ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 695/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 695/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

primă instanță.

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții

de Apel Timișoara, la data de 22 septembrie 2010, reclamanta SC R. SRL a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, obligarea pârâtului

să desemneze în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii o comisie

pentru evaluarea clădirilor cu destinație de grădiniță și școală predate

Primăriei Z.N. în data de 02 aprilie 2010; să efectueze evaluarea în termen de

30 de zile de la numirea comisiei; să îi acorde justa despăgubire pentru

imobilele indicate mai sus, în termen de 30 de zile după efectuarea evaluării.

Cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că prin notificarea transmisă de Primăria Z.N. i s-a

comunicat că, în baza Hotărârii de Guvern nr. 834/1991 și a Decretului Lege nr.

354/2004 are obligația de a preda Primăriei Z.N. clădirile cu destinație de

grădiniță și școală aflate în patrimoniul societății.

La data de 21

septembrie 2009, reclamanta a formulat o adresă către Ministerul Educației,

Cercetării și Inovării în care a prezentat solicitarea Primăriei și a cerut

informații cu privire la procedura acordării despăgubirilor, potrivit art. 166

pct. 3 din Legea învățământului nr. 84/1995, însă cererea a rămas fără răspuns.

Cu toate că

Ministerul Educației, Cercetării și Inovării nu i-a furnizat nici o informație

cu privire la modul de despăgubire, în data de 02 aprilie 2010 a dat curs

solicitării Primăriei Z.N. și a predat imobilele fiind încheiat un

proces-verbal în acest sens.

Ulterior, la data de

30 aprilie 2010, reclamanta s-a adresat cu o cerere și către Guvernul României,

prin care a solicitat în baza art. 166 din Legea nr. 84/1995, să îi acorde

justa despăgubire pentru imobilele predate Primăriei Z.N., însă până la data

formulării acțiuni nu a primit răspuns nici de la reprezentanții Guvernului

României, nici de la reprezentații ministerelor din subordinea sa.

În opinia

reclamantei, pârâtul încalcă atât prevederile art. 166 din Legea nr. 84/1995,

cât și Protocolul 1 al „Convenției pentru Apărarea Drepturilor omului și a

Libertăților Fundamentale.", în condițiile în care, nu și-a respectat

propriile sale obligații legale și nu i-a acordat despăgubirile ce i se cuvin,

conform nomelor aplicabile. Mai mult, pârâtul a refuzat nejustificat să îi

comunice orice informație cu privire la procedura despăgubirilor.

Prin întâmpinare,

pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată,

arătând că cele două corpuri de clădire care au făcut obiectul protocolului de

predare - primire semnat între reclamanta SC „R." SRL și Primăria Comunei

Z.N. nu se aflau la data încheierii acestuia evidențiate în Cartea Funciară și

deci, nu se aflau nici în proprietatea tabulară a SC R. SRL și nici a

antecesoarei acesteia - SC A.U. SRL.

În urma demersurilor

din ultimii ani, Primăria Z.N., prin primar, a reușit să intabuleze în cartea

funciară, în temeiul Legii cadastrului nr. 7/1996, Pct. III din Anexa la Legea

nr. 213/1998 și Legii nr. 354/2004, dreptul de proprietate, cu titlu de

domeniul public în favoarea Comunei Z.N., pentru aproape toate spațiile

(imobilele) afectate procesului de învățământ.

Astfel, imobilul

grădiniței a fost înscris în Cartea funciară, cu titlu de drept de proprietate

- domeniu public, în favoarea Comunei Z.N. în CF nr. X, nr. cadastral X, nr.

parcela 613/28 (Anexa nr. 1), iar imobilul școlii a fost înscris în Cartea

funciară, cu titlu de drept de proprietate - domeniu public, în favoarea

Comunei Z.N. în CF nr. Y, nr. cadastral Y, nr. parcela 613/29 ( Anexa nr. 2).

Pârâtul a solicitat

să se constate că reclamanta nu a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar că la

momentul predării imobilelor era deplin proprietar al acestora, prin urmare nu

se putea proceda la aplicarea art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995.

