ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5754/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5754/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2374 din 28

septembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, a admis acțiunea

reclamanților S.N. și W.R., a anulat Dispoziția nr. 1558 din 26 iunie 2009,

emisă de Primarul municipiului Timișoara și a dispus acordarea de despăgubiri

bănești, în cote de ½ către fiecare reclamant, în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Municipiul Timișoara, B-dul

C., înscris în CF x Timișoara, nr. top 85.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a avut în vedere că, prin acțiunea înregistrată sub nr.

5264/30/2009, la data de 25 august 2009, reclamantul S.N. a chemat în judecată

pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș,

solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea

Dispoziției nr. 1558 din 26 iunie 2009, admiterea notificării nr. 214/2001 și,

pe cale de consecință, acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat

în Timișoara, B-dul C. Prin precizarea depusă la dosar, s-au indicat ca

reclamanți atât S.N., cât și W.R.

Prin Dispoziția nr.

1558 din 26 iunie 2009, emisă în baza Legii 10/2001, Primăria Municipiului

Timișoara a dispus respingerea Notificării nr. 214/2001, depusă prin

intermediul BEJ D.D. & J.C., pe motiv că nu au făcut dovada calității de

persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate invocate.

Deliberând cu

prioritate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, invocate de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș, în conformitate cu dispozițiile art. 137

C. proc. civ., tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată.

Din acțiunea

introductivă, rezultă că instanța este învestită cu o contestație, în sensul

dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, în sensul că obiectul și motivele

de fapt se încadrează în mod exact în premisele textului. Este vorba despre

solicitarea de anulare a dispoziției, cu consecința adoptării uneia dintre

măsurile reparatorii prevăzute de lege, fără nici un fel de obligații în

sarcina unei alte persoane decât emitentul actului contestat.

În acest context,

întrucât nu se acordă în mod direct despăgubiri, ci se pune problema aplicării

sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001, prin Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, tribunalul a admis excepția invocată, cu

consecința respingerii acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul

menționat.

Pe fond, tribunalul a

reținut că, prin Notificarea nr. 214/2001 depusă la Biroul Executori

Judecătorești Asociați D.D. și J.C., reclamantul S.N. a solicitat acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilul situat în Timișoara, B-dul C., înscris în

CF x Timișoara, nr. top. 85.

În actul de sesizare,

rezultă că reclamantul a avut în vedere reparații pentru proprietatea mamei

sale, S.A., pentru ca, să existe declarația reclamantului S.N., prin care arată

că este singurul moștenitor al celor două proprietare tabulare, mamă și mătușă.

Din aceste acte,

tribunalul ar putea concluziona că reclamanta W.R. nu a formulat notificare,

astfel că nu este îndreptățită să solicite anularea dispoziției emise, iar

reclamantul are dreptul doar la cota de ½ din imobil, cât a aparținut

mamei sale.

Cu toate acestea,

întrucât din actele de stare civilă completate în instanță, rezultă că

reclamantul S.N. ar fi îndreptățit și la cota de ½ ce a aparținut

mătușii sale, W.E., dacă fiul proprietarei tabulare nu a formulat pretenții, în

condițiile legii speciale, iar, din această perspectivă, notificarea se referă

la întregul imobil, tribunalul a considerat, în condițiile lipsei de opoziție a

reclamantului S.N., singurul care s-ar putea opune la împărțirea dreptului cu

un alt coproprietar - art. 4 alin. (4) din lege, că notificarea a fost

formulată și în numele reclamantei W.R., astfel că ea are calitatea de a

contesta dispoziția emisă cu privire la imobilul ce a constituit și

proprietatea autoarei sale. S-a avut în vedere, în acest sens, și procura

acordată, în anul 2010, de către reclamanta menționată, notificatorului, care

are rolul de a confirma actele efectuate în numele său, chiar dacă nu în mod

expres cu această din urmă mențiune.

