ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 642/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată reclamantul I.P. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Culturii și Cultelor, anularea Ordinului nr. 240/2008, reintegrarea în funcția de director general al Muzeului Național de Istorie al Transilvaniei din Cluj Napoca și plata indemnizației de la data eliberării din funcție. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin sentința civilă nr. 1526 din 21 iunie 2006 s-a constatat că dispozițiile art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 26/2005 nu îi sunt aplicabile întrucât nu pot retroactiva, astfel încât în baza acestei sentințe s-a dispus reîncadrarea reclamantului în funcția de director general.

S-a mai precizat că ulterior, în mod abuziv s-a emis un nou ordin în baza aceluiași temei legal ignorându-se hotărârile judecătorești anterioare. Prin sentința civilă nr. 1248 din 24 martie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins contestația reclamantului, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 1526/2006 a Curții de apel București s-a reținut că nu îi sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 26/2005 însă trebuie observat că această sentință nu stipulează că reclamantului nu îi vor fi aplicabile niciodată aceste dispoziții. Instanța a avut de analizat cu acea ocazie procedura de organizare a unei evaluări a proiectului de management anterior intrării în vigoare a Legii nr. 114/2006.

Faptul că o astfel de procedură a fost nelegal organizată în anul 2006 nu înseamnă că, față de dispozițiile Legii nr. 114/2006 nu se poate organiza o procedură legală după data intrării în vigoare a acestei legi. Mai mult, se poate observa că reclamantul a trimis un proiect de contract intitulat „contract de management" anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 26/2005 iar instanțele de judecată care au soluționat litigiile anterioare au constatat că nu îi este imputabil reclamantului faptul că acest contract întocmit în conformitate cu dispozițiile legislației anterioare nu a fost semnat de instituția pârâtă.

Or, contractul de care se face vorbire în hotărârile anterioare era valabil pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2007 astfel încât, după expirarea perioadei de valabilitate a acestui contract, reclamantul nu se mai poate prevala de dispozițiile legale de la data încheierii actului respectiv și nu poate pretinde ca legislația anterioară Legii nr. 114/2006 să îi fie aplicată și după data la care ar fi încetat de drept, prin expirarea termenului, contractul pe care l-a propus Ministerului Culturii și Cultelor. Împotriva acestei hotărâri reclamantul I.P. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului recurentul prezintă situația de fapt și totodată arată că reglementarea cadrului juridic, dintre Ministerul Culturii și Cultelor și directorii generali și, după caz, directorii instituțiilor publice subordonate, în vederea îmbunătățirii managementului acestor instituții, se realiza, la acea vreme, prin Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2129/2001 emis în temeiul prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 9/1996. Acest act normativ prevedea încheierea unui contract denumit „contract cadru" întocmit conform modelului prevăzut în anexa la ordin. Ulterior, prin O.G. nr. 26/2005 publicată în M.Of.

nr. 635 din 19 iulie 2005, în realizarea aceluiași scop, respectiv reglementarea managementului instituțiilor publice de cultură, legiuitorul a folosit sintagma „contract de management". Față de aceste dispoziții legale, s-a solicitat să se observe faptul că atât „contractul cadru" prevăzut în Ordinului Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2129/2001 cât și „contractul de management" reglementat ulterior prin dispozițiile O.G. nr. 26/2005, au același obiect de reglementare, respectiv managementul instituțiilor publice subordonate Ministerului Culturii și Cultelor. Acest aspect rezultă de altfel din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din O.G.

nr. 26/2005, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 114/2006, reținut de instanța de fond, din care rezultă faptul ca legiuitorul a exclus de la aplicarea acestui text conducătorii instituțiilor publice care la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanței aveau încheiat contractul de management. Or, acest contract, nu putea fi încheiat decât în temeiul Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2129/2001, act normativ emis anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 26/2005. Reținând faptul că în practică aceste contracte cadru erau numite contracte de management, iar acest lucru nu poate duce la asimilarea acestora cu contractele de management de care face vorbire Legea nr. 114/2006, instanța de fond, nu numai că a adus atingere autorității de lucru judecat ci a încălcat dispozițiile art. 977 si art. 982 C. civ.

