ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 784/2008

Asupra cererii de recurs de față, Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, Prin sentința civilă nr. 8016 din 2 noiembrie 2004, pronunțată în dosarul 11853/2004, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția de necompetență materială a instanței și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială. Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere disp. art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., art. 159 pct. 2 cu art. 158 alin. (3) C. proc. civ., în determinarea obiectului cererii și a câtimii acestuia fiind avute în vedere atât debitul principal cât și penalitățile de întârziere. După declinare cauza a fost înregistrată sub nr. 12595/2004. Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepția prematurității cererii, întrucât nu au fost respectate cerințele art. 7201 C. proc.

civ., reclamanta nu a indicat data stabilită pentru întâlnirea părților în convocarea la conciliere; pe fondul litigiului s-a solicitat respingerea capătului de cerere privind penalitățile de întârziere potrivit termenilor contractului pârâta a notificat că înțelege să achite debitul restant prin compensare, reclamanta refuzând această modalitate de plată, astfel că nu poate fi reținută în sarcina sa o culpă în executarea cu întârziere a obligației de plată. Prin încheierea de la 16 martie 2005, instanța de fond a respins excepția prematurității ca nefondată. Prin sentința civilă nr. 2320 din 18 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 12595/2004 Tribunalul București a admis acțiunea, a obligat pârâta la plata sumei de 2.646.192.449 lei reprezentând 977.121.909 lei contravaloare marfă și 1.669.070.540 lei - penalități de întârziere; cu cheltuieli de judecată 74.913.850 lei.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că potrivit clauzelor contractuale creditorul nu este obligat a accepta plata prin compensare decât în cazul în care valoarea procesului - verbal de compensare acoperă contravaloarea mai multor facturi iar finalizarea compensării se realizează în termenul de scadență de 30 de zile de la data emiterii primei facturi, condiții ce nu au fost întrunite în cauză. S-a apreciat că neexecutarea la scadență a obligației de plată se datorează culpei pârâtei. A fost respinsă apărarea pârâtei întemeiată pe dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 întrucât dispozițiile nu sunt întrunite contractului încheiat anterior intrării în vigoare a prevederilor legale.

Prin decizia nr. 144/R din 20 martie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, se admite apelul formulat de apelanta SC B.A.D.M. SA împotriva sentinței comerciale nr. 2320 din 18 mai 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a comercială, în dosarul nr. 12595/2004, în contradictoriu cu intimata SC V. SA, se schimbă în parte sentința apelată, în sensul că se reduce cuantumul penalităților de întârziere la care a fost obligată pârâta la suma de 977.121.909 lei și corespunzător, și cuantumul sumei stabilite în sarcina sa cu titlu de cheltuieli de judecată - la 62.430.550 lei și sunt menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a apreciat cu privire la excepția prematurității reiterate de către apelanta - pârâtă, ca fiind temeinică soluția instanței de fond deoarece, reclamanta, cu respectarea procedurii reglementată prin art. 7201 C. proc.

civ. a convocat pârâta la conciliere - adresa din 5 mai 2004. Este adevărat că din cuprinsul adresei nu rezultă data stabilită pentru întâlnirea părților, însă pârâta a răspuns prin adresa din 10 mai 2004, a recunoscut debitul datorat propunând achitarea parțială a acestuia prin compensarea sumei de 351.729.252 lei. În consecință în conformitate cu dispozițiile art. 7201 alin. (5) C. proc. civ., la data de 27 septembrie 2004, data sesizării instanței - termenul de 30 de zile de la data primirii convocării era împlinit; de asemenea, refuzul reclamantei de a accepta plata prin compensare a făcut imposibilă concilierea. Astfel că în mod corect instanța de fond apreciind întrunite cerințele art. 7201 C. proc.

civ. și art. 109 alin. (2) C. proc. civ. a respins excepția prematurității ca nefondată. Cu privire la cel de al doilea motiv de apel, Curtea de Apel a constatat că, din interpretarea clauzelor contractuale art. 6 vânzătorul poate accepta plata prin compensare deși dacă valoarea procesului - verbal de compensare poate acoperi contravaloarea mai multor facturi și finalizarea compensării se realizează în termenul scadent de 30 de zile de la data emiterii primei facturi luată în calcul în procesul-verbal de compensare.