În cauză a formulat

cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtului Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, cererea fiind admisă în principiu prin

încheierea de ședință din 25 ianuarie 2011.

de Apel.

Curtea de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 62 din

21 februarie 2011, a respins acțiunea reclamantei; a admis cererea de

intervenție în favoarea pârâtului formulată de intervenientul Ministerul

Educației Cercetării Tineretului și Sportului și a respins cererea privind

cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a pretins

că este proprietara celor două clădiri cu destinație de școală și grădiniță, pe

care le-a predat la data de 02 aprilie 2010 Primăriei Comunei Z.N., județul

Arad, pe bază de proces-verbal, predare care s-a făcut în temeiul Legii

învățământului nr. 84/1995, pentru întregirea bazei materiale aferentă

procesului de instruire și de educație, astfel că are dreptul la despăgubirile

prevăzute de art. 166 pct. 3 din legea amintită.

Prima instanță a

reținut că înscrisurile depuse de reclamantă, în speță, adresa nr. 102377/18

august 2009 emisă de Primăriei Comunei Z.N., care atestă că cele două clădiri

făceau parte, la data emiterii adresei, din patrimoniul SC A.U. SA, coroborată

cu factura fiscală emisă pentru „cesiunea” mai multor bunuri din patrimoniul SC

A.U. SA către reclamantă, nu dovedesc dreptul de proprietate al reclamantei.

Astfel, adresa unei

primării nu atestă componența patrimoniului unei societăți comerciale, în speță

a SC A.U. SA, societatea de la care reclamanta pretinde că a dobândit

proprietatea.

Prima instanță a

arătat că și în situația în care SC A.U. SA ar fi fost proprietara celor două

clădiri, din înscrisurile existente la dosarul cauzei nu rezultă că

proprietatea a fost transmisă reclamantei, în condițiile în care, pârâtul și

intervenientul au depus un contract de vânzare-cumpărare încheiat între SC A.U.

SA, în calitate de vânzător, și reclamantă, în calitate de cumpărător, din care

rezultă vânzarea mai multor imobile din C.F. X Z.N., nu însă și parcelele Cc

613/28 și 613/29 pe care sunt edificate școala și grădinița.

În concluzie, prima

instanță a arătat că și în ipoteza în care, predarea - preluarea s-a făcut

legal și că cele două clădiri nu erau exceptate de predare în temeiul primei

teze a alin. (3) art. 166 din Legea învățământului nr. 84/1995, în vigoare la

data întocmirii procesului-verbal de predare-primire, reclamanta nu ar avea

dreptul la despăgubiri decât dacă ar fi făcut dovada că bunurile s-au aflat în

patrimoniul său, ceea ce, după cum s-a arătat, nu este cazul.

de reclamantă.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs reclamanta SC R. SRL, invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurenta-reclamantă susține că prima instanță în mod eronat a respins

acțiunea cu motivarea că nu a dovedit calitatea de proprietar al imobilelor,

deși din actele depuse la dosar coroborate cu dispozițiile legale aplicabile

imobilelor în cauză, rezultă fără echivoc că atât recurenta-reclamantă cât și

succesoarea sa au fost proprietari extratabulari ai clădirilor cu destinație de

grădiniță și școală predate în data de 02 aprilie 2010.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs arată că

antecesoarea, SC A.U. SA, nu a dobândit în proprietate în temeiul H.G. nr.

834/1991 și terenul aferent clădirilor cu destinație de grădiniță și școală și,

pe cale de consecință, aceste construcții nu au fost înregistrate în cartea

funciară, iar obiect al transferului dreptului de proprietate l-au format doar

construcțiile (scoală și grădiniță) fără teren fiind încheiată în acest sens

factura nr. 3 din 30 iunie 2009 cu anexa aferentă.

Mai susține că

dreptul de proprietate este dovedit și de faptul că, consecințele juridice ale

dreptului de proprietate, respectiv înregistrarea în inventar, calculul

amortizării și obligația declarării și plății impozitelor locale, s-au regăsit

în sarcina sa și a antecesoarei sale.

