ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3141/2009

Asupra contestației în anulare de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința comercială nr. 490 din 22 mai 2008 a Tribunalului Buzău, secția comercială și de contencios administrativ, a fost admisă acțiunea reclamantei

SC S.T. SA Buzău și în contradictoriu cu pârâții

S.C. și C.E. a fost dispusă rezoluțiunea contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1519 din 11 iunie 2001 de B.N.P. V.Șt.

privitor la apartamentul nr. 4 compus din 3 camere plus dependințe, situat în

Buzău, încheiat între părți, dispunându-se totodată și repunerea părților în

situația anterioară.

În esență, instanța de fond a reținut că la

momentul încheierii contractului societatea vânzătoare era administrată de S.I.,

tatăl, respectiv socrul, pârâților, că prețul de 23.800.000 lei (ROL) nu a fost

remis vânzătoarei, că factura invocată de pârâtă atestă doar existența tranzacției

și nu dovada remiterii prețului, evidențele contabile ale reclamantei probând

acest lucru, iar mențiunile din actul autentic în sensul că prețul s-ar fi plătit

anterior autentificării fac dovadă până la proba contrară, probă făcută în

speță de reclamantă, cu fișa de cont pentru operațiuni diverse.

Apelul declarat de pârâta C.E. împotriva

acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 221 din 14

noiembrie 2008, a Curții de Apel Ploiești,

secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal.

Instanța de apel a reținut că soluția de fond

este temeinică și legală întrucât factura invocată de pârâtă drept dovadă a

achitării prețului face dovada doar a existenței unui act juridic și nicidecum

a remiterii prețului, că existența debitului reprezentând prețul neîncasat a fost

probată de reclamantă prin fișa de cont pentru operațiuni diverse, că celălalt

pârât S.C. a recunoscut că prețul nu a fost achita, astfel încât corect s-au aplicat,

în speță, dispozițiile art. 1020 C. civ. și 1021 C. civ.

În ceea ce privește prescripția extinctivă,

instanța de apel a reținut că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 1368

teza I C. civ. și art. 1890 C. civ., și nu cele cuprinse în art. 3 din Decretul

nr. 167/1958 deoarece prin acțiunea de față reclamanta nu a solicitat obligarea

pârâților la plata prețului, ci rezoluțiunea contractului pentru neplata

acestuia, acțiune reală supusă termenului de prescripție de 30 de ani prevăzut

de art. 1890 C. civ.

Cu privire la critica referitoare la

imposibilitatea de a administra probe la fond, instanța de apel a reținut că

pârâta a administrat proba cu interogatoriu și înscrisuri și avea posibilitatea

să solicite orice alte probe, inclusiv aceea de a solicita obligarea

reclamantei să prezinte originalul facturii sau efectuarea unei expertize.

Nemulțumită de această decizie pârâta

C.E. a declarat recurs solicitând modificarea

ei pentru nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia din apel

pentru încălcarea dispozițiilor art. 1174 și art. 1173 C. civ., referitoare la

puterea doveditoare a unui înscris autentic, act ce reține că plata prețului

s-a făcut anterior, fapt confirmat de vânzătoare în fața notarului.

Încălcând aceste dispoziții legale, instanța

de apel a dat credibilitate unui înscris proforma, emis de reclamantă,

respectiv fișei de magazie, al cărei original nici măcar nu l-a prezentat în

instanță și a fost emis ulterior de aceasta.

De asemenea, acțiunea reclamantei a fost greșit

calificată ca fiind o acțiune reală și nu în responsabilitate contractuală,

singura în care se putea solicita și dispune rezoluțiunea convenției și

aplicabilitatea dispozițiilor art. 1020 C. civ. și art. 1021 C. civ.

Recurenta apreciază, de altfel, că acțiunea

în rezoluțiune era și inadmisibilă deoarece exercitarea ei presupune existența

unor obligații contractuale pe care ea să nu le fi îndeplinit, cerință

neîntrunită în speță, prin contractul încheiat cu reclamanta nestipulându-se vreo

obligație în sarcina pârâților, așa încât să se fi putut invoca neexecutarea

ei.

Fișa de cont din 30 mai 2001, emisă de

reclamantă, nu îi este opozabilă, ea fiind emisă pro cauza, însăși vânzătoarea

declarând la momentul încheierii actului că a primit prețul.

Recurenta critică, de asemenea, greșita soluționare

a excepției prescripției dreptului la acțiune deoarece dispozițiile art. 1890 C.

civ., au fost abrogate implicit prin Decretul nr. 167/1958, în speță

considerând incidente dispozițiile art. 3 din acest act normativ, respectiv,

termenul de prescripție de 3 ani, acțiunea în rezoluțiune fiind o acțiune în

răspundere contractuală.

În final, recurenta critică motivarea contradictorie

a deciziei recurate, deoarece pe de-o parte reține neplata prețului, iar pe de

alta, că prețul a fost prea mic, sau că avea posibilitatea să ceară depunerea

originalelor facturii și fișei de cont, iar pe de altă parte i s-a respins acest

probatoriu solicitat.

