emisă pentru „cesiunea” mai multor bunuri din patrimoniul SC A.U. SA către reclamantă, nu dovedesc dreptul de proprietate al reclamantei. Astfel, adresa unei primării nu atestă componența patrimoniului unei societăți comerciale, în speță a SC A.U. SA, societatea de la care reclamanta pretinde că a dobândit proprietatea. Prima instanță a arătat că și în situația în care SC A.U. SA ar fi fost proprietara celor două clădiri, din înscrisurile existente la dosarul cauzei nu rezultă că proprietatea a fost transmisă reclamantei, în condițiile în care, pârâtul și intervenientul au depus un contract de vânzare-cumpărare încheiat între SC A.U. SA, în calitate de vânzător, și reclamantă, în calitate de cumpărător, din care rezultă vânzarea mai multor imobile din C.F. X Z.N., nu însă și parcelele Cc 613/28 și 613/29 pe care sunt edificate școala și grădinița. În concluzie, prima instanță a arătat că și în ipoteza în care, predarea - preluarea s-a făcut legal și că cele două clădiri nu erau exceptate de predare în temeiul primei teze a alin. (3) art. 166 din Legea învățământului nr. 84/1995, în vigoare la data întocmirii procesului-verbal de predare-primire, reclamanta nu ar avea dreptul la despăgubiri decât dacă ar fi făcut dovada că bunurile s-au aflat în patrimoniul său, ceea ce, după cum s-a arătat, nu este cazul.

Recursul declarat de reclamantă. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta SC R. SRL, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă susține că prima instanță în mod eronat a respins acțiunea cu motivarea că nu a dovedit calitatea de proprietar al imobilelor, deși din actele depuse la dosar coroborate cu dispozițiile legale aplicabile imobilelor în cauză, rezultă fără echivoc că atât recurenta-reclamantă cât și succesoarea sa au fost proprietari extratabulari ai clădirilor cu destinație de grădiniță și școală predate în data de 02 aprilie 2010. În dezvoltarea acestui motiv de recurs arată că antecesoarea, SC A.U. SA, nu a dobândit în proprietate în temeiul H.G. nr. 834/1991 și terenul aferent clădirilor cu destinație de grădiniță și școală și, pe cale de consecință, aceste construcții nu au fost înregistrate în cartea funciară, iar obiect al transferului dreptului de proprietate l-au format doar construcțiile (scoală și grădiniță) fără teren fiind încheiată în acest sens factura nr. 3 din 30 iunie 2009 cu anexa aferentă. Mai susține că dreptul de proprietate este dovedit și de faptul că, consecințele juridice ale dreptului de proprietate, respectiv înregistrarea în inventar, calculul amortizării și obligația declarării și plății impozitelor locale, s-au regăsit în sarcina sa și a antecesoarei sale. Referitor la mijloacele de probă ale dreptului la proprietate, menționează recurenta-reclamantă că obligarea sa la predarea imobilelor echivalează cu o expropriere de facto situație în care ar fi aplicabile prevederile art. 19 pct. 3 din Legea nr. 255/2010, din 14 decembrie 2010, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, iar dovada dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate se face prin orice mijloace de probă admise de lege. O critică distinctă vizează încălcarea prevederilor art. 166 din Legea nr. 84/1995, cât și Protocolul 1 al „Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale", deoarece a fost privată de proprietatea imobilelor cu destinație de grădiniță și școală aflate în patrimoniul societății iar reintegrarea imobilelor cu destinație de grădiniță și școală aflate în patrimoniul său și în patrimoniul Comunei Z.N. i-a creat un prejudiciu considerabil, pentru restabilirea echilibrului, pârâtul-intimat are obligația să acorde o justă despăgubire.

Apărarea intimaților. În recurs au formulat întâmpinări Guvernul României și Ministerul Educației, Cercetării,Tineretului și Sportului prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, insistând asupra faptului că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada deplină a dreptului de proprietate în privința imobilelor grădiniță și școală la momentul predării acestora și prin urmare nu se putea proceda la aplicarea art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995.