Referitor la

mijloacele de probă ale dreptului la proprietate, menționează

recurenta-reclamantă că obligarea sa la predarea imobilelor echivalează cu o

expropriere de facto situație în care ar fi aplicabile prevederile art. 19 pct.

3 din Legea nr. 255/2010, din 14 decembrie 2010, privind exproprierea pentru

cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes

național, județean și local, iar dovada dreptului de proprietate și a

celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate se face prin orice

mijloace de probă admise de lege.

O critică distinctă

vizează încălcarea prevederilor art. 166 din Legea nr. 84/1995, cât și

Protocolul 1 al „Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale", deoarece a fost privată de proprietatea

imobilelor cu destinație de grădiniță și școală aflate în patrimoniul

societății iar reintegrarea imobilelor cu destinație de grădiniță și școală

aflate în patrimoniul său și în patrimoniul Comunei Z.N. i-a creat un

prejudiciu considerabil, pentru restabilirea echilibrului, pârâtul-intimat are

obligația să acorde o justă despăgubire.

intimaților.

În recurs au formulat

întâmpinări Guvernul României și Ministerul Educației, Cercetării,Tineretului

și Sportului prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat,

insistând asupra faptului că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada deplină a

dreptului de proprietate în privința imobilelor grădiniță și școală la momentul

predării acestora și prin urmare nu se putea proceda la aplicarea art. 166

alin. (3) din Legea nr. 84/1995.

în recurs.

În cadrul probei cu

înscrisuri, admisibilă în recurs conform art. 305 C. proc. civ., recurenta a

prezentat factura nr. 3 din 30 iunie 2009 cu anexa aferentă în care sunt

cuprinse și grădinița și școala: listele de inventar mijloace fixe SC A.U. SA

și SC R. SRL; declarația de impunere nr. 346 din 30 ianuarie 2006, depusă de SC

A.U. SA și declarația de impunere 2686 din 30 iunie 2009 depusă de SC R. SRL,

declarațiile pentru stabilirea impozitului pe clădiri taxei pentru folosirea

terenurilor proprietate de stat pe anii 1993, 1994, fișe de inventar 1990;

1992, 1993.

II. Considerentele

Înaltei curți asupra recursului.

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în

întâmpinări cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că este legală sub toate aspectele, așa încât

va fi menținută pentru argumentele prezentate în continuare.

1.Argumentele de fapt

și de drept relevante.

Obiectul acțiunii

judiciare formulate de recurenta-reclamantă vizează în esență obligarea

intimatului-pârât de a derula procedura instituită prin art. 166 alin. (3) din

Legea nr. 84/1995 a învățământului cu modificările și completările ulterioare,

în vederea acordării unei juste despăgubiri pentru cele două clădiri, cu

destinație de școală și respectiv grădiniță predate la data de 02 aprilie 2010

Primăriei Comunei Z.N. județul Arad.

Prima instanță pentru

considerentele reținute în cuprinsul sentinței recurate a respins acțiunea,

deoarece reclamanta nu a făcut dovada calității de proprietar al imobilelor,

soluție împărtășită și de instanța de control judiciar.

Într-adevăr textul de

lege aplicabil este art. 166 alin. (3) din Legea învățământului nr. 84/1995

care la data preluării imobilelor, respectiv data încheierii procesului-verbal

din 02 aprilie 2010 avea următorul conținut .

„Baza materială

aferentă procesului de instruire și educație, .. realizată din fondurile

statului sau din fondul instituțiilor și întreprinderilor de stat în perioada

anterioară datei de 22 decembrie 1989 se reintegrează fără plată în patrimoniul

Ministerului Educației și Cercetării, .., și, după caz, în domeniul public al

comunelor, orașelor, municipiilor, .., cu excepția bunurilor care au intrat în

proprietatea agenților economici privați. În aceleași condiții se reintegrează

fără plată și imobilele care, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990

privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și

societăți comerciale, cu modificările ulterioare, cu trecut în patrimoniul unor

societăți comerciale, indiferent de statutul capitalului social al acestora.