La termenul de astăzi recurenta a invocat necompetența

materială a instanțelor comerciale, motiv de ordine publică, susținând că

litigiul are o natură civilă deoarece reclamanta nu are cuprins în obiectul său

de activitate și vânzare-cumpărare de imobile, depunând în susținerea excepției

relații de la O.R.C. Buzău referitoare la obiectul de activitate al

reclamantei.

Analizând excepția invocată în conformitate cu

dispozițiile art. 136 și 137 C. proc. civ., Curtea apreciază excepția ca

nefondată, urmând a o respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 4 C. com., actele

unui comerciant au natură comercială dacă ele nu au natură civilă sau

contrariul nu rezultă din însuși actul întocmit.

În speță, imobilul vândut de

SC S.T. SA a făcut parte din activul

societății începând cu 1993, astfel încât, înstrăinarea lui are caracterul unei

operațiuni comerciale și nu civile, efectul acestei înstrăinări fiind acela de

diminuare a patrimoniului societar.

În consecință, chiar dacă recurenta a depus

azi la dosar relații de la O.R.C. din care rezultă obiectul de activitate al

intimatei, din care lipsesc tranzacțiile imobiliare, Curtea apreciază că

prezumția de comercialitate prevăzute de art. 4 C. com., a actului încheiat

între părți nu a fost răsturnată, câtă vreme imobilul înstrăinat a făcut parte

din fondul de comerț, iar actul a fost încheiat de un comerciant.

Analizând criticile invocate în recursul

inițial, Curtea le apreciază ca fiind parțial întemeiate, pentru următoarele

considerente:

Deși investită cu o cerere în constatarea

nulității absolute a unui contract autentic de vânzare-cumpărare pentru lipsa

consimțământului și prețul neserios, iar, în subsidiar, cu rezoluțiunea vânzării-cumpărării

pentru neplata prețului, iar părțile au pus concluzii sub ambele aspecte ale

cererii, instanța de fond a analizat cererea doar din perspectiva subsidiară, pronunțându-se

asupra rezoluțiunii contractului, aspect avut în vedere și de instanța de apel.

Acțiunea în rezoluțiunea contractului se

întemeiază, potrivit art. 1020 și 1021 C. civ., pe neexecutarea culpabilă a

obligației contractuale, deci pe o cauză ivită ulterior încheierii

contractului, pe când nulitatea contractului se poate invoca doar pentru cauze concomitente

încheierii lui, consecințele admiterii unor asemenea cereri fiind total

diferite, ca și motivele pentru care ele pot fi formulate.

Această acțiune, deși corect calificată de

instanța de apel ca fiind o acțiune reală în temeiul dispozițiilor art. 1368 C.

civ., a fost considerată ca întemeiată, fără însă ca instanța de apel să

analizeze și îndeplinirea condițiilor pentru admisibilitatea ei, condiții

invocate de apelanta pârâtă, recurenta de față, atât prin concluziile scrise cât

și cele orale, criticile sale fiind întemeiate sub acest aspect.

Este adevărată susținerea recurentei în

sensul că acțiunea în rezoluțiune a unui contract este o acțiune personală patrimonială

cu excepția însă a rezoluțiunii vânzării-cumpărării solicitată de vânzător, caz

în speță, când acțiunea are caracter real fiind astfel expres calificată de

dispozițiile art. 1368 C. civ.

În atare situație, cum corect a reținut și

instanța de apel, termenele de prescripție nu sunt cele prevăzute în Decretul nr.

167/1958, stipulându-se în acest sens în mod expres în art. 21 din Decretul nr.

167/1958, ci cel prevăzut în art. 1890 C. civ., criticile recurentei pe acest

aspect fiind nefondate.

De asemenea, Curtea nu poate primi criticile recurentei

privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1173 C. civ. și art.

1174 C. civ., deoarece declarațiile părților consemnate într-un act autentic fac

dovadă până la proba contrară, iar notarul public nu a putut decât să ia act de

declarațiile părților, neputând să verifice veridicitatea acestora.

Astfel, Curtea nu poate reține susținerile recurentei

în sensul că mențiunile din actul autentic cu privire la primirea de către

vânzător a plății prețului fac dovadă până la înscrierea în fals, de vreme ce

numai constatările personale ale notarului public făcute prin propriile simțuri,

în limitele atribuțiilor sale, prezintă un astfel de caracter.

Deși soluția din apel este corectă sub acest

aspect, Curtea reține că ea nu a procedat corect atunci când a analizat „proba

contrarie” solicitată de apelantă, respingându-i pe de-o parte probele

solicitate în acest sens, iar pe de altă parte reținând că aceasta nu și-a

dovedit susținerile.

Pentru acest motiv cât și pentru faptul că instanța

de apel nu a analizat criticile apelantei privind îndeplinirea condițiilor acțiunii

în rezoluțiune, Curtea apreciază că se impune admiterea recursului în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și

casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleeași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția de necompetență a instanțelor

comerciale.

Admite recursul declarat de pârâta

C.E.

împotriva deciziei comerciale nr. 221 din 14 noiembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27

noiembrie 2009.