ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1208/2009

Asupra

recursului de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 693 din 17ianuarie 2008 pronunțată în dosarul nr. 42056/3/2007,

în fond după declinare spre competență soluționare, Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acțiunea prin care reclamanta SC

P. SA a solicitat obligarea pârâtei SC M.S. SRL la plata sumei totale de

221.756,77 Ron din care 108.869,98 Ron reprezentând contravaloare preț livrări

beton și chirii auto, iar 112.886,76 Ron penalități de întârziere, precum și la

plata cheltuielilor de judecată aferente litigiului.

Pentru a

pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în esență că reclamanta nu

a probat existența raporturilor comerciale cu pârâta, întrucât facturile

anexate acțiunii nu îndeplinesc cerințele art. 46 C. com., nepurtând nici

ștampila reclamantei, nefiind dovedite existența raporturilor de locațiune sau

o împuternicire din partea pârâtei cu identificarea unui delegat însărcinat cu

ridicarea produselor pentru care se solicită prețul.

A mai

constatat instanța fondului că în lipsa încheierii unui contract între părți,

prin care să se prevadă o clauză penală sancționatorie în condițiile art. 1066 C.

civ. pentru situația executării cu întârziere sau necorespunzatoare de către

debitor a obligațiilor contractuale, apare nefondată și solicitarea plății unor

penalități de întârziere.

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel reclamanta.

Prin decizia

nr. 270 din 20 mai 2008 a

Curții de Apel București, secția a VI a comercială, apelul reclamantei a fost

respins ca nefondat, instanța de control judiciar apreciind că soluția

tribunalului este temeinică și legală.

Împotriva

acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând prevederile art. 299 și

urm. C. proc. civ. și susținând greșita aplicare a art. 1176 C. civ. și art. 46

C. com.

A mai aratat recurenta

că factura fiscală nr. 2835279 din 28 februarie 2007 este sub incidența O.U.G.

nr. 110/2006, de modificare și completare a Legii nr. 571/2003 privind Codul

fiscal - art. 155 alin. (5), cu aplicabilitate din 01 ianuarie 2007 și că,

potrivit art. 46 C. com., facturile acceptate pot constitui mijloace de probă

în litigiile comerciale, în speță facturile depuse având semnătura debitorului,

astfel încât îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 1176 și urm. C. civ.

Analizând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge

recursul pentru următoarele considerente:

Recurenta

solicită modificarea hotărârii instanței de apel și cu toate că motivele de

recurs invocate sunt neindicate de către aceasta în drept, ele pot fi însă

încadrate în motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând

hotărârile instanței de fond si apel se observă că ele cuprind motivele pe care

se sprijină si acestea nu sunt motive contradictorii ori străine de natura

pricinii; instanța nu a schimbat natura ori înțelesul lămurit si vădit

neindoielnic al actului juridic dedus judecății, iar hotărârea pronunțată este

întemeiată legal si nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii

.

Instanța de

fond si cea apel au reținut în mod corect că nu există raporturi contractuale

comerciale între părțile din acest dosar si că acestea nici nu au fost probate

de către recurenta-reclamantă SC P. SA, sarcina probei incumbându-i acesteia

conform art. 1169 C. civ. iar „cel ce face o propunere în fața judecății

trebuie să o dovedească" .

Legea română

în Codul Civil are dispoziții imperative obligatorii care prevăd ca numai

contractele scrise încheiate între părți beneficiază în caz de neexecutare a

obligațiilor, de concursul coercitiv al statului, astfel: în art. 969 C. civ.

se arata: "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante", si "Convențiile trebuie executate cu buna-credință."

(art. 970 C. civ.).

Deasemenea, în

art. 46 C. com. se stipulează că numai "facturile acceptate " pot

constitui o probă pentru existența unor obligații comerciale sau liberațiuni.

"

Recurenta nu a

făcut dovada nici in fața instanței de fond, nici in apel și nici în recurs ca

ar fi livrat produse către intimată sau că ar exista un contract de prestări

servicii, de vânzare­-cumpărare sau raporturi de locațiune pentru a se putea

solicita contravaloarea unei chirii auto sau alte obligații de plată.

Numai prin

existența unui contract se putea dovedi existența unui acord de voință al

părților, contract bilateral care ar fi născut drepturi si obligații pentru

ambele părți cocontractante, adică raporturi juridice obligaționale.

Acest

contract, daca ar fi existat, ar fi trebuit să îndeplinească si anumite

condiții pentru a putea fi considerat o convenție valabil încheiată, conform

art. 948 C. civ. (1. capacitate de a contracta; 2. consimțământ valabil al

părții care se obligă ; 3. obiect determinat si 4. cauza licită).

Recurenta-reclamantă,

nu numai că nu a dovedit executarea prestațiilor pentru care s-au emis

facturile fiscale care nu au fost acceptate la plată (in acceptiunea legii),

dar mai mult decât atât, aceste facturi inclusiv cea indicată prin cererea de

recurs F.F. nr. 2835279 din 28 februarie 2007 nu poartă la rubrica de primire

semnătura niciunui angajat al intimatei.

Tribunalul

București reține în mod corect în sentința comercială nr. 693 din 17ianuarie 2008

că facturile depuse "nu îndeplinesc cerințele art. 46 C. com., nu poartă

nici ștampila reclamantei" dar mai ales nu poartă nici ștampila intimatei

pentru a putea fi considerate că sunt acceptate la plată.

Față de faptul

invocat și în cererea de recurs ca o singură factură (F. nr. 2835279 din 28

februarie 2007) ar cădea sub incidența Legii nr. 571/2003 (modificată si de O.U.G.

nr. 110/2006) si nu ar fi fost necesară ștampila firmei emitente nu are nicio

relevanță juridică asupra faptului că nu este o factură acceptată la plata de

societatea intimată-parată.

lnstanța de

apel a arătat în considerentele deciziei comerciale nr. 270 din 20 mai 2008 că

prevederile Legii nr. 571/2003 [art. 155 alin. (5) si (6)] nu au rolul

dovedirii raporturilor comerciale ci arată numai cerințele, informațiile pe

care trebuie sa le cuprindă o factură (obligații ale unității emitente) având

relevanță faptul că intimata nu își însușește semnăturile aplicate la rubrica

"semnătura de primire" pe aceste facturi pentru că ele nu reprezintă

semnăturile unor angajați ai acesteia, precum și faptul că unele facturi nici

măcar nu au niciun fel de semnătură .

Pentru toate

aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P. SA București împotriva deciziei

nr. 270 din 20 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VI a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC P. SA București împotriva deciziei nr. 270

din 20 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 8 aprilie 2009.