Reintegrarea se face pe bază de protocol de predare-preluare. Justa despăgubire

se acordă, pentru fiecare caz, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea

Ministerului Educației și Cercetării și a Ministerului Finanțelor Publice, în

termen de 60 de zile de la data semnării protocolului de predare-preluare.

Cuantumul despăgubirii se stabilește în termen de 30 de zile de la data

semnării protocolului de predare-preluare, de către o comisie de evaluare

formată din reprezentanți ai Ministerului Educației și Cercetării, Ministerului

Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și ai Ministerului Finanțelor

Publice, constituită prin ordin comun”.

Prima instanță a

reținut că înscrisurile depuse de reclamantă nu dovedesc proprietatea acesteia

asupra celor două corpuri de clădire care au făcut obiectul protocolului de

predare-primire semnat între reclamanta SC R. SRL și Primăria Comuna Z.N.

deoarece nu se aflau la data încheierii acestuia evidențiate în Cartea Funciară

și deci nu se aflau nici în proprietatea tabulară a SC R. SRL și nici a

antecesoarei acesteia - SC A.U.

Intabularea în Cartea

funciară s-a realizat, în temeiul Legii cadastrului nr. 7/1996 de către

intimata-pârâtă respectiv, imobilul grădiniței a fost înscris în Cartea

funciară, cu titlu de drept de proprietate - domeniul public, în favoarea

Comunei Z.N. în CF nr. X, nr. cadastral X, nr. parcela 613/28 iar imobilul

școlii a înscris în Cartea funciară, cu titlu de drept de proprietate -

domeniul public, în favoarea comunei Z.N. CF nr. Y, nr. cadastral Y, nr. parcela

613/29.

Recurenta-reclamantă

arată că înregistrarea în cartea funciară a dreptului de proprietate al SC A.U.

SA asupra construcțiilor din patrimoniul său s-a efectuat numai după ce

societatea a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenului, în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 834/1991privind stabilirea

și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de

stat; însă este de observat că terenurile aferente școlii și grădiniței nu au

fost cuprinse în certificatul de atestare al antecesoarei ei, așa cum de altfel

recunoaște prin motivele de recurs.

Pentru a dovedi

transferul dreptului de proprietate, precum și dreptul său de proprietate

asupra clădirilor cu destinație de grădiniță și școală, recurenta-reclamantă se

prevalează de factura nr. 3/30 iunie 2009 încheiată cu SC A.U., care aparent

face dovada convenției încheiate de părți însă în condițiile Legii cadastrului

era necesară înscrierea în Cartea funciară.

În lipsa acestei

intabulări nu poate fi reținută ca o dovadă deplină a dreptului de proprietate,

plata impozitelor și taxelor locale pe cele două clădiri plata care creează

numai o prezumție că cel care le achita este proprietar, fără însă a ține locul

documentelor care atesta proprietatea așa cum prevede art. 166 alin. (7) din

Legea nr. 84/1995 potrivit căreia deținătorii de bunuri prevăzute la alin. (3)

și (4) care urmează să fie reintegrate în patrimoniul învățământului sunt

obligați să pună la dispoziție împuterniciților Ministerului Educației,

Cercetării și Inovării, consiliilor locale sau conciliilor județene, după caz,

toate documentele care atestă proprietatea, precum și documentele necesare în

vederea înregistrării în evidențele contabile.

Chiar dacă SC A.U. SA

s-ar prevala de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea

unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale,

menționat în text, are următorul conținut: „bunurile din patrimoniul societății

comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt

titlu” în cauză nu s-a făcut dovada transferului de proprietate către

recurenta-reclamantă care are dreptul să se îndrepte împotriva antecesoarei sau

cu acțiune în evicțiune condițiile dreptului comun.

Cum

recurenta-reclamantă nu a dovedit că la momentul predării imobilelor era

proprietara acestora, nu se putea face aplicarea art. 166 alin. (3) din Legea

nr. 84/1995 și nu se poate reține nici încălcarea Protocolul nr. 1 Adițional la

Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, privind protecția proprietății.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi reținute, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală pe care o va menține.

soluției instanței de recurs.

În consecință, în

baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 C. proc. civ. recursul va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC R. SRL împotriva Sentinței nr. 62/21 februarie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM