ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 372/2010

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea actelor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul Dolj la 3 ianuarie 2002, reclamantul B.C. a chemat în judecată pe

pârâta SC A. România, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța,

în temeiul Legii nr. 10/2001, să oblige pârâta să-i restituie în natură

imobilul situat în Craiova, iar în subsidiar, să-i prezinte o ofertă de

restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului, sub forma unor

despăgubiri bănești.

Tribunalul Dolj, secția civilă, prin

sentința nr. 430 din 31 octombrie 2002, a respins acțiunea reclamantului ca

nefondată, reținând că terenul în litigiu a făcut obiectul contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1550/2000, prin care SC P. SA Craiova

i-a transmis dreptul de proprietate pârâtei SC A. România S.A.

S-a considerat că, în aceste condiții,

pârâta SC A. România S.A. nu are calitatea de persoană juridică deținătoare a

imobilului, în sensul dispozițiilor art. 20 și art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței menționate a fost admis prin decizia nr. 150 din 20 iunie 2003

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, decizie prin care s-a anulat sentința

primei instanțe și s-a dispus rejudecarea cauzei pentru efectuarea unei

expertize tehnice de identificare și evaluare a imobilului.

Curtea de Apel Craiova, secția civilă,

prin decizia nr. 970 din 18 decembrie 2006, evocând fondul, urmare a anulării

sentinței nr. 430 din 31 octombrie 2002 a Tribunalului Dolj, secția civilă, a

respins acțiunea formulată de reclamantul B.C., reținând, în esență, că pârâta SC

A. România S.A. nu este unitate deținătoare, astfel că cererea de restituire în

natură adresată acesteia este nefondată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul, recurs ce a fost admis prin decizia nr. 6805 din 18

decembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie prin

care s-a casat hotărârea recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

S-a reținut de către instanța supremă că,

după anularea sentinței, instanța de apel era obligată să soluționeze cauza în

cadrul limitelor stabilite prin propria decizie de anulare, în sensul că

dezlegarea dată problemelor de drept supuse judecății era obligatorie.

Prin decizia civilă nr. 222 din 23 iunie 2008,

Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a respins acțiunea formulată de

reclamant împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor și SC A. România S.A., pentru lipsa calității procesuale pasive a

acestora și a admis acțiunea față de pârâta A.V.A.S., obligând-o pe aceasta să

emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent pentru imobilul situat în Craiova, evaluat la 2.352.144,4 lei.

A fost obligată această pârâtă la plata

sumei de 2103,40 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut, în esență, că Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor poate avea calitate de pârâtă numai în situația expres

și limitativ prevăzută de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, situație ce

nu se regăsește în speță, iar în ceea ce privește pe pârâta A., aceasta nu are

calitatea de unitate deținătoare a imobilului notificat, în sensul

dispozițiilor art. 21 din lege, întrucât a dobândit terenul de 3811,13 mp, în

care este inclus și terenul în litigiu, prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 1550/2000 de BNP M.N.C., de la vânzătoarea SC P. SA

Craiova.

S-a considerat că pe fond acțiunea este

întemeiată, întrucât reclamantul a făcut dovada calității de persoană

îndreptățită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, imobilul fiind preluat prin Decretul nr. 423 din 11 noiembrie 1983

de la autorul său.

Instanța de apel a constatat că, în

speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (1) și art. 29 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, iar faptul că reclamantul a îndreptat greșit notificarea nu

atrage pierderea dreptului la despăgubiri al acestuia, cu atât mai mult cu cât

notificarea a fost înregistrată la A.P.A.P.S. (actualul A.V.A.S.) sub nr. 999

din 14 august 2001, în termenul legal în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.

S-a considerat că neemiterea dispoziției

de către unitatea notificată echivalează cu un refuz al soluționării acesteia,

aspect contestat în instanță de către reclamant anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 247/2005, astfel că la pronunțarea soluției s-a avut în vedere cuantumul

măsurilor reparatorii în echivalent stabilit prin cele două expertize efectuate

în apel, față de care nu au existat obiecțiuni.

Împotriva deciziei menționate a declarat

recurs, în termenul legal, pârâta A.V.A.S. criticând-o ca nelegală pentru

motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Prima critică formulată prin motivele de

recurs a vizat încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2)C. proc. civ., în sensul că A.V.A.S. a fost

introdusă în cauză în faza procesuală a apelului, cu depășirea termenelor

prevăzute de art. 112 și art. 132 C. proc. civ. și cu încălcarea dispozițiilor

art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Cea de-a doua critică întemeiată pe art. 304

pct. 9 C. proc. civ. a vizat pronunțarea hotărârii cu încălcarea dispozițiilor

art. 32 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care greșit s-a dispus

obligarea A.V.A.S. la emiterea deciziei de restituire prin echivalent și pentru

construcțiile demolate, competența acordării măsurilor reparatorii în acest caz

revenind primăriei în a cărei rază teritorială s-au aflat aceste construcții.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs

s-a criticat decizia recurată pentru greșita reținere a nerespectării

termenului de soluționare a notificării, deși reclamantul nu a depus toate

actele pentru a-și dovedi pretențiile din notificare conform art. 23, din Legea

nr. 10/2001, astfel că procedura administrativă este în derulare.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs

s-a susținut că stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanța de apel

reprezintă o evidentă încălcare a dispozițiilor legale, în speță fiind

aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

potrivit cărora A.V.A.S. are doar competența de a propune acordarea măsurilor

reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

instituției competente – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Ultimul motiv de recurs s-a referit la

obligarea nejustificată și nelegală a A.V.A.S. la plata cheltuielilor de

judecată, în condițiile în care nu s-a dovedit nici reaua sa credință și nici

comportarea neglijentă, iar cuantumul acestora a fost stabilit arbitrar, fără

dovezi.

