ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 372/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Dolj la 3 ianuarie 2002, reclamantul B.C. a chemat în judecată pe pârâta SC A. România, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul Legii nr. 10/2001, să oblige pârâta să-i restituie în natură imobilul situat în Craiova, iar în subsidiar, să-i prezinte o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului, sub forma unor despăgubiri bănești. Tribunalul Dolj, secția civilă, prin sentința nr. 430 din 31 octombrie 2002, a respins acțiunea reclamantului ca nefondată, reținând că terenul în litigiu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1550/2000, prin care SC P. SA Craiova i-a transmis dreptul de proprietate pârâtei SC A. România S.A.

S-a considerat că, în aceste condiții, pârâta SC A. România S.A. nu are calitatea de persoană juridică deținătoare a imobilului, în sensul dispozițiilor art. 20 și art. 21 din Legea nr. 10/2001. Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței menționate a fost admis prin decizia nr. 150 din 20 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, decizie prin care s-a anulat sentința primei instanțe și s-a dispus rejudecarea cauzei pentru efectuarea unei expertize tehnice de identificare și evaluare a imobilului. Curtea de Apel Craiova, secția civilă, prin decizia nr. 970 din 18 decembrie 2006, evocând fondul, urmare a anulării sentinței nr. 430 din 31 octombrie 2002 a Tribunalului Dolj, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantul B.C., reținând, în esență, că pârâta SC A. România S.A.

nu este unitate deținătoare, astfel că cererea de restituire în natură adresată acesteia este nefondată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, recurs ce a fost admis prin decizia nr. 6805 din 18 decembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie prin care s-a casat hotărârea recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a reținut de către instanța supremă că, după anularea sentinței, instanța de apel era obligată să soluționeze cauza în cadrul limitelor stabilite prin propria decizie de anulare, în sensul că dezlegarea dată problemelor de drept supuse judecății era obligatorie.

Prin decizia civilă nr. 222 din 23 iunie 2008, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și SC A. România S.A., pentru lipsa calității procesuale pasive a acestora și a admis acțiunea față de pârâta A.V.A.S., obligând-o pe aceasta să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Craiova, evaluat la 2.352.144,4 lei. A fost obligată această pârâtă la plata sumei de 2103,40 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor poate avea calitate de pârâtă numai în situația expres și limitativ prevăzută de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, situație ce nu se regăsește în speță, iar în ceea ce privește pe pârâta A., aceasta nu are calitatea de unitate deținătoare a imobilului notificat, în sensul dispozițiilor art. 21 din lege, întrucât a dobândit terenul de 3811,13 mp, în care este inclus și terenul în litigiu, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1550/2000 de BNP M.N.C., de la vânzătoarea SC P. SA Craiova. S-a considerat că pe fond acțiunea este întemeiată, întrucât reclamantul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind preluat prin Decretul nr. 423 din 11 noiembrie 1983 de la autorul său.

Instanța de apel a constatat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (1) și art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar faptul că reclamantul a îndreptat greșit notificarea nu atrage pierderea dreptului la despăgubiri al acestuia, cu atât mai mult cu cât notificarea a fost înregistrată la A.P.A.P.S. (actualul A.V.A.S.) sub nr. 999 din 14 august 2001, în termenul legal în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. S-a considerat că neemiterea dispoziției de către unitatea notificată echivalează cu un refuz al soluționării acesteia, aspect contestat în instanță de către reclamant anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, astfel că la pronunțarea soluției s-a avut în vedere cuantumul măsurilor reparatorii în echivalent stabilit prin cele două expertize efectuate în apel, față de care nu au existat obiecțiuni.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta A.V.A.S. criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Prima critică formulată prin motivele de recurs a vizat încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)C. proc. civ., în sensul că A.V.A.S. a fost introdusă în cauză în faza procesuală a apelului, cu depășirea termenelor prevăzute de art. 112 și art. 132 C. proc. civ. și cu încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Cea de-a doua critică întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a vizat pronunțarea hotărârii cu încălcarea dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care greșit s-a dispus obligarea A.V.A.S.

la emiterea deciziei de restituire prin echivalent și pentru construcțiile demolate, competența acordării măsurilor reparatorii în acest caz revenind primăriei în a cărei rază teritorială s-au aflat aceste construcții. Prin cel de-al treilea motiv de recurs s-a criticat decizia recurată pentru greșita reținere a nerespectării termenului de soluționare a notificării, deși reclamantul nu a depus toate actele pentru a-și dovedi pretențiile din notificare conform art. 23, din Legea nr. 10/2001, astfel că procedura administrativă este în derulare. Prin cel de-al patrulea motiv de recurs s-a susținut că stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanța de apel reprezintă o evidentă încălcare a dispozițiilor legale, în speță fiind aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora A.V.A.S.

are doar competența de a propune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituției competente – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Ultimul motiv de recurs s-a referit la obligarea nejustificată și nelegală a A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu s-a dovedit nici reaua sa credință și nici comportarea neglijentă, iar cuantumul acestora a fost stabilit arbitrar, fără dovezi. Intimatul reclamant B.C. și intimata pârâtă SC A. România S.A. au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând criticile formulate prin motivele invocate, Curtea va constata că recursul pârâtei A.V.A.S.

este nefondat pentru considerentele ce succed: Critica formulată prin primul motiv de recurs este neîntemeiată raportat la dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. A.P.A.P.S. București a fost introdusă în cauză în dosarul nr. 829/2003 al Curții de Apel Craiova, în care s-a pronunțat decizia nr. 150 din 20 iunie 2003, prin care s-a anulat sentința civilă nr. 430 din 31 octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul Dolj și s-a reținut cauza pentru evocarea fondului, conform art. 297 alin. (2) C. proc. civ. Această decizie a fost atacată cu recurs numai de SC A. România S.A. și nu și de A.P.A.P.S. București care a înțeles astfel să-și însușească calitatea procesuală de pârâtă, figurând ca atare în rejudecarea fondului de către instanța de apel.

Cadrul procesual a fost astfel definitiv și irevocabil stabilit, cu atât mai mult cu cât, prin decizia nr. 6805 din 18 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantului și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea efectuării unei expertize de specialitate. Recurenta invocă astfel un motiv de nulitate relativă a deciziei recurate, în condițiile în care cauza a parcurs două cicluri procesuale. Nulitatea relativă neinvocată în termen nu mai poate fi valorificată prin prezentul recurs, deoarece prin depășirea termenului prevăzut de art. 108 alin. (3) C. proc. civ., a operat decăderea din acest drept. Astfel, neregularitatea actului de procedură s-a acoperit nefiind invocată înainte de a se pune concluzii în fond în dosarul nr. 804/1004.

Cel de-al doilea motiv de recurs, având ca temei dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat, având în vedere că, deși construcțiile nu mai există, s-a dovedit că acestea au fost demolate la 6 septembrie 1984, potrivit procesului verbal de demolare de la acea dată încheiat cu reprezentantul I.J.G.C.L. Dolj (fila 77 dosar apel) ulterior preluării prin Decretul nr. 423/1983, iar terenul s-a aflat în patrimoniul SC P. SA, căreia i s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M09, nr. 0502/1995 de către Ministerul transporturilor. Critica referitoare la neîndeplinirea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 republicată este, de asemenea, neîntemeiată.

Este evident că recurenta a încălcat termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și nu poate susține că această procedură este în derulare, lipsa răspunsului la notificare fiind corect calificată de către instanța de apel ca un refuz tacit, cu atât mai mult cu cât nu se solicită reclamantului să depună înscrisuri în completarea dosarului administrativ, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001. Deși recurenta a susținut prin motivele de recurs că dosarul administrativ este incomplet, nu a precizat expres care sunt aspectele ce ar trebui lămurite și dovedite de reclamant, referindu-se generic la nedepunerea actelor prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001, deși toate actele în acest sens se regăsesc la dosar, iar calitatea procesuală activă nu a fost contestată.

Un alt motiv de recurs s-a referit la încălcarea dispozițiilor legale privind competența de evaluare în faza administrativă a cuantumului măsurilor reparatorii. Instanța de apel a dispus corect efectuarea expertizei conform îndrumărilor obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 6805 din 18 octombrie 2007. S-a considerat în mod legal că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, recurenta ca instituție implicată în procesul de penalizare a SC P. care a vândut imobilul către SC A. România, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind obligată nu să acorde despăgubiri, ci să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, evaluat provizoriu la suma stabilită prin expertiză.

Ca atare, se va constata că, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și acest motiv de recurs este nefondat. Ultimul motiv de recurs, vizând obligarea pretins nelegală a pârâtei recurente la plata cheltuielilor de judecată este, de asemenea, nefondat. Prin admiterea acțiunii reclamantului, pârâta A.V.A.S. a căzut în pretenții în sensul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și, ca atare, corect a fost obligată, la cererea reclamantului, la plata cheltuielilor de judecată. Nu se putea susține că în cauză nu există culpă procesuală, iar în acest context, buna sau reaua credință a pârâtei sunt lipsite de relevanță. Cuantumul cheltuielilor de judecată nu a fost stabilit în mod arbitrar, acestea fiind dovedite cu chitanțele cu care s-a achitat onorariul de expert și onorariul de avocat, depuse la dosar.

Pentru toate aceste considerente, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să se respingă recursul pârâtei A.V.A.S. ca nefondat. Vizând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată, respectiv a onorariului de avocat achitat de reclamantul-intimat în faza recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 222 din 23 iunie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția civilă Obligă pe recurentă la plata sumei de 800 lei cheltuieli de judecată față de intimatul-reclamant B.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2010.