Din cartea funciară

depusă în forma actualizată, tribunalul a mai reținut că proprietari tabulari,

în cote egale, asupra imobilului ce face obiectul notificării au fost mama

reclamantului S.N., S.A., născută K., și W.E., născută K., prin urmare, două

surori. Reclamanta W.R. este soția fiului proprietarei tabulare, W.T., decedat

în anul 1995, în SUA. Prin urmare, ea dobândește, prin moștenire, proprietatea

soțului, care a dobândit cota de ½ de la mama sa, proprietarul tabular.

Prin urmare,

tribunalul a reținut că reclamanții au dovedit calitatea de persoane

îndreptățite și dreptul de proprietate invocat, astfel încât se impune anularea

dispoziției.

Din cartea funciară

nr. x Timișoara, rezultă că imobilul a fost înstrăinat, astfel că măsura

subsecventă susceptibilă de adoptare devine aceea privind acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent bănesc, în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termen legal, pârâtul Municipiul Timișoara,

reprezentat de Primarul municipiului Timișoara, solicitând, în principal,

desființarea sa, cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar, schimbarea sa

în întregime, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților.

În motivarea

apelului, s-a invocat faptul că instanța și-a depășit atribuțiile puterii

judecătorești, săvârșind un exces de putere, în sensul că a dispus acordarea de

despăgubiri bănești, în cote de ½, pentru fiecare reclamant, contrar

legii care stabilește această competență în favoarea Comisiei speciale din

cadrul unității administrativ-teritoriale, care, în urma unei proceduri

administrative, înaintează dosarul pentru acordarea despăgubirilor

Secretariatului General al Comisiei Centrale, care va analiza și stabili

cuantumul final al despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite.

Potrivit unei adrese

transmise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin

dispozițiile emise de persoanele deținătoare, nu se va mai putea stabili

cuantumul despăgubirilor ce trebuie acordate, acest lucru fiind în competența

exclusivă a Comisiei Centrale.

În aceste condiții,

apelanta apreciază că, în mod greșit, instanța de fond a obligat instituția

pârâtă la acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu.

Prin Decizia civilă

nr. 1034 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a

respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Timișoara, reprezentat de Primar,

împotriva Sentinței civile nr. 2374 din 28 septembrie 2010, pronunțată de

Tribunalul Timiș, secția civilă, în contradictoriu cu reclamanții W.R. și S.N.,

decedat, demers judiciar continuat de moștenitorii R.S. și K.A.F. și pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Pentru a adopta

această soluție, Curtea a expus următoarele argumente:

A rezultat că

susținerile din apel s-au bazat pe o altfel de înțelegere a dispozitivului

sentinței, din care, în mod eronat, s-a dedus că instanța a comis un abuz de

putere, încălcându-și competența generală stabilită de lege în favoarea unor

instituții din afara sistemului judiciar.

Observarea atentă și

onestă a cererii reclamanților și a dispozitivului sentinței ar fi trebuit să

conducă la concluzia că instanța de fond a statuat, cu respectarea fidelă a

dreptului de dispoziție al părților, dar și a competenței ce-i este recunoscută

prin lege.

În concret,

tribunalul a constatat, în primul rând, calitatea reclamanților S.N. și W.R. de

persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001, precum și cota parte din valoarea ipotetică a despăgubirilor ce li se

vor acorda, în raport cu gradul de rudenie dintre aceștia și foștii proprietari

tabulari ai imobilului la momentul preluării lui de către stat, ambele

dispoziții fiind expresia principiului plenitudinii de jurisdicție a instanței

de fond, dar și a dispozițiilor legii speciale menționate, respectiv art. 3

alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (1) și 2 ale acestei legi.