Or, din nota de calcul a rezultat că facturile a căror contravaloare nu a fost achitată integral au fost emise la 26 mai 2003; 9 iunie 2003; 12 iulie 2003; 13 iunie 2003 condiții în care propunerea de plată prin compensare adusă la cunoștința reclamantei prin notificarea din 8 mai 2004 nu întrunește cerințele impuse prin art. 6 din contract "finalizarea compensării se va realiza în termenul de scadență de 30 de zile de la data emiterii primei facturi luată în calcul în procesul de compensare". Instanța de control judiciar a considerat că refuzul reclamantei de a accepta plata prin compensare, este justificat, iar culpa în neexecutarea în termenul scadent a obligației de plată revin debitoarei și că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 1144 C. civ.

întrucât plata prin compensare opera prin convenția părților în termenii conveniți de către acestea și în consecință, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3) din contract pentru fiecare zi de întârziere a plăților debitoarea datorează penalități de 0,4% zi întârziere care, însă au fost calculate conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 conform actului adițional din 2003 la contractul din 2002 aceste dispoziții completând convenția pârtilor. În consecință, întrucât potrivit dispozițiilor sus amintite totalul penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul, a fost pronunțată soluția de mai sus.

Împotriva deciziei menționate a formulat recurs pârâta SC B.A.D.M. SA Bucuresti. Recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii excepției prematurității, iar pe fond respingerea acțiunii. În subsidiar s-a solicitat respingerea pretențiilor privitoare la penalitățile contractuale. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a susținut că decizia instanței de apel este netemeinică și nelegală deoarece greșit s-a respins excepția prematurității, in speță sunt aplicabile dispozițiile art. 1027 C. civ., iar penalitățile nu se datorează deoarece recurenta a solicitat compensarea.

Analizând decizia atacată prin prisma motivului de recurs invocat și a criticilor formulate, nu rezultă că instanța de apel a recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speței sau că a aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Susținerile recurentei privind nelegalitatea respingerii excepției prematurității acțiunii, nu sunt fondate întrucât, instanța in mod corect, legal și motivat, a respins ca neîntemeiata aceasta excepție. În respectarea procedurii reglementata de art. 720 indice 1 C. proc. civ., SC V. SA a convocat pârâta la conciliere, omițând a înscrie data întâlnirii. În urma acestei convocări, recurenta a răspuns prin adresa din 2004, a recunoscut debitul și a propus achitarea acestuia prin compensare.

În consecință, ambele instanțe in mod corect au apreciat ca sunt întrunite cerințele art. 720 indice 1 C. proc. civ. În ceea ce privește modalitățile de plata a mărfii, prevăzute in contractul din 2002, instanța în mod corect a interpretat prevederile art. 6 prin care vânzătorul este cel care poate accepta plata prin compensare in condițiile stipulate în mod expres. Având în vedere că la datele la care s-a propus compensarea debitului, termenul de 30 de zile era împlinit, SC V. SA în mod justificat a refuzat aceasta modalitate de stingere a debitului. Susținerile recurentei referitoare la faptul ca au fost acceptate alte plăți prin compensare iar ordinele de compensare erau încheiate după 30 zile de la data emiterii primei facturi, nu au relevantă în speță, întrucât numai prevederea contractuală din art. 6 obligă părțile.

Fata de cele menționate, se constată ca in speța nu sunt incidente prevederile art. 1027 C. civ., instanța de fond si de apel in mod corect apreciind că, SC V. SA – vanzatorul - avea posibilitatea, și nu obligația, să accepte plata prin compensare, daca erau îndeplinite cele doua condiții stipulate in contract. În ceea ce privește obligarea recurentei la plata sumei de 977.121.909 lei cu titlu de penalități, în baza art. 6 din contractul din 2002, în mod întemeiat acestea au fost acordate de către instantele de fond si de apel. Susținerile recurentei referitoare la faptul ca nu datorează penalități nu sunt întemeiate, întrucât în contract au fost stipulate pentru fiecare zi de întârziere a plaților, penalități de 0,4%/zi din valoarea facturilor neachitate.

Ca urmare, cumpărătorul (pârâta) datorează penalități de 0,4%/zi întârziere din valoarea facturilor neachitate, insa acestea au fost acordate în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, aceste dispoziții completând contractul si actul adițional din 2003. Pentru considerentele de fapt și de drept reținute mai sus, se va respinge recursul declarat de SC B.A.D.M. SA Bucuresti împotriva deciziei nr. 931 din 25 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V a comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de SC B.A.D.M. SA Bucuresti împotriva deciziei nr. 144/R din 20 martie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 27 februarie 2007.