ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 784/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 784/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra cererii de recurs de
față,
Din examinarea lucrărilor
din dosar constată că,
Prin sentința civilă nr. 8016 din 2 noiembrie 2004,
pronunțată în dosarul 11853/2004, Judecătoria Sectorului 2 București a admis
excepția de necompetență materială a instanței și a declinat soluționarea
cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială.
Pentru a hotărî astfel,
instanța a avut în vedere disp. art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., art. 159 pct.
2 cu art. 158 alin. (3) C. proc. civ., în determinarea obiectului cererii și a
câtimii acestuia fiind avute în vedere atât debitul principal cât și penalitățile
de întârziere.
După declinare cauza a fost
înregistrată sub nr. 12595/2004.
Prin întâmpinarea formulată,
pârâta a invocat excepția prematurității cererii, întrucât nu au fost
respectate cerințele art. 7201 C. proc. civ., reclamanta nu a indicat data
stabilită pentru întâlnirea părților în convocarea la conciliere; pe fondul
litigiului s-a solicitat respingerea capătului de cerere privind penalitățile
de întârziere potrivit termenilor contractului pârâta a notificat că înțelege
să achite debitul restant prin compensare, reclamanta refuzând această
modalitate de plată, astfel că nu poate fi reținută în sarcina sa o culpă în
executarea cu întârziere a obligației de plată.
Prin încheierea de la 16
martie 2005, instanța de fond a respins excepția prematurității ca nefondată.
Prin sentința civilă nr. 2320
din 18 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 12595/2004 Tribunalul București a
admis acțiunea, a obligat pârâta la plata sumei de 2.646.192.449 lei
reprezentând 977.121.909 lei contravaloare marfă și 1.669.070.540 lei -
penalități de întârziere; cu cheltuieli de judecată 74.913.850 lei.
Pentru a hotărî astfel
instanța a reținut că potrivit clauzelor contractuale creditorul nu este
obligat a accepta plata prin compensare decât în cazul în care valoarea
procesului - verbal de compensare acoperă contravaloarea mai multor facturi iar
finalizarea compensării se realizează în termenul de scadență de 30 de zile de
la data emiterii primei facturi, condiții ce nu au fost întrunite în cauză.
S-a apreciat că neexecutarea
la scadență a obligației de plată se datorează culpei pârâtei.
A fost respinsă apărarea
pârâtei întemeiată pe dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002
întrucât dispozițiile nu sunt întrunite contractului încheiat anterior intrării
în vigoare a prevederilor legale.
Prin decizia nr. 144/R din
20 martie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,
se admite apelul formulat de apelanta SC B.A.D.M. SA împotriva sentinței
comerciale nr. 2320 din 18 mai 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a
VI a comercială, în dosarul nr. 12595/2004, în contradictoriu cu intimata SC V.
SA, se schimbă în parte sentința apelată, în sensul că se reduce cuantumul
penalităților de întârziere la care a fost obligată pârâta la suma de 977.121.909
lei și corespunzător, și cuantumul sumei stabilite în sarcina sa cu titlu de
cheltuieli de judecată - la 62.430.550 lei și sunt menținute celelalte
dispoziții ale sentinței.
Pentru a pronunța această
soluție, instanța de apel a apreciat cu privire la excepția prematurității
reiterate de către apelanta - pârâtă, ca fiind temeinică soluția instanței de
fond deoarece, reclamanta, cu respectarea procedurii reglementată prin art. 7201
C. proc. civ. a convocat pârâta la conciliere - adresa din 5 mai 2004.
Este adevărat că din
cuprinsul adresei nu rezultă data stabilită pentru întâlnirea părților, însă
pârâta a răspuns prin adresa din 10 mai 2004, a recunoscut debitul datorat
propunând achitarea parțială a acestuia prin compensarea sumei de 351.729.252
lei. În consecință în conformitate cu dispozițiile art. 7201 alin. (5) C. proc.
civ., la data de 27 septembrie 2004, data sesizării instanței - termenul de 30
de zile de la data primirii convocării era împlinit; de asemenea, refuzul
reclamantei de a accepta plata prin compensare a făcut imposibilă concilierea.
Astfel că în mod corect instanța de fond apreciind întrunite cerințele art. 7201
C. proc. civ. și art. 109 alin. (2) C. proc. civ. a respins excepția
prematurității ca nefondată.
Cu privire la cel de al doilea
motiv de apel, Curtea de Apel a constatat că, din interpretarea clauzelor
contractuale art. 6 vânzătorul poate accepta plata prin compensare deși dacă
valoarea procesului - verbal de compensare poate acoperi contravaloarea mai
multor facturi și finalizarea compensării se realizează în termenul scadent de
30 de zile de la data emiterii primei facturi luată în calcul în
procesul-verbal de compensare.
