ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1208/2009

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 693 din 17ianuarie 2008 pronunțată în dosarul nr. 42056/3/2007, în fond după declinare spre competență soluționare, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acțiunea prin care reclamanta SC P. SA a solicitat obligarea pârâtei SC M.S. SRL la plata sumei totale de 221.756,77 Ron din care 108.869,98 Ron reprezentând contravaloare preț livrări beton și chirii auto, iar 112.886,76 Ron penalități de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată aferente litigiului.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în esență că reclamanta nu a probat existența raporturilor comerciale cu pârâta, întrucât facturile anexate acțiunii nu îndeplinesc cerințele art. 46 C. com., nepurtând nici ștampila reclamantei, nefiind dovedite existența raporturilor de locațiune sau o împuternicire din partea pârâtei cu identificarea unui delegat însărcinat cu ridicarea produselor pentru care se solicită prețul. A mai constatat instanța fondului că în lipsa încheierii unui contract între părți, prin care să se prevadă o clauză penală sancționatorie în condițiile art. 1066 C. civ. pentru situația executării cu întârziere sau necorespunzatoare de către debitor a obligațiilor contractuale, apare nefondată și solicitarea plății unor penalități de întârziere.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta. Prin decizia nr. 270 din 20 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VI a comercială, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, instanța de control judiciar apreciind că soluția tribunalului este temeinică și legală. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând prevederile art. 299 și urm. C. proc. civ. și susținând greșita aplicare a art. 1176 C. civ. și art. 46 C. com. A mai aratat recurenta că factura fiscală nr. 2835279 din 28 februarie 2007 este sub incidența O.U.G. nr. 110/2006, de modificare și completare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal - art. 155 alin. (5), cu aplicabilitate din 01 ianuarie 2007 și că, potrivit art. 46 C. com., facturile acceptate pot constitui mijloace de probă în litigiile comerciale, în speță facturile depuse având semnătura debitorului, astfel încât îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 1176 și urm. C. civ.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente: Recurenta solicită modificarea hotărârii instanței de apel și cu toate că motivele de recurs invocate sunt neindicate de către aceasta în drept, ele pot fi însă încadrate în motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând hotărârile instanței de fond si apel se observă că ele cuprind motivele pe care se sprijină si acestea nu sunt motive contradictorii ori străine de natura pricinii; instanța nu a schimbat natura ori înțelesul lămurit si vădit neindoielnic al actului juridic dedus judecății, iar hotărârea pronunțată este întemeiată legal si nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii . Instanța de fond si cea apel au reținut în mod corect că nu există raporturi contractuale comerciale între părțile din acest dosar si că acestea nici nu au fost probate de către recurenta-reclamantă SC P. SA, sarcina probei incumbându-i acesteia conform art. 1169 C. civ.

iar „cel ce face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească" . Legea română în Codul Civil are dispoziții imperative obligatorii care prevăd ca numai contractele scrise încheiate între părți beneficiază în caz de neexecutare a obligațiilor, de concursul coercitiv al statului, astfel: în art. 969 C. civ. se arata: "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante", si "Convențiile trebuie executate cu buna-credință." (art. 970 C. civ.). Deasemenea, în art. 46 C. com. se stipulează că numai "facturile acceptate " pot constitui o probă pentru existența unor obligații comerciale sau liberațiuni. " Recurenta nu a făcut dovada nici in fața instanței de fond, nici in apel și nici în recurs ca ar fi livrat produse către intimată sau că ar exista un contract de prestări servicii, de vânzare­-cumpărare sau raporturi de locațiune pentru a se putea solicita contravaloarea unei chirii auto sau alte obligații de plată.

Numai prin existența unui contract se putea dovedi existența unui acord de voință al părților, contract bilateral care ar fi născut drepturi si obligații pentru ambele părți cocontractante, adică raporturi juridice obligaționale. Acest contract, daca ar fi existat, ar fi trebuit să îndeplinească si anumite condiții pentru a putea fi considerat o convenție valabil încheiată, conform art. 948 C. civ. (1. capacitate de a contracta; 2. consimțământ valabil al părții care se obligă ; 3. obiect determinat si 4. cauza licită). Recurenta-reclamantă, nu numai că nu a dovedit executarea prestațiilor pentru care s-au emis facturile fiscale care nu au fost acceptate la plată (in acceptiunea legii), dar mai mult decât atât, aceste facturi inclusiv cea indicată prin cererea de recurs F.F.

nr. 2835279 din 28 februarie 2007 nu poartă la rubrica de primire semnătura niciunui angajat al intimatei. Tribunalul București reține în mod corect în sentința comercială nr. 693 din 17ianuarie 2008 că facturile depuse "nu îndeplinesc cerințele art. 46 C. com., nu poartă nici ștampila reclamantei" dar mai ales nu poartă nici ștampila intimatei pentru a putea fi considerate că sunt acceptate la plată. Față de faptul invocat și în cererea de recurs ca o singură factură (F. nr. 2835279 din 28 februarie 2007) ar cădea sub incidența Legii nr. 571/2003 (modificată si de O.U.G. nr. 110/2006) si nu ar fi fost necesară ștampila firmei emitente nu are nicio relevanță juridică asupra faptului că nu este o factură acceptată la plata de societatea intimată-parată.

lnstanța de apel a arătat în considerentele deciziei comerciale nr. 270 din 20 mai 2008 că prevederile Legii nr. 571/2003 [art. 155 alin. (5) si (6)] nu au rolul dovedirii raporturilor comerciale ci arată numai cerințele, informațiile pe care trebuie sa le cuprindă o factură (obligații ale unității emitente) având relevanță faptul că intimata nu își însușește semnăturile aplicate la rubrica "semnătura de primire" pe aceste facturi pentru că ele nu reprezintă semnăturile unor angajați ai acesteia, precum și faptul că unele facturi nici măcar nu au niciun fel de semnătură . Pentru toate aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P. SA București împotriva deciziei nr. 270 din 20 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VI a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC P. SA București împotriva deciziei nr. 270 din 20 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 8 aprilie 2009.