ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2572/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2572/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 22 iulie 2009 pe rolul

Curții de Apel Oradea, reclamantul S.C.C. a solicitat în contradictoriu cu

pârâta A.N.A.F., desființarea Ordinului nr. 1108 din 22 mai 2009, prin

care s-a dispus revocarea sa din funcția publică de conducere de

director executiv la Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Bihor, repunerea sa în funcția deținută anterior

și obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu salariile

indexate, majorate și recalculate și a celorlalte drepturi

bănești de care ar fi beneficiat, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a îndeplinit

funcția de director executiv la Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Bihor,

funcție pe care a ocupat-o prin concurs și că, în data de 22 mai

2009, prin Ordinul nr. 1108 emis de pârâtă, a fost eliberat din

această funcție pe considerentul desființării funcției

de director executiv.

A apreciat reclamantul că ordinul, în întregul lui, contravine

prevederilor legale, deoarece a fost dat cu încălcarea dispozițiilor

art. 97 lit. c) și art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor publici, conform cărora încetarea

raportului de serviciu prin eliberarea din funcția publică de

conducere poate avea loc doar în cazul în care autoritatea sau instituția

publică își reduce personalul ca urmare a reorganizării

activității, prin reducerea postului ocupat de funcționarul public

or, în speță, prin O.U.G. nr. 37/2009 nu s-a desființat în fapt

postul, ci doar s-a schimbat denumirea acestuia din director executiv în

director coordonator, fără să existe și o modificare de

atribuții.

A mai invocat reclamantul încălcarea dispozițiilor art. 100

alin. (4) din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora reducerea unui post este

justificată dacă atribuțiile aferente acestuia se modifică

în proporție de peste 50 %, sau dacă sunt modificate condițiile

specifice de ocupare a postului respectiv, referitor la studii or, în cazul de

față, nu au fost modificate nici atribuțiile aferente postului

și nici condițiile referitoare la studii.

Mai arată reclamantul că, în perioada de preaviz, a optat

pentru una din funcțiile vacante, ținând seama de faptul că

altminteri ar fi rămas fără un loc de muncă, în

condițiile în care lucrează în sistemul vamal de peste 30 ani și

are o perioadă scurtă de timp până la pensionare, dar

această împrejurare nu acoperă și nici nu justifică

caracterul abuziv si nelegal al acului atacat

Prin întâmpinarea formulată, pârâta A.N.A.F. București a

solicitat respingerea acțiunii reclamantului, invocând pe cale de

excepție, lipsa de interes a acestuia, precum și lipsa procedurii

prealabile și, în cazul în care se trece peste aceste excepții,

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la prima excepție, pârâta a arătat că

reclamantul și-a exprimat opțiunea de a ocupa una din funcțiile

publice vacante și a solicitat să fie numit în funcția publică

de conducere de șef birou vamal la Biroul Vamal Sulina din cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Galați,

apreciind că, în aceste condiții reclamantul nu mai avea nici un

interes în a solicita anularea Ordinului președintelui A.N.A.F. cu nr.

1108/2009. Pe parcursul judecării cauzei, pârâta a renunțat la cea

de-a doua excepție, deoarece reclamantul a făcut dovada

formulării plângerii prealabile.

Cu privire la fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, arătând că emiterea actului administrativ

atacat s-a făcut în deplină concordanță cu

dispozițiile legale în vigoare, cu aplicabilitate în cauză, invocându-se

în acest sens dispozițiile art. III alin. (1) și alin. (11) din O.U.G.

nr. 37/2009.

Prin sentința nr. 220 din 09 noiembrie 2009, Curtea de Apel Oradea,

secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

a respins excepția lipsei de interes a reclamantului invocată de

pârâta A.N.A.F.; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S.C.C.,

în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare, a

anulat Ordinul nr. 1108 din 22 mai 2009 emis de pârâta A.N.A.F. București

și a dispus repunerea reclamantului în funcția deținută

anterior; a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata

despăgubirilor și a obligat pârâta la plata sumei de 500 lei,

cheltuieli judiciare în favoarea reclamantului.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut de

către prima instanță, că în considerentele ordinului atacat

autoritatea pârâtă face referire la dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009

privind unele măsuri de îmbunătățire a

activității administrației publice, pentru modificarea și

completarea Legii nr. 188/1999, privind statutul funcționarilor publici.

