ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 261/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 261/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta C.E. a chemat în

judecată pe pârâta SC L.F. SA Craiova, solicitând anularea deciziei nr. 8

din 3 martie 2003 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la

restituirea în natură, către reclamantă, a terenului de 62,50 mp

din Craiova.

Prin sentința civilă nr. 339 din 4 iulie 2003

Tribunalul Dolj a admis acțiunea, a anulat decizia nr. 8 din 3 martie 2003

emisă de pârâta și a obligat-o pe aceasta să restituie

reclamantei terenul în suprafață de 62,4 mp identificat conform

raportului de expertiză întocmit, situat la adresa menționată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut, în esență, că imobilul a

aparținut autoarei reclamantei și a fost preluat fără titlu

de către stat; că, pe acest teren există anumite

construcții neterminate, care nu au autorizație de construire.

Împotriva sentinței a declarat

apel pârâta, susținând că imobilul a fost preluat cu titlu de

către stat, că în prezent aparține unei alte

societăți, iar expertiza a fost făcută neprocedural, în

sensul că nu a fost citată să participe la efectuarea acesteia.

Prin decizia civilă nr. 493 din

19 decembrie 2003 Curtea de Apel Craiova a respins apelul ca nefondat,

reținând că instanța de fond a constatat corect că imobilul

a fost preluat fără titlu, iar terenul în litigiu a fost identificat

prin expertiză, la care părțile nu au formulat obiecțiuni

și că pârâta nu a invocat „în termen util” că terenul nu-i mai

aparține.

Conform deciziei civile nr. 6524 din

23 noiembrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, a fost admis recursul declarat de pârâta SC L.F. SA Craiova,

casată decizia din apel și trimisă cauza spre rejudecare la

aceeași instanță.

S-a reținut că în apel au

fost depuse o serie de acte noi, printre care și o documentație

cadastrală în privința căreia instanța nu s-a pronunțat,

deși erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și că,

instanțele de fond și apel au avut în vedere la soluționarea

cauzei o expertiză tehnică efectuată în condiții

neprocedurale, iar raportul de expertiză nu a fost pus în discuția

părților și nu s-a optat pentru o variantă, deși

expertul a prezentat două variante.

Urmare a reluării

judecății apelului, a fost pronunțată decizia civilă nr.

207 din 6 martie  2006 a Curții de Apel Craiova, prin care sentința

primei instanțe a fost desființată cu trimitere spre rejudecare,

pentru a fi evaluate probele vizând situația juridică a imobilului

(actul de dezmembrare, documentația cadastrală și contractul de

vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu o terță persoană),

astfel încât să nu fie suprimat principiul dublului grad de

jurisdicție. De asemenea, s-a dat indicația dezbaterii asupra

necesității introducerii în cauză a terțului dobânditor al

imobilului.

În rejudecare, reclamanta și-a

precizat acțiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de

pârâtă, alături de SC L.F. SA Craiova, a SC S. SRL, pentru asigurarea

opozabilității hotărârii față de aceasta, în urma

lămuririi situației juridice a imobilului.

De asemenea, în raport de

îndrumările deciziei de casare, a fost administrată proba cu o nouă

expertiză de specialitate.

Prin sentința civilă nr. 329

din 19 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, s-a admis

contestația formulată de reclamanta C.E., în contradictoriu cu

pârâții SC L.F. SA Craiova și SC S. SRL Potcoava.

A fost anulată decizia nr. 8

din 3 martie  2003 emisă de SC L.F. SA Craiova, cu privire la imobilul

notificat din 2001.

În justificarea soluției, s-a

reținut că, prin notificarea din 2001 adresată Primăriei

Municipiului Craiova, reclamanta a solicitat, în calitate de moștenitoare

a autoarei M.M., restituirea în natură a terenului în suprafață

de 62,5 m.p., situat în Craiova, teren expropriat în anul 1969.

Că, Primăria municipiului

Craiova a înaintat notificarea spre competentă soluționare SC L.F. SA

Craiova în calitate de unitate deținătoare, care prin decizia nr. 8

din 3 martie 2003 a respins cererea reclamantei de restituire în natură a

terenului, motivând că acesta este ocupat de construcții și a

fost înstrăinat, cu respectarea legilor în vigoare.

S-a mai reținut că, din

expertiza de specialitate efectuată în această fază

procesuală a rezultat că terenul notificat de reclamantă face

într-adevăr, obiectul actului de dezmembrare și al contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din 9 decembrie 2002, încheiat între SC

L.F. SA Craiova și SC S. SRL.

Or, potrivit dispozițiilor art.

