ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2113/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 12 ianuarie

2007 și precizată la 14 martie 2007 reclamanta SC S. SRL București cheamă în

judecată pe pârâta SC A.B. SRL Bucov solicitând instanței ca prin hotărârea ce

va pronunța să oblige pe pârâtă la plata sumei de 198.605,9947 lei reprezentând

marfă livrată (beton) și neachitată, a sumei de 198.605,9947 lei reprezentând

penalități calculate până la data de 1 iulie 2005, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr. 9788 din 12

septembrie 2007 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, admite cererea

precizată formulată de reclamantă și obligă pe pârâtă să plătească reclamantei

suma de 198.605,99 lei debit principal și 198.605,99 lei penalități de

întârziere, cu 10.927,43 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, reținând,

în acest sens, că livrările de beton au fost făcute ulterior datei de 30 iulie

2004, prevăzută în contractul părților, respectiv în perioada 24 august-31

august 2004 în baza solicitărilor pârâtei care a recunoscut debitul aferent

livrărilor menționate în facturile emise de reclamantă și acceptate la plată de

către pârâtă, facturi în care se menționează că au fost emise conform

contractului încheiat de părți, contract care în art.4 conține o clauză penală

conform căreia în cazul neachitării la termen a facturilor emise de către

furnizor, beneficiarul se obligă să plătească penalități de 0,15 % pe zi de

întârziere raportate la valoarea mărfii neachitate.

Apelul declarat de pârâtă împotriva

sentinței primei instanțe este respins ca nefondat, cu 1.190 lei cheltuieli de

judecată în sarcina apelantei, prin decizia comercială nr. 59 din 31 ianuarie

2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, care reține că în

mod corect a interpretat instanța de fond că voința părților a fost aceea de a

prelungi contractul (art. 2), în care s-a stipulat clauza penală pentru

întârzierea la plata facturilor, astfel că în temeiul dispozițiilor art. 969 și

art. 970 C. civ. în mod întemeiat a obligat pe pârâta apelantă și la plata

penalităților de întârziere.

Împotriva deciziei de mai sus pârâta

declară recurs cerând, cu invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., admiterea acestuia, și pe fond respingerea capătului de cerere

privind acordarea penalităților în cuantum de 198.605,99 lei, arătând că în mod

eronat a reținut instanța de apel că, deși nu s-a încheiat un act adițional de

prelungire a contractului, părțile ar fi convenit implicit asupra prelungirii

acestuia, pârâta recurentă neemițând, de altfel, nici o comandă de livrare de

beton nici înainte și nici după data de 30 iulie 2004, solicitările fiind

făcute de ea verbal pentru livrările din perioada 24 august 2004-31 august

2004, astfel că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor

art. 969 și art. 970 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar

intimata reclamantă solicită respingerea recursului ca nefondat, decizia

recurată fiind legală și temeinică, penalitățile de întârziere fiind acordate

în temeiul art. 4 din contract, cu respectarea Legii nr. 469/2002.

Recursul nu este fondat.

Examinând recursul din perspectiva

motivelor invocate de recurentă se constată că decizia recurată este legală și

temeinică, instanța criticată reținând corect că a fost prelungit contractul

dintre părți, posibilitatea de prelungire fiind avută în vedere de art.2 din

contract fără a se menționa expres ca actul adițional de prelungire să se

întocmească în scris, livrările de beton fiind efectuate de intimata reclamantă

în perioada 24 august-31 august 2004 în baza comenzilor verbale ale recurentei

pârâte, conform celor afirmate chiar de recurentă în recursul său, prețul fiind

calculat conform contractului dintre părți, contract potrivit clauzelor căruia

s-a realizat și transportul și livrarea fiecărei comenzi, fiind acceptate de

pârâta recurentă și facturile fiscale emise de reclamantă și care, cum

întemeiat a reținut și instanța de apel și a recunoscut și recurenta, cuprind

mențiunea „plata conform contractului”, ori singurul contract dintre părți este

cel care avea ca unică dată de referință data de 30 iulie 2004, astfel că în

mod corect a reținut instanța de control judiciar că referirile din facturile

acceptate de recurenta pârâtă vizează acest contract astfel prelungit.

Or, dacă transportul și livrarea

betonului ca și plata acestuia și determinarea prețului se fac potrivit

clauzelor contractului, art. 1, art. 3 și dispozițiile art. 4 din același

contract sunt aplicabile, neachitarea în termen a facturilor emise de furnizor

antrenând plata de către beneficiar, pârâta recurentă, de penalități de

0,15%/zi de întârziere raportate la valoarea mărfii neachitate, penalități ce

urmează a se stabili cu respectarea art. 4 din Legea nr. 459/2002.

Astfel fiind, cu aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtei împotriva deciziei instanței

de apel urmează a fi respins ca nefondat.

Cu aplicarea dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ. pârâta recurentă urmează a fi obligată să plătească reclamantei

intimate suma de 3.808 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC

A.B. SRL Bucov, județul Prahova împotriva deciziei nr. 59 din 31 ianuarie 2008

a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de 3.808

lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC S. SRL București.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 12 iunie 2008.