În condițiile în care, prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009

s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, iar

potrivit art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care

se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a

unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare

este definitivă și obligatorie, iar dispozițiile din legile

și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale

își încetează efectele în termen de 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, s-a apreciat de către prima

instanță că devin aplicabile prevederile art. 9 alin. (4)

și (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Astfel, în raport de aceste dispoziții legale, decizia Curții

de Constituționale de constatare a neconstituționalității

legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 produce efecte și cu privire la

fondul prezentului litigiu, condiții în care, actul administrativ atacat,

respectiv ordinul A.N.A.F. este nelegal, ca urmare a constatării

neconstituționalității actului normativ în temeiul căruia a

fost emis, urmând a fi anulat.

Cu privire la excepția lipsei de interes a reclamantului în

promovarea prezentei acțiunii, s-a apreciat că apărarea pârâtei

nu poate fi primită, reclamantul acceptând să fie numit într-una

dintre funcțiile vacante pentru a nu rămâne fără un loc de

muncă, după ce a muncit peste 30 de ani în sistemul vamal.

În

ceea ce privește fondul pricinii, s-a reținut că prin emiterea

deciziei contestate au fost încălcate dispozițiile art. 97 lit. c),

art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, precum și ale art. 100

alin. (4) din aceeași lege, în speță nefiind vorba despre o

reducere a personalului ca urmare a reorganizării activității

entității emitente, nici de o reducere a postului ocupat de

funcționarul public.

A fost

înlăturată apărarea pârâtei, potrivit căreia reclamantul nu

poate solicita reîncadrarea în funcția avută anterior, deoarece

aceasta nu ar exista, reținându-se că, urmare a declarării

neconstituționalității legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009,

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca

fiind neconstituționale își încetează efectele în termen de 45

de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale.

Cât

privește cererea reclamantului de a se dispune obligarea pârâtei la plata

unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și

recalculate, precum și a celorlalte drepturi bănești de care ar

fi beneficiat, s-a apreciat că cererea este nefondată și nu a

fost susținută pe parcursul derulării cauzei, reclamantul

nedepunând la dosarul cauzei vreo dovadă, din care să rezulte că

salariul obținut în actuala funcție este mai mic decât cel pe care

l-ar fi obținut în funcția avută anterior revocării sale.

declarat de A.N.A.F.

Împotriva sentinței pronunțate de prima instanță a

formulat recurs pârâta A.N.A.F., invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 4 și pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta și-a structurat criticile formulate în patru motive de recurs,

după cum urmează:

4.1. Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Teza dezvoltată de recurentă în cuprinsul acestui motiv pornește

de la ideea că repunându-l pe reclamant în funcția deținută

anterior, instanța s-a subrogat puterii legislative, înființând

funcții publice de conducere desființate prin efectul legii,

respectiv O.U.G. nr. 37/2009.

4.2. Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea

greșită a legii

Recurenta critică soluția cu privire la excepția lipsei

de interes a reclamantului în contextul în care prin adresa înregistrată a

Autoritatea Națională a Vămilor sub nr. 26350/2009, el și-a

exprimat opțiunea de a fi numit în funcția publică de conducere

de șef birou vamal la Biroul Vamal Sulina din cadrul Direcției

Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Galați, ceea ce s-a

și realizat prin ordinul nr. 1324 al vicepreședintelui A.N.A.F.,

începând cu data de 23 mai 2009. Acest ordin își produce efectele, în

contextul în care nu s-a solicitat și anularea lui.

4.3. Instanța a ignorat dispozițiile legale în vigoare la

emiterea ordinului

Recurenta combate motivarea asupra fondului pricinii, susținând că

instanța nu putea face abstracție de dispozițiile art. III

alin.(1) din O.U.G. nr. 37/2009, în vigoare la data emiterii ordinului de eliberare

din funcție.

Este prezentată o expunere detaliată a acestui act normativ, cu

referire în special la noua funcție de „director coordonator”,

susținându-se că O.U.G. nr. 37/2009 respectă dispozițiile

Legii nr. 188/1999, în special cele cuprinse în art. 100 alin. (4).

4.4. Cheltuielile de judecată au fost nelegal acordate

Recurenta afirmă că în speță nu erau îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. pentru

obligarea sa la plata acestor cheltuieli, în condițiile în care nu se

află în culpă procesuală iar reclamantul nu câștigase

irevocabil procesul.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 28 aprilie 2010,

intimatul S.C.C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Răspunzând punctual criticilor formulate de A.N.A.F., intimatul a

arătat în esență, următoarele:

5.1. Recurenta face abstracție de faptul că urmare a deciziei

Curții Constituționale, actul normativ prin care se dispusese

„desființarea” funcției publice este lipsit de efecte juridice. Ca

urmare, instanța nu a înființat funcții de conducere

inexistente, ci doar a luat act de efectele juridice menționate.

5.2. Raționamentul recurentei este cinic și contradictoriu

pentru că pornește de la ideea că nu a fost forțat să

opteze pentru una din funcțiile vacante, deși chiar prin preaviz a

fost încunoștințat despre „obligația de a depune, în scris,

opțiunea”.

Intimatul mai arată că a susține teza potrivit

căreia prin alegerea unuia dintre posturile oferite conform art. 99 alin. (5)

din Legea nr. 188/1999, funcționarul public nu mai este îndrituit să

ceară anularea unui ordin de eliberare din funcție, echivalează

cu o flagrantă încălcare a dreptului la muncă și la

salariu, garantat constituțional.

5.3. Intimatul consideră că raționamentul instanței

de fond este corect, nefăcându-se dovada faptului că a intervenit o

reducere a personalului ca urmare a reorganizării activității

entității emitente ori o reducere a postului ocupat de funcționarul

public.

În contextul în care temeiul legal al adoptării ordinului nu mai există,

se impune desființarea actului administrativ atacat după cum s-a

statuat anterior și prin Decizia nr. 1170 din 3 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma celor patru motive de

recurs, a apărărilor corespunzătoare cuprinse în întâmpinare,

precum și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele

expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ competentă a fost legal învestită

cu efectuarea controlului de legalitate al Ordinului nr. 1108 din data de 22

mai 2009, prin care recurenta-pârâtă A.N.A.F. l-a eliberat pe

intimatul-reclamant S.C.C. din funcția publică de conducere de director

executiv la Direcția Județeană pentru Accize și

Operațiuni Vamale Bihor (art. 1). Totodată, prin același act

administrativ individual s-a dispus ca vicepreședintele A.N.V. să-l

numească pe intimat în funcția publică de conducere de șef

birou vamal la Biroul Vamal Sulina din cadrul Direcției Regionale pentru

Accize și Operațiuni Vamale Galați (art. 2).

Răspunzând punctual motivelor de recurs formulate, Înalta Curte

reține următoarele:

1.1. Nu există niciun temei pentru a considera că

instanța de judecată a depășit limitele puterii judecătorești,

interferând cu legislativul.

Premisa de la care pornește recurente, a desființării funcției

publice de conducere în care s-a dispus reintegrarea este greșită.

Dimpotrivă, urmare a statuării Curții Constituționale prin

Decizia nr. 1257 din data de 7 octombrie 2009 (în privința legii de

aprobare a O.U.G. nr. 37/2009) și, ulterior, prin Decizia nr. 1629 din data

3 decembrie 2009 (în privința O.U.G. nr. 105/2009) funcția publică

preconizată, aceea de „director coordonator” este cea care nu a putut lua

ființă.

În plus soluția fondului este conformă cu dispozițiile art.

106 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în sensul că reintegrarea se dispune

în funcția publică deținută anterior.

1.2. Excepția lipsei de interes a acțiunii a fost corect soluționată

de prima instanță.

Este real că prin actul nr. 26350/2009 înregistrat la Autoritatea Națională a Vămilor, intimatul a optat pentru funcția

publică sus-amintită, dar această opțiune s-a făcut în

termenul de preaviz, la solicitarea recurentei conținută în adresa

nr. 23294 din 24 aprilie 2009, prin care i s-a adus la

cunoștință că la data de 23 mai 2009 funcția publică

de conducere pe care o ocupa va fi desființată în baza art. III alin.

(1) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de

îmbunătățire a activității administrației publice.

Opțiunea exprimată de intimat în baza art. 99 alin. (5) din Legea nr.

188/1999 privind statutul funcționarilor publici nu poate avea

semnificația juridică a renunțării la dreptul de a contesta

ordinul de eliberare din funcție pentru că, principial, o astfel de renunțare

trebuie să fie expresă. În plus, la data de 30 mai 2009 a formulat plângere prealabilă, prin care și-a exprimat opoziția față

de modul în care s-a dispus eliberarea sa din funcție, solicitând revocarea

ordinului, explicând, în același timp, rațiunile pentru care a fost nevoit

să formuleze opțiunea în discuție (fila 36, dosar fond), aspecte

ce au fost bine reținute de prima instanță.

