ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2113/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 12 ianuarie 2007 și precizată la 14 martie 2007 reclamanta SC S. SRL București cheamă în judecată pe pârâta SC A.B. SRL Bucov solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să oblige pe pârâtă la plata sumei de 198.605,9947 lei reprezentând marfă livrată (beton) și neachitată, a sumei de 198.605,9947 lei reprezentând penalități calculate până la data de 1 iulie 2005, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr. 9788 din 12 septembrie 2007 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, admite cererea precizată formulată de reclamantă și obligă pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 198.605,99 lei debit principal și 198.605,99 lei penalități de întârziere, cu 10.927,43 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, reținând, în acest sens, că livrările de beton au fost făcute ulterior datei de 30 iulie 2004, prevăzută în contractul părților, respectiv în perioada 24 august-31 august 2004 în baza solicitărilor pârâtei care a recunoscut debitul aferent livrărilor menționate în facturile emise de reclamantă și acceptate la plată de către pârâtă, facturi în care se menționează că au fost emise conform contractului încheiat de părți, contract care în art.4 conține o clauză penală conform căreia în cazul neachitării la termen a facturilor emise de către furnizor, beneficiarul se obligă să plătească penalități de 0,15 % pe zi de întârziere raportate la valoarea mărfii neachitate.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe este respins ca nefondat, cu 1.190 lei cheltuieli de judecată în sarcina apelantei, prin decizia comercială nr. 59 din 31 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, care reține că în mod corect a interpretat instanța de fond că voința părților a fost aceea de a prelungi contractul (art. 2), în care s-a stipulat clauza penală pentru întârzierea la plata facturilor, astfel că în temeiul dispozițiilor art. 969 și art. 970 C. civ. în mod întemeiat a obligat pe pârâta apelantă și la plata penalităților de întârziere. Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs cerând, cu invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., admiterea acestuia, și pe fond respingerea capătului de cerere privind acordarea penalităților în cuantum de 198.605,99 lei, arătând că în mod eronat a reținut instanța de apel că, deși nu s-a încheiat un act adițional de prelungire a contractului, părțile ar fi convenit implicit asupra prelungirii acestuia, pârâta recurentă neemițând, de altfel, nici o comandă de livrare de beton nici înainte și nici după data de 30 iulie 2004, solicitările fiind făcute de ea verbal pentru livrările din perioada 24 august 2004-31 august 2004, astfel că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 969 și art. 970 C. civ. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata reclamantă solicită respingerea recursului ca nefondat, decizia recurată fiind legală și temeinică, penalitățile de întârziere fiind acordate în temeiul art. 4 din contract, cu respectarea Legii nr. 469/2002.

Recursul nu este fondat.

Examinând recursul din perspectiva motivelor invocate de recurentă se constată că decizia recurată este legală și temeinică, instanța criticată reținând corect că a fost prelungit contractul dintre părți, posibilitatea de prelungire fiind avută în vedere de art.2 din contract fără a se menționa expres ca actul adițional de prelungire să se întocmească în scris, livrările de beton fiind efectuate de intimata reclamantă în perioada 24 august-31 august 2004 în baza comenzilor verbale ale recurentei pârâte, conform celor afirmate chiar de recurentă în recursul său, prețul fiind calculat conform contractului dintre părți, contract potrivit clauzelor căruia s-a realizat și transportul și livrarea fiecărei comenzi, fiind acceptate de pârâta recurentă și facturile fiscale emise de reclamantă și care, cum întemeiat a reținut și instanța de apel și a recunoscut și recurenta, cuprind mențiunea „plata conform contractului”, ori singurul contract dintre părți este cel care avea ca unică dată de referință data de 30 iulie 2004, astfel că în mod corect a reținut instanța de control judiciar că referirile din facturile acceptate de recurenta pârâtă vizează acest contract astfel prelungit.

Or, dacă transportul și livrarea betonului ca și plata acestuia și determinarea prețului se fac potrivit clauzelor contractului, art. 1, art. 3 și dispozițiile art. 4 din același contract sunt aplicabile, neachitarea în termen a facturilor emise de furnizor antrenând plata de către beneficiar, pârâta recurentă, de penalități de 0,15%/zi de întârziere raportate la valoarea mărfii neachitate, penalități ce urmează a se stabili cu respectarea art. 4 din Legea nr. 459/2002. Astfel fiind, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtei împotriva deciziei instanței de apel urmează a fi respins ca nefondat. Cu aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. pârâta recurentă urmează a fi obligată să plătească reclamantei intimate suma de 3.808 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC A.B. SRL Bucov, județul Prahova împotriva deciziei nr. 59 din 31 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 3.808 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC S. SRL București. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 12 iunie 2008.