ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5754/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2374 din 28 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, a admis acțiunea reclamanților S.N. și W.R., a anulat Dispoziția nr. 1558 din 26 iunie 2009, emisă de Primarul municipiului Timișoara și a dispus acordarea de despăgubiri bănești, în cote de ½ către fiecare reclamant, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Municipiul Timișoara, B-dul C., înscris în CF x Timișoara, nr. top 85. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că, prin acțiunea înregistrată sub nr. 5264/30/2009, la data de 25 august 2009, reclamantul S.N.

a chemat în judecată pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Dispoziției nr. 1558 din 26 iunie 2009, admiterea notificării nr. 214/2001 și, pe cale de consecință, acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în Timișoara, B-dul C. Prin precizarea depusă la dosar, s-au indicat ca reclamanți atât S.N., cât și W.R. Prin Dispoziția nr. 1558 din 26 iunie 2009, emisă în baza Legii 10/2001, Primăria Municipiului Timișoara a dispus respingerea Notificării nr. 214/2001, depusă prin intermediul BEJ D.D. & J.C., pe motiv că nu au făcut dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate invocate.

Deliberând cu prioritate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată. Din acțiunea introductivă, rezultă că instanța este învestită cu o contestație, în sensul dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, în sensul că obiectul și motivele de fapt se încadrează în mod exact în premisele textului. Este vorba despre solicitarea de anulare a dispoziției, cu consecința adoptării uneia dintre măsurile reparatorii prevăzute de lege, fără nici un fel de obligații în sarcina unei alte persoane decât emitentul actului contestat.

În acest context, întrucât nu se acordă în mod direct despăgubiri, ci se pune problema aplicării sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, tribunalul a admis excepția invocată, cu consecința respingerii acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul menționat. Pe fond, tribunalul a reținut că, prin Notificarea nr. 214/2001 depusă la Biroul Executori Judecătorești Asociați D.D. și J.C., reclamantul S.N. a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în Timișoara, B-dul C., înscris în CF x Timișoara, nr. top. 85. În actul de sesizare, rezultă că reclamantul a avut în vedere reparații pentru proprietatea mamei sale, S.A., pentru ca, să existe declarația reclamantului S.N., prin care arată că este singurul moștenitor al celor două proprietare tabulare, mamă și mătușă.

Din aceste acte, tribunalul ar putea concluziona că reclamanta W.R. nu a formulat notificare, astfel că nu este îndreptățită să solicite anularea dispoziției emise, iar reclamantul are dreptul doar la cota de ½ din imobil, cât a aparținut mamei sale. Cu toate acestea, întrucât din actele de stare civilă completate în instanță, rezultă că reclamantul S.N. ar fi îndreptățit și la cota de ½ ce a aparținut mătușii sale, W.E., dacă fiul proprietarei tabulare nu a formulat pretenții, în condițiile legii speciale, iar, din această perspectivă, notificarea se referă la întregul imobil, tribunalul a considerat, în condițiile lipsei de opoziție a reclamantului S.N., singurul care s-ar putea opune la împărțirea dreptului cu un alt coproprietar - art. 4 alin. (4) din lege, că notificarea a fost formulată și în numele reclamantei W.R., astfel că ea are calitatea de a contesta dispoziția emisă cu privire la imobilul ce a constituit și proprietatea autoarei sale.

S-a avut în vedere, în acest sens, și procura acordată, în anul 2010, de către reclamanta menționată, notificatorului, care are rolul de a confirma actele efectuate în numele său, chiar dacă nu în mod expres cu această din urmă mențiune. Din cartea funciară depusă în forma actualizată, tribunalul a mai reținut că proprietari tabulari, în cote egale, asupra imobilului ce face obiectul notificării au fost mama reclamantului S.N., S.A., născută K., și W.E., născută K., prin urmare, două surori. Reclamanta W.R. este soția fiului proprietarei tabulare, W.T., decedat în anul 1995, în SUA. Prin urmare, ea dobândește, prin moștenire, proprietatea soțului, care a dobândit cota de ½ de la mama sa, proprietarul tabular.

Prin urmare, tribunalul a reținut că reclamanții au dovedit calitatea de persoane îndreptățite și dreptul de proprietate invocat, astfel încât se impune anularea dispoziției. Din cartea funciară nr. x Timișoara, rezultă că imobilul a fost înstrăinat, astfel că măsura subsecventă susceptibilă de adoptare devine aceea privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, pârâtul Municipiul Timișoara, reprezentat de Primarul municipiului Timișoara, solicitând, în principal, desființarea sa, cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar, schimbarea sa în întregime, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților.

În motivarea apelului, s-a invocat faptul că instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, săvârșind un exces de putere, în sensul că a dispus acordarea de despăgubiri bănești, în cote de ½, pentru fiecare reclamant, contrar legii care stabilește această competență în favoarea Comisiei speciale din cadrul unității administrativ-teritoriale, care, în urma unei proceduri administrative, înaintează dosarul pentru acordarea despăgubirilor Secretariatului General al Comisiei Centrale, care va analiza și stabili cuantumul final al despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite. Potrivit unei adrese transmise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin dispozițiile emise de persoanele deținătoare, nu se va mai putea stabili cuantumul despăgubirilor ce trebuie acordate, acest lucru fiind în competența exclusivă a Comisiei Centrale.