Concluzionând, Înalta Curte constată că interesul

intimatului-reclamant, ca și condiție de exercițiu a

acțiunii judiciare, îndeplinește toate cerințele statuate de doctrină,

adică este legitim, actual, personal și direct.

Cât privește împrejurarea că reclamatul nu a formulat, ca

petit al acțiunii introductive, și cererea de anulare a Ordinului nr.

1324 din data de 23 mai 2009 al vicepreședintelui A.N.V., aceasta se explică

prin aceea că unul dintre efectele anulării Ordinului nr. 1108 din

data de 22 mai 2009 al A.N.A.F. constă tocmai în desființarea

măsurii dispuse în baza art. 2 al acestuia din urmă, ca și a

tuturor actelor subsecvente, pe principiul de drept potrivit căruia „

quod

nullum est, nullum producit effectum

”.

1.3. Soluția Curții de apel este legală și în

privința fondului pricinii.

Cum s-a arătat, prima

instanță a reținut corect că unicul motiv de fond al

actului administrativ individual l-a constituit art. III din O.U.G. nr. 37/2009

privind unele măsuri de îmbunătățire a

activității administrației publice, toate celelalte

dispoziții legale menționate în cuprinsul acestuia (Legea nr.

188/1999 și O.G. nr. 6/2007

privind unele

măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi

ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii

privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale

funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se

acordă funcționarilor publici în anul 2007

), justificând din

punct de vedere formal măsura eliberării din funcția publică

dispusă.

Or, ca efect al

pronunțării Deciziei nr. 1257 din data de 7 octombrie 2009 de

către Curtea Constituțională prin care s-a constatat neconstituționalitatea

legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 și având în vedere că potrivit

Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. I din 17 ianuarie 1995,

legea de aprobare face corp comun cu ordonanța la care aceasta se

referă, actul administrativ examinat este lipsit de suportul dispozițiilor

legale pe care se fundamenta.

Teza recurentei, referitoare la

ineficiența deciziei Curții Constituționale la speța

concretă, în raport de momentul de la care își produc efectele hotărârile

instanței de control constituțional, nu poate fi primită.

O astfel de abordare lipsește

de finalitate și golește de conținut însuși conceptul de control

al constituționalității.

Pe de altă parte, controlul de

legalitate pe care îl înfăptuiește instanța de contencios administrativ

nu este unul formal așa încât nu se poate păstra un act administrativ

numai pentru că, la momentul emiterii sale, ordonanța de urgență

pe care se fundamenta „nu era încă neconstituțională”.

Sintetizând, Înalta Curte consideră

că nu poate ignora statuările instanței de control constituțional

în sensul că mecanismul exercitării funcției de director

coordonator este conceput ca fiind o „construcție juridică

deficitară și confuză” și că „O.U.G. nr. 37/2009

afectează statutul juridic al unor funcționari publici de conducere

din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale

celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile

administrativ teritoriale”, singurul remediu procesual fiind cel dispus de Curtea

de apel, adică anularea ordinului nelegal.

1.4. Referitor la cheltuielile de judecată

acordate reclamantului, în cuantum de 500 lei, Înalta Curte reține că

soluția este în acord cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. potrivit cu care:

„

Partea

care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată.”

A.N.A.F. este partea care a pierdut procesul

și, la cererea reclamantului, a fost obligată în mod legal la plata

sumei indicate, reprezentând onorariu de avocat.

Recurenta nu se poate apăra

prin invocarea lipsei de culpă procesuală, câtă vreme nici măcar

după pronunțarea deciziei Curții Constituționale nr. 1257

din data de 7 octombrie 2009, nu și-a adaptat poziția procesuală,

ci s-a situat pe aceeași poziție de respingere a cererii de chemare

în judecată.

În fine, susținerea recurentei

referitoare la faptul că cheltuielile de judecată nu pot fi acordate

decât de către instanțele care pronunță hotărâri

irevocabile este vădit contrară reglementării cuprinse în art.

274 C. proc. civ., text legal ce face parte din Titlul III al codului de

procedură civilă – Procedura înaintea primei instanțe.

În toate etapele procesului civil (

lato

sensu

) instanța de judecată este obligată, la cerere, să

se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată, dar îndeplinirea

efectivă a acestei obligații de către debitor urmează a se

face, evident, numai la momentul în care hotărârea a devenit executorie.

instanței de recurs

Petru toate considerentele expuse la

pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art.

20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.N.A.F.

împotriva sentinței nr. 220 din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 14 mai 2010.