Recurentul mai susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit si dispozițiile art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 26/2005, reținând că „prin modificarea art. 10 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 26/2005 s-a urmărit reglementarea obligativității întocmirii unui proiect de management de către persoanele care ocupau la data adoptării O.G. nr. 26/2005 funcții de conducere a unor instituții de cultură”. Legiuitorul, dând eficiență principiului activității legii, a reglementat obligativitatea încheierii contractului de management doar pentru conducătorii instituțiilor publice care nu aveau încheiat un astfel de contract - în temeiul legislației anterioare - la data intrării în vigoare a legii de aprobare a O.G.

nr. 26/2005 și nu astfel cum, în mod eronat, a reținut instanța de fond pentru persoanele care ocupau la data adoptării O.G. nr. 26/2005 funcții de conducere a unor instituții de cultură. În condițiile în care instituția pârâtă nici până în prezent nu a semnat contractul de management transmis de recurent potrivit dispozițiilor legale aplicabile și ignorând hotărârile judecătorești pronunțate prin care s-a reținut culpa exclusivă a acestuia pentru nesemnarea contractului, se consideră că emiterea unui nou ordin de demitere a recurentului, în temeiul aceluiași act normativ - O.G. nr. 26/2005, nu este numai de natură să încalce principiul neretroactivității legii, a autorității de lucru judecat ci și conduce la înlăturarea de la aplicare a hotărârii judecătorești irevocabile, ceea ce este inadmisibil.

În executarea hotărârii judecătorești irevocabile anterior menționate, pârâtul avea obligația reîncadrării recurentului în funcția anterior deținută cu toate efectele pe care această procedură le presupune, respectiv inclusiv să încheie contractul de management. Deoarece contractul de management transmis de către recurent pârâtului la data de 21 aprilie 2005, nu a fost semnat din culpa acestuia din urmă, respectiv nu s-a realizat acordul de voință, acesta nu-și poate produce efectele. În fine, recurentul mai arată că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că în perioada 19 aprilie 2006 - 22 iunie 2007 pe rolul instanțelor judecătorești s-au aflat cele două litigii între recurent și pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În prezenta cauză, se contestată Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 240 din 30 septembrie 2008 prin care recurentul a fost eliberat din funcția de director general al Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca. Acest ordin a fost emis în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 26/2005 privind managementul instituțiilor publice de cultură, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 114/2006.

Potrivit art. 10 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 26/2005, modificate prin Legea nr. 114/2006 „ Conducătorii instituțiilor publice de cultură care, la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanțe, nu au încheiat contractul de management sunt obligați ca, în termenul stabilit de ordonatorul principal de credite al autorității publice în subordinea sau sub autoritatea căreia funcționează instituția publică de cultură, să depună un proiect de management în vederea încheierii contractului. Nerespectarea terenului stabilit pentru depunerea proiectului de management atrage destituirea de drept din funcție a respectivului conducător al instituției publice de cultură”. Instanța de fond a respins acțiunea reclamantului deși a făcut referire la sentința civilă nr. 1526 din 21 iunie 2006 a Curții de Apel București.

Însă, acesta nu a fost singurul litigiu pe care reclamatul l-a avut cu pârâtul în legătură cu funcția de director general al Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei. Astfel, reclamantul, care la data intrării în vigoare a O.G. nr. 26/2005, deținea funcția de director general prin sentința civilă nr. 1526 din 21 iunie 2006 a obținut anularea hotărârii comisiei constituită prin Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2165 din 6 aprilie 2006 prin care i-a fost respinsă contestația și anularea hotărârii comisiei constituită la nivelul Ministerului Culturii și Cultelor prin care reclamantul a fost declarat respins în urma evaluării proiectului de management. S-a reținut atunci că dispozițiile art. 10 alin. (2) din O.G.

nr. 26/2005 nu sunt aplicabile reclamantului, acestea fiind adoptate la data de 15 mai 2006, prin Legea nr. 114/2006 și nu pot retroactiva. Această sentință a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 1025 din 16 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut o analiză a textelor art. 10 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 26/2005, în forma inițială, intrată în vigoare la 22 iulie 2005, cât și modificată prin Legea nr. 114/2006, modificări din 12 mai 2006 și a reținut că, anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 26/2005, respectiv la 21 aprilie 2005, reclamantul a depus propunerea de contract de management. De asemenea, nu s-a reținut culpa acestuia pentru neperfectarea contractului și nici legalitatea obligării acestuia de a proceda în conformitate cu dispozițiile O.G.

nr. 26/2005, intrată ulterior în vigoare. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia sus menționată, a dezlegat și problema confuziei dintre contractul de management și contractul cadru. În timpul soluționării acestui litigiu, la 17 martie 2006, Ministerul Culturii și Cultelor a emis un nou ordin de eliberarea din funcție a reclamantului. De asemenea, Înalta Curte reține și faptul că prin sentința civilă nr. 284 din 25 ianuarie 2007, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a anulat Ordinul nr. 2121 din 17 martie 2006 prin care a fost aprobat Regulamentul de Organizare și Funcționare a Comisiei de Evaluare a proiectelor de management, dar și Ordinul nr. 295 din 19 aprilie 2006 emis de Ministerul Culturii și Cultelor prin care reclamantul era eliberat din funcția de director general și s-a dispus reintegrarea în funcția deținută anterior.

Această sentință a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 3203 din 22 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Prin soluția dată, instanța de fond, nu a ținut seama de efectele hotărârilor judecătorești pronunțate anterior care vizau aceeași problematică. Susținerile instanței de fond potrivit cărora este legal să se organizeze o altă procedură după data intrării în vigoare a Legii nr. 114/2006 sunt nefondate, în raport de considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate anterior. Prin aceste hotărâri s-a constatat faptul că reclamantul a trimis un contract de management asupra căruia Ministerul Culturii și Cultelor nu s-a pronunțat. Mai mult, prin actul atacat, același minister i-a solicitat reclamantului să depună un nou proiect.

Însă, Ministerul Culturii și Cultelor avea obligația, prevăzută în hotărârile judecătorești anterioare, să se pronunțe încă din anul 2007 asupra proiectului depus în 2005 de către reclamant, dar nu a făcut acest lucru. Instanța de fond este cea care a considerat că perioada de valabilitate a proiectului depus în 2005 a expirat, dar nu există dovada că și intimatul a apreciat în acest fel. Din actele și lucrările dosarului rezultă că intimatul nu s-a pronunțat asupra proiectului depus în 2005 deși avea obligația rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, de a o face. Reclamantul a refuzat să prezinte un proiect de contract de management în condițiile în care existau hotărâri judecătorești prin care intimatul era obligat să dispună reintegrarea reclamantului și să-i analizeze proiectul depus în anul 2005. Având în vedere dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul declarat de recurent, va fi modificată sentința atacată și va fi anulat Ordinul nr. 240 din 30 septembrie 2008 al Ministrului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național ca fiind nelegal. Ca efect al anulării ordinului, se va dispune reintegrarea reclamantului în funcția publică de conducere deținută anterior, iar pârâtul va fi obligat să plătească reclamantului diferența de drepturi salariale cuvenite de la data emiterii ordinului atacat și până la reintegrarea efectivă. În baza art. 274 C. proc. civ. va fi obligat intimatul la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de P.I., împotriva sentinței civile nr. 1248 din 24 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că admite acțiunea reclamantului P.I. Anulează Ordinul nr. 240 din 30 septembrie 2008 emis de Ministrul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național. Dispune reintegrarea reclamantului în funcția publică de conducere deținută anterior emiterii Ordinului atacat. Obligă pârâtul să plătească reclamantului diferența de drepturi salariale cuvenite de la data emiterii ordinului atacat până la reintegrarea efectivă. Obligă pârâtul să plătească reclamantului 2380 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.