În aceste condiții, apelanta apreciază că, în mod greșit, instanța de fond a obligat instituția pârâtă la acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu. Prin Decizia civilă nr. 1034 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Timișoara, reprezentat de Primar, împotriva Sentinței civile nr. 2374 din 28 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, în contradictoriu cu reclamanții W.R. și S.N., decedat, demers judiciar continuat de moștenitorii R.S. și K.A.F. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Pentru a adopta această soluție, Curtea a expus următoarele argumente: A rezultat că susținerile din apel s-au bazat pe o altfel de înțelegere a dispozitivului sentinței, din care, în mod eronat, s-a dedus că instanța a comis un abuz de putere, încălcându-și competența generală stabilită de lege în favoarea unor instituții din afara sistemului judiciar. Observarea atentă și onestă a cererii reclamanților și a dispozitivului sentinței ar fi trebuit să conducă la concluzia că instanța de fond a statuat, cu respectarea fidelă a dreptului de dispoziție al părților, dar și a competenței ce-i este recunoscută prin lege. În concret, tribunalul a constatat, în primul rând, calitatea reclamanților S.N.

și W.R. de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, precum și cota parte din valoarea ipotetică a despăgubirilor ce li se vor acorda, în raport cu gradul de rudenie dintre aceștia și foștii proprietari tabulari ai imobilului la momentul preluării lui de către stat, ambele dispoziții fiind expresia principiului plenitudinii de jurisdicție a instanței de fond, dar și a dispozițiilor legii speciale menționate, respectiv art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (1) și 2 ale acestei legi.

În al doilea rând, tribunalul a dispus acordarea de despăgubiri pentru imobilul ce nu mai poate fi retrocedat, însă, prin referire expresă la procedura legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - (care presupune, în mod evident, dreptul la decizia finală în materie, în favoarea Comisiei Centrale pentru stabilirea și acordarea despăgubirilor), fără a-i fi impusă instituției pârâte vreo obligație pozitivă de plată a despăgubirilor, cum, în mod greșit, a înțeles aceasta. Concluzionând, a rezultat că afirmațiile instituției pârâte sunt fără suport real și că Tribunalul Timiș a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, cu respectarea întocmai a competenței sale generale și materiale. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârilor judecătorești atacate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de către reclamanții W.R.

și S.N., în principal, ca nefondată și neîntemeiată, iar, în subsidiar, ca nelegală, în ceea ce privește acordarea despăgubirilor bănești de către aceasta instituție. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., pârâtul a arătat următoarele: Instanța de fond și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, iar, prin sentința pronunțată, a săvârșit un exces de putere, în sensul că a dispus acordarea de despăgubiri bănești, în cote de ½, către fiecare reclamant, contrar legii speciale care stabilește aceste competențe comisiei speciale din cadrul unității administrativ teritoriale. Conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G.

nr. 81/2007, prevederile referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent - constând în despăgubiri - propuse prin actele emise în cursul fazei administrative de soluționare a notificărilor se înaintează Secretariatului General al Comisiei Centrale, constituite anume în vederea analizării și stabilirii cuantumului final al despăgubirilor cuvenite și acordate persoanelor îndreptățite, pentru a fi transmise unor evaluatori, în sensul dispozițiilor art. 3 lit. d) din acest titlu, desemnați, potrivit art. 13 alin. (7), de către acea comisie centrală.

Or, în conformitate cu adresa Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților nr. 681168 din 17 martie 2006, dispozițiile emise în soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 nu vor mai stabili cuantumul despăgubirilor, ci numai propunerea de acordare a acestora, cuantumul final al despăgubirilor va fi stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în urma parcurgerii procedurii reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Sub un prim aspect, se constată că recurentul pârât invocă doar în mod formal dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., întrucât, în speța dedusă judecații, nu exista un act juridic dedus judecății, în sensul de negotium juris, ale cărui clauze să fi fost distorsionate de către instanță, în procesul de interpretare al acestuia. În același sens, trebuie precizat ca depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și săvârșirea unui exces de putere nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., astfel cum, în mod eronat, pretinde recurentul, ci această critică s-ar subsuma pct. 4 al art. 304, care, însă, nu este incident în cauză, întrucât instanțele de fond și-au respectat pe deplin atribuțiile instituite de lege în această materie.

Astfel, dispunând ca acordarea despăgubirilor bănești, în cote de ½ către fiecare reclamant, să se realizeze în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin care este reglementată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Municipiul Timișoara, B-dul C., înscris în CF x Timișoara, nr. top 85, instanțele anterioare nu au instituit, în sarcina unității deținătoare, obligația de plată a despăgubirilor și nu au fixat cuantumul acestora, ci, cu respectarea prescripțiilor legii speciale și a plenitudinii de jurisdicție reglementate de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ce presupune posibilitatea examinării cauzei în fapt și în drept, au stabilit existența dreptului de proprietate, întinderea acestuia, calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților și natura despăgubirilor.

În acest context, doar ignorând considerentele expuse de aceste instanțe și conținutul dispozitivelor pronunțate, prin raportare la normele legii speciale, recurentul poate pretinde că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești în soluționarea prezentei cauze. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, împotriva Deciziei nr. 1034 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar împotriva Deciziei nr. 1034 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2012. Procesat de GGC - NN