Procedura derulată în recurs. În cadrul probei cu înscrisuri, admisibilă în recurs conform art. 305 C. proc. civ., recurenta a prezentat factura nr. 3 din 30 iunie 2009 cu anexa aferentă în care sunt cuprinse și grădinița și școala: listele de inventar mijloace fixe SC A.U. SA și SC R. SRL; declarația de impunere nr. 346 din 30 ianuarie 2006, depusă de SC A.U. SA și declarația de impunere 2686 din 30 iunie 2009 depusă de SC R. SRL, declarațiile pentru stabilirea impozitului pe clădiri taxei pentru folosirea terenurilor proprietate de stat pe anii 1993, 1994, fișe de inventar 1990; 1992, 1993. II. Considerentele Înaltei curți asupra recursului. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în întâmpinări cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală sub toate aspectele, așa încât va fi menținută pentru argumentele prezentate în continuare. 1.Argumentele de fapt și de drept relevante. Obiectul acțiunii judiciare formulate de recurenta-reclamantă vizează în esență obligarea intimatului-pârât de a derula procedura instituită prin art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995 a învățământului cu modificările și completările ulterioare, în vederea acordării unei juste despăgubiri pentru cele două clădiri, cu destinație de școală și respectiv grădiniță predate la data de 02 aprilie 2010 Primăriei Comunei Z.N. județul Arad. Prima instanță pentru considerentele reținute în cuprinsul sentinței recurate a respins acțiunea, deoarece reclamanta nu a făcut dovada calității de proprietar al imobilelor, soluție împărtășită și de instanța de control judiciar. Într-adevăr textul de lege aplicabil este art. 166 alin. (3) din Legea învățământului nr. 84/1995 care la data preluării imobilelor, respectiv data încheierii procesului-verbal din 02 aprilie 2010 avea următorul conținut . „Baza materială aferentă procesului de instruire și educație, .. realizată din fondurile statului sau din fondul instituțiilor și întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989 se reintegrează fără plată în patrimoniul Ministerului Educației și Cercetării, .., și, după caz, în domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor, .., cu excepția bunurilor care au intrat în proprietatea agenților economici privați. În aceleași condiții se reintegrează fără plată și imobilele care, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările ulterioare, cu trecut în patrimoniul unor societăți comerciale, indiferent de statutul capitalului social al acestora. Reintegrarea se face pe bază de protocol de predare-preluare. Justa despăgubire se acordă, pentru fiecare caz, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Educației și Cercetării și a Ministerului Finanțelor Publice, în termen de 60 de zile de la data semnării protocolului de predare-preluare. Cuantumul despăgubirii se stabilește în termen de 30 de zile de la data semnării protocolului de predare-preluare, de către o comisie de evaluare formată din reprezentanți ai Ministerului Educației și Cercetării, Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și ai Ministerului Finanțelor Publice, constituită prin ordin comun”. Prima instanță a reținut că înscrisurile depuse de reclamantă nu dovedesc proprietatea acesteia asupra celor două corpuri de clădire care au făcut obiectul protocolului de predare-primire semnat între reclamanta SC R. SRL și Primăria Comuna Z.N. deoarece nu se aflau la data încheierii acestuia evidențiate în Cartea Funciară și deci nu se aflau nici în proprietatea tabulară a SC R. SRL și nici a antecesoarei acesteia - SC A.U. Intabularea în Cartea funciară s-a realizat, în temeiul Legii cadastrului nr. 7/1996 de către intimata-pârâtă respectiv, imobilul grădiniței a fost înscris în Cartea funciară, cu titlu de drept de proprietate - domeniul public, în favoarea Comunei Z.N. în CF nr. X, nr. cadastral X, nr. parcela 613/28 iar imobilul școlii a înscris în Cartea funciară, cu titlu de drept de proprietate - domeniul public, în favoarea comunei Z.N. CF nr. Y, nr. cadastral Y, nr. parcela 613/29. Recurenta-reclamantă arată că înregistrarea în cartea funciară a dreptului de proprietate al SC A.U. SA asupra construcțiilor din patrimoniul său s-a efectuat numai după ce societatea a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 834/1991privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat; însă este de observat că terenurile aferente școlii și grădiniței nu au fost cuprinse în certificatul de atestare al antecesoarei ei, așa cum de altfel recunoaște prin motivele de recurs. Pentru a dovedi transferul dreptului de proprietate, precum și dreptul său de proprietate asupra clădirilor cu destinație de grădiniță și școală, recurenta-reclamantă se prevalează de factura nr. 3/30 iunie 2009 încheiată cu SC A.U., care aparent face dovada convenției încheiate de părți însă în condițiile Legii cadastrului era necesară înscrierea în Cartea funciară. În lipsa acestei intabulări nu poate fi reținută ca o dovadă deplină a dreptului de proprietate, plata impozitelor și taxelor locale pe cele două clădiri plata care creează numai o prezumție că cel care le achita este proprietar, fără însă a ține locul documentelor care atesta proprietatea așa cum prevede art. 166 alin. (7) din Legea nr. 84/1995 potrivit căreia deținătorii de bunuri prevăzute la alin. (3) și (4) care urmează să fie reintegrate în patrimoniul învățământului sunt obligați să pună la dispoziție împuterniciților Ministerului Educației, Cercetării și Inovării, consiliilor locale sau conciliilor județene, după caz, toate documentele care atestă proprietatea, precum și documentele necesare în vederea înregistrării în evidențele contabile. Chiar dacă SC A.U. SA s-ar prevala de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, menționat în text, are următorul conținut: „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu” în cauză nu s-a făcut dovada transferului de proprietate către recurenta-reclamantă care are dreptul să se îndrepte împotriva antecesoarei sau cu acțiune în evicțiune condițiile dreptului comun. Cum recurenta-reclamantă nu a dovedit că la momentul predării imobilelor era proprietara acestora, nu se putea face aplicarea art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995 și nu se poate reține nici încălcarea Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, privind protecția proprietății. Așa fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi reținute, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs. În consecință, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.