25 din Legea nr. 10/2001, este competentă să soluționeze

notificarea și să se pronunțe prin dispoziție/decizie

motivată asupra cererii de restituire în natură, unitatea

deținătoare, iar potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001 „imobilele

preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se

restituie în natură în starea în care se află la data cererii de

restituire și libere de orice sarcini”.

În cazul în care, după data

intrării în vigoare a legii un imobil notificat a fost transferat în

administrarea unei alte entități, aceasta din urmă devine

entitate deținătoare învestită cu soluționarea

notificării, astfel că cel notificat inițial are obligația

de a transmite notificarea și documentația aferentă

deținătorului în prezent al bunului și totodată, de a

înștiința în mod expres persoana îndreptățită despre

această situație.

S-a mai reținut că în

speță, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 decembrie 2002, SC L.F.

SA Craiova a transferat imobilul notificat în proprietatea unei alte

societăți comerciale, respectiv', astfel încât potrivit

dispozițiilor legale enunțate, aceasta din urmă a devenit

entitate deținătoare învestită cu soluționarea

notificării.

În aceste condiții, pârâta SC

L.F. SA Craiova nu mai era competentă, la data de 3 martie 2003, să

soluționeze notificarea și să emită decizia

contestată, întrucât prin transferul dreptului de proprietate ce a operat

cu privire la terenul notificat a pierdut calitatea de entitate

deținătoare.

Neprocedând în acest mod și

emițând decizia nr. 8 din 3 martie 2003 cu nerespectarea normelor

imperative referitoare la competența unității

deținătoare în soluționarea notificării, pârâta SC L.F. SA Craiova

a emis o decizie lovită de nulitate.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel pârâtele SC L.F. SA Craiova și SC S. SRL.

Apelanta pârâtă SC L.F. SA

Craiova, nu a motivat în fapt și în drept apelul declarat.

Prin apelul formulat, pârâta SC S.

SRL Potcoava a criticat sentința instanței de fond, susținând

că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită

a legii, întrucât acțiunea în raport de această parte este

inadmisibilă, având în vedere că a fost introdusă în cauză,

în calitate de pârâtă, după casarea cu trimitere. Or, rejudecarea nu

este un mijloc de dezvoltare a cadrului procesual, prin care să se

formuleze noi pretenții sau să fie atrase în judecată alte

persoane.

În același timp, prima

instanță nu a analizat nici una din probele administrate în

cauză, rezumându-se la a determina cine era deținătorul

imobilului la data notificării și concluzionând că pârâta SC

L.F. SA nu mai avea în deținere bunul și ca atare, nu avea nici

competența de soluționare a notificării.

Ambele apeluri au fost respinse ca

nefondate prin decizia civilă nr. 72 din 10 martie  2010 a Curții de

Apel Craiova.

S-a reținut în considerentele

deciziei, cu referire la apelul, nemotivat, al pârâtei SC L.F. SA, că

examinarea acestuia, în condițiile art. 292 C. proc. civ., din perspectiva

probelor și apărărilor de la prima instanță, impune

concluzia că soluția adoptată este corectă.

Față de dispozițiile art.

25 coroborate cu art. 9 din Legea nr. 10/2001 și art. 91 din H.G. nr. 250/2007,

în mod corect s-a apreciat că societatea, nemaiavând calitatea de unitate

deținătoare a imobilului, nu putea proceda la soluționarea

notificării în privința acestuia.

Au fost găsite nefondate

și criticile apelantei SC S. SRL Potcoava, în condițiile în care,

prin precizarea de acțiune din data de 19 iunie 2006, reclamanta a

arătat că înțelege să se judece în contradictoriu și

cu această societate.

Or, respectând principiul

disponibilității, instanța a procedat la citarea în proces

și a SC S. SRL, urmând ca hotărârea să-i fie opozabilă.

Celelalte critici vizând modalitatea

de preluare a imobilului notificat și dovada dreptului de proprietate

asupra acestuia au fost apreciate ca lipsite de fundament, întrucât

instanța nu a realizat o analiză a fondului pretențiilor, ci a

soluționat cauza pe excepție, constatând doar că decizia nu a

fost emisă de deținătorul bunului, cel care avea calitatea

să o facă.

În aceste condiții, s-a

reținut că soluția de admitere a acțiunii față de

SC S. SRL este numai pentru opozabilitate, deoarece din dispozitivul sentinței

rezultă în mod cert că nu s-a dispus nici o obligație în sarcina

acestei pârâte.

Decizia a fost atacată cu

recurs de către apelanta-pârâtă SC S. SRL, care a susținut

că soluția este nelegală din perspectiva dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a dezvoltat următoarele argumente:

- Instanța a apreciat în mod

greșit că societății recurente i-a fost recunoscută

legitimarea procesuală pasivă în cauză în aplicarea principiului

disponibilității și a solicitării reclamantei de extindere

a cadrului procesual și în raport de această parte.