Intimatul reclamant B.C. și intimata

pârâtă SC A. România S.A. au formulat întâmpinări, solicitând respingerea

recursului ca nefondat.

Examinând criticile formulate prin

motivele invocate, Curtea va constata că recursul pârâtei A.V.A.S. este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Critica formulată prin primul motiv de

recurs este neîntemeiată raportat la dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

A.P.A.P.S. București a fost introdusă în

cauză în dosarul nr. 829/2003 al Curții de Apel Craiova, în care s-a pronunțat

decizia nr. 150 din 20 iunie 2003, prin care s-a anulat sentința civilă nr. 430

din 31 octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul Dolj și s-a reținut cauza pentru

evocarea fondului, conform art. 297 alin. (2) C. proc. civ.

Această decizie a fost atacată cu recurs

numai de SC A. România S.A. și nu și de A.P.A.P.S. București care a înțeles astfel

să-și însușească calitatea procesuală de pârâtă, figurând ca atare în

rejudecarea fondului de către instanța de apel.

Cadrul procesual a fost astfel definitiv

și irevocabil stabilit, cu atât mai mult cu cât, prin decizia nr. 6805 din 18

octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

reclamantului și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea

efectuării unei expertize de specialitate.

Recurenta invocă astfel un motiv de

nulitate relativă a deciziei recurate, în condițiile în care cauza a parcurs

două cicluri procesuale.

Nulitatea relativă neinvocată în termen

nu mai poate fi valorificată prin prezentul recurs, deoarece prin depășirea

termenului prevăzut de art. 108 alin. (3) C. proc. civ., a operat decăderea din

acest drept.

Astfel, neregularitatea actului de

procedură s-a acoperit nefiind invocată înainte de a se pune concluzii în fond

în dosarul nr. 804/1004.

Cel de-al doilea motiv de recurs, având

ca temei dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat, având în

vedere că, deși construcțiile nu mai există, s-a dovedit că acestea au fost

demolate la 6 septembrie 1984, potrivit procesului verbal de demolare de la

acea dată încheiat cu reprezentantul I.J.G.C.L. Dolj (fila 77 dosar apel)

ulterior preluării prin Decretul nr. 423/1983, iar terenul s-a aflat în

patrimoniul SC P. SA, căreia i s-a eliberat certificatul de atestare a

dreptului de proprietate seria M09, nr. 0502/1995 de către Ministerul

transporturilor.

Critica referitoare la neîndeplinirea

procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 republicată este, de

asemenea, neîntemeiată.

Este evident că recurenta a încălcat

termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și nu poate

susține că această procedură este în derulare, lipsa răspunsului la notificare

fiind corect calificată de către instanța de apel ca un refuz tacit, cu atât

mai mult cu cât nu se solicită reclamantului să depună înscrisuri în

completarea dosarului administrativ, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Deși recurenta a susținut prin motivele

de recurs că dosarul administrativ este incomplet, nu a precizat expres care

sunt aspectele ce ar trebui lămurite și dovedite de reclamant, referindu-se

generic la nedepunerea actelor prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001, deși

toate actele în acest sens se regăsesc la dosar, iar calitatea procesuală

activă nu a fost contestată.

Un alt motiv de recurs s-a referit la

încălcarea dispozițiilor legale privind competența de evaluare în faza

administrativă a cuantumului măsurilor reparatorii.

Instanța de apel a dispus corect

efectuarea expertizei conform îndrumărilor obligatorii date de Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 6805 din 18 octombrie 2007.

S-a considerat în mod legal că în cauză

sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

recurenta ca instituție implicată în procesul de penalizare a SC P. care a

vândut imobilul către SC A. România, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, fiind obligată nu să acorde despăgubiri, ci să emită dispoziție cu

propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în

litigiu, evaluat provizoriu la suma stabilită prin expertiză.

Ca atare, se va constata că, raportat la

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și acest motiv de recurs este

nefondat.

Ultimul motiv de recurs, vizând obligarea

pretins nelegală a pârâtei recurente la plata cheltuielilor de judecată este,

de asemenea, nefondat.

Prin admiterea acțiunii reclamantului,

pârâta A.V.A.S. a căzut în pretenții în sensul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ. și, ca atare, corect a fost obligată, la cererea reclamantului, la plata

cheltuielilor de judecată.

Nu se putea susține că în cauză nu există

culpă procesuală, iar în acest context, buna sau reaua credință a pârâtei sunt

lipsite de relevanță. Cuantumul cheltuielilor de judecată nu a fost stabilit în

mod arbitrar, acestea fiind dovedite cu chitanțele cu care s-a achitat

onorariul de expert și onorariul de avocat, depuse la dosar.

Pentru toate aceste considerente, urmează

ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să se respingă recursul pârâtei

A.V.A.S. ca nefondat.

Vizând și dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., va fi obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată, respectiv a

onorariului de avocat achitat de reclamantul-intimat în faza recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 222 din 23 iunie 2008 a Curții de Apel

Craiova, secția civilă

Obligă pe recurentă la plata sumei

de 800 lei cheltuieli de judecată față de intimatul-reclamant B.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie

2010.