În al doilea rând,

tribunalul a dispus acordarea de despăgubiri pentru imobilul ce nu mai poate fi

retrocedat, însă, prin referire expresă la procedura legii speciale - Titlul

VII din Legea nr. 247/2005 - (care presupune, în mod evident, dreptul la

decizia finală în materie, în favoarea Comisiei Centrale pentru stabilirea și

acordarea despăgubirilor), fără a-i fi impusă instituției pârâte vreo obligație

pozitivă de plată a despăgubirilor, cum, în mod greșit, a înțeles aceasta.

Concluzionând, a

rezultat că afirmațiile instituției pârâte sunt fără suport real și că

Tribunalul Timiș a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, cu respectarea

întocmai a competenței sale generale și materiale.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Timișoara, prin

Primar, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârilor judecătorești

atacate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de către

reclamanții W.R. și S.N., în principal, ca nefondată și neîntemeiată, iar, în

subsidiar, ca nelegală, în ceea ce privește acordarea despăgubirilor bănești de

către aceasta instituție.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., pârâtul a arătat următoarele:

Instanța de fond și-a

depășit atribuțiile puterii judecătorești, iar, prin sentința pronunțată, a

săvârșit un exces de putere, în sensul că a dispus acordarea de despăgubiri

bănești, în cote de ½, către fiecare reclamant, contrar legii speciale

care stabilește aceste competențe comisiei speciale din cadrul unității

administrativ teritoriale.

Conform Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007, prevederile

referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent - constând în despăgubiri -

propuse prin actele emise în cursul fazei administrative de soluționare a

notificărilor se înaintează Secretariatului General al Comisiei Centrale,

constituite anume în vederea analizării și stabilirii cuantumului final al

despăgubirilor cuvenite și acordate persoanelor îndreptățite, pentru a fi

transmise unor evaluatori, în sensul dispozițiilor art. 3 lit. d) din acest

titlu, desemnați, potrivit art. 13 alin. (7), de către acea comisie centrală.

Or, în conformitate

cu adresa Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților nr. 681168

din 17 martie 2006, dispozițiile emise în soluționarea notificărilor formulate

în temeiul Legii nr. 10/2001 nu vor mai stabili cuantumul despăgubirilor, ci

numai propunerea de acordare a acestora, cuantumul final al despăgubirilor va

fi stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în urma

parcurgerii procedurii reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr.

247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect,

se constată că recurentul pârât invocă doar în mod formal dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ., întrucât, în speța dedusă judecații, nu exista un act

juridic dedus judecății, în sensul de negotium juris, ale cărui clauze să fi

fost distorsionate de către instanță, în procesul de interpretare al acestuia.

În același sens,

trebuie precizat ca depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și săvârșirea

unui exces de putere nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., astfel cum, în mod eronat, pretinde recurentul, ci această critică

s-ar subsuma pct. 4 al art. 304, care, însă, nu este incident în cauză,

întrucât instanțele de fond și-au respectat pe deplin atribuțiile instituite de

lege în această materie.

Astfel, dispunând ca

acordarea despăgubirilor bănești, în cote de ½ către fiecare reclamant,

să se realizeze în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin care

este reglementată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor

aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din

aplicarea Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Municipiul Timișoara,

B-dul C., înscris în CF x Timișoara, nr. top 85, instanțele anterioare nu au

instituit, în sarcina unității deținătoare, obligația de plată a despăgubirilor

și nu au fixat cuantumul acestora, ci, cu respectarea prescripțiilor legii

speciale și a plenitudinii de jurisdicție reglementate de art. 6 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, ce presupune posibilitatea examinării cauzei în

fapt și în drept, au stabilit existența dreptului de proprietate, întinderea

acestuia, calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților și natura

despăgubirilor.

În acest context,

doar ignorând considerentele expuse de aceste instanțe și conținutul dispozitivelor

pronunțate, prin raportare la normele legii speciale, recurentul poate pretinde

că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești în soluționarea

prezentei cauze.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar,

împotriva Deciziei nr. 1034 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar

împotriva Deciziei nr. 1034 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - NN