Or, din nota de calcul a rezultat
că facturile a căror contravaloare nu a fost achitată integral au fost emise la
26 mai 2003; 9 iunie 2003; 12 iulie 2003; 13 iunie 2003 condiții în care
propunerea de plată prin compensare adusă la cunoștința reclamantei prin
notificarea din 8 mai 2004 nu întrunește cerințele impuse prin art. 6 din
contract "finalizarea compensării se va realiza în termenul de scadență de
30 de zile de la data emiterii primei facturi luată în calcul în procesul de
compensare".
Instanța de control judiciar
a considerat că refuzul reclamantei de a accepta plata prin compensare, este
justificat, iar culpa în neexecutarea în termenul scadent a obligației de plată
revin debitoarei și că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 1144 C.
civ. întrucât plata prin compensare opera prin convenția părților în termenii conveniți
de către acestea și în consecință, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3)
din contract pentru fiecare zi de întârziere a plăților debitoarea datorează
penalități de 0,4% zi întârziere care, însă au fost calculate conform art. 4 alin.
(3) din Legea nr. 469/2002 conform actului adițional din 2003 la contractul din
2002 aceste dispoziții completând convenția pârtilor. În consecință, întrucât
potrivit dispozițiilor sus amintite totalul penalităților pentru
întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt
calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul, a
fost pronunțată soluția de mai sus.
Împotriva deciziei
menționate a formulat recurs pârâta SC B.A.D.M. SA Bucuresti.
Recurenta a invocat
prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului,
modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii excepției
prematurității, iar pe fond respingerea acțiunii. În subsidiar s-a solicitat
respingerea pretențiilor privitoare la penalitățile contractuale.
În dezvoltarea motivului de
recurs invocat, recurenta a susținut că decizia instanței de apel este
netemeinică și nelegală deoarece greșit s-a respins excepția prematurității, in
speță sunt aplicabile dispozițiile art. 1027 C. civ., iar penalitățile nu se
datorează deoarece recurenta a solicitat compensarea.
Analizând decizia atacată
prin prisma motivului de recurs invocat și a criticilor formulate, nu rezultă
că instanța de apel a recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speței
sau că a aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau
prea restrâns ori cu totul eronat.
Susținerile recurentei
privind nelegalitatea respingerii excepției prematurității acțiunii, nu sunt
fondate întrucât, instanța in mod corect, legal și motivat, a respins ca
neîntemeiata aceasta excepție.
În respectarea procedurii
reglementata de art. 720 indice 1 C. proc. civ., SC V. SA a convocat pârâta la
conciliere, omițând a înscrie data întâlnirii. În urma acestei convocări,
recurenta a răspuns prin adresa din 2004, a recunoscut debitul și a propus
achitarea acestuia prin compensare.
În consecință, ambele
instanțe in mod corect au apreciat ca sunt întrunite cerințele art. 720 indice
1 C. proc. civ.
În ceea ce privește
modalitățile de plata a mărfii, prevăzute in contractul din 2002, instanța în
mod corect a interpretat prevederile art. 6 prin care vânzătorul este cel care
poate accepta plata prin compensare in condițiile stipulate în mod expres.
Având în vedere că la datele
la care s-a propus compensarea debitului, termenul de 30 de zile era împlinit, SC
V. SA în mod justificat a refuzat aceasta modalitate de stingere a debitului.
Susținerile recurentei referitoare la faptul ca au fost acceptate alte plăți
prin compensare iar ordinele de compensare erau încheiate după 30 zile de la
data emiterii primei facturi, nu au relevantă în speță, întrucât numai
prevederea contractuală din art. 6 obligă părțile.
Fata de cele menționate, se
constată ca in speța nu sunt incidente prevederile art. 1027 C. civ., instanța
de fond si de apel in mod corect apreciind că, SC V. SA – vanzatorul - avea
posibilitatea, și nu obligația, să accepte plata prin compensare, daca erau
îndeplinite cele doua condiții stipulate in contract.
În ceea ce privește
obligarea recurentei la plata sumei de 977.121.909 lei cu titlu de penalități,
în baza art. 6 din contractul din 2002, în mod întemeiat acestea au fost
acordate de către instantele de fond si de apel. Susținerile recurentei
referitoare la faptul ca nu datorează penalități nu sunt întemeiate, întrucât
în contract au fost stipulate pentru fiecare zi de întârziere a plaților,
penalități de 0,4%/zi din valoarea facturilor neachitate. Ca urmare,
cumpărătorul (pârâta) datorează penalități de 0,4%/zi întârziere din valoarea
facturilor neachitate, insa acestea au fost acordate în conformitate cu dispozițiile
art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, aceste dispoziții completând
contractul si actul adițional din 2003.
Pentru considerentele de
fapt și de drept reținute mai sus, se va respinge recursul declarat de SC
B.A.D.M. SA Bucuresti împotriva deciziei nr. 931 din 25 mai 2007 pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a V a comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de SC B.A.D.M. SA Bucuresti împotriva deciziei nr. 144/R din 20 martie
2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința
publică, astăzi 27 februarie 2007.