Instanța este obligată

să verifice cadrul în care se desfășoară judecata or, în

speță, reclamanta nu a indicat niciun temei juridic cu privire la

atragerea acestei societăți în proces.

- Deși în pofida evidenței,

instanța a considerat că acțiunea este totuși

admisibilă în contradictoriu cu societatea atrasă nelegal în proces,

în continuare trebuia să analizeze existența interesului și a

calității procesuale.

Astfel, raportat la obiectul cererii

de chemare în judecată (respectiv, anularea deciziei emisă de SC L.F.

SA), acțiunea împotriva SC S. SRL trebuia considerată lipsită de

interes sau introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate

procesuală pasivă.

Situația este cu atât mai

evidentă cu cât instanța nu a adoptat prin dispozitiv niciun fel de

soluție împotriva acestei societăți și totuși,

hotărârea adoptată cu privire la alt pârât „îi este opozabilă”.

Intimata-reclamantă a depus

întâmpinare prin care s-a opus admiterii recursului, arătând că

soluția este legală, față de împrejurarea că pe

parcursul derulării procesului a rezultat că imobilul a fost

înstrăinat de către pârâta inițială

societății-recurente, astfel încât s-a justificat extinderea cadrului

procesual și chemarea în judecată a SC S. SRL.

Examinând criticile deduse

judecății, Înalta Curte urmează să constate caracterul

nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Împrejurarea că la momentul

rejudecării în prima instanță a fost întregit cadrul procesual

prin atragerea în judecată a SC S. SRL s-a datorat situației juridice

rezultate în legătură cu imobilul (înstrăinat de către

pârâta inițială SC L.F. SA) precum și îndrumărilor cuprinse

în decizia (nr. 207 din 6 martie 2006 a Curții de Apel Craiova) de

desființare a sentinței și trimiterea spre rejudecare, de a se

pune în dezbaterea părților necesitatea introducerii în proces

„pentru opozabilitate” a cumpărătorului imobilului.

În acest sens, prin precizarea de

acțiune formulată la prima zi de înfățișare de la

rejudecare, reclamanta a arătat că înțelege să-și

îndrepte pretențiile și împotriva SC S. SRL.

Fiind vorba de reluarea

judecății de la fond, devin aplicabile dispozițiile art. 132 C.

proc. civ. care permit „întregirea sau modificarea cererii”, astfel încât cu

respectarea normelor procedurale menționate, inclusiv a principiului

disponibilității la care se face referire în motivarea deciziei din

apel, instanța a luat act de extinderea cadrului procesual.

Cum pretinsa inadmisibilitate a

acțiunii a fost susținută de către recurentă cu

referire la modalitatea în care a dobândit calitatea de parte în proces

rezultă, potrivit celor menționate anterior, caracterul neîntemeiat

al unei astfel de apărări.

- În ce privește interesul în

formularea pretențiilor față de societatea SC S. SRL acesta este

dat, contrar susținerii recurentei, de poziția juridică în care

aceasta se găsește raportat la emitentul actului care a făcut

obiectul anulării în justiție.

Astfel, societatea-recurentă

este succesor cu titlu particular (în calitate de cumpărător) al SC

L.F. SA, care a emis decizia nr. 8 din 3 martie 2003, a cărei anulare s-a

cerut.

Așa fiind și întrucât

actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat anterior (la 9 decembrie 2002)

emiterii deciziei, pentru ca hotărârea să fie opozabilă și

succesorului cu titlu particular era necesar ca acesta să fie parte în

proces.

Opozabilitatea hotărârii se

suprapune, în situația părților, cu relativitatea efectelor

acestora, ceea ce înseamnă că niciuna dintre ele nu mai poate

pretinde ulterior contrariul a ceea ce s-a statuat în condițiile în care a

fost asigurată prezența lor în proces.

Este vorba în acest caz de o

dublă opozabilitate sau relativitate: aceea a efectelor obligatorii ale

hotărârii (tradusă pe planul executorialității) și

aceea a lucrului judecat (care face ca res judicata să devină în

relația dintre părți o prezumție absolută,

nesusceptibilă de dovadă contrară).

Altfel spus, din poziția de

parte pe care a avut-o în proces, SC S. SRL nu va putea pretinde ulterior o

situație juridică diferită, contrară celei stabilite în

legătură cu actul emis de către autorul său (SC L.F. SRL)

și care a vizat același imobil cu cel care a făcut obiectul

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceste două

părți.

Astfel înțeles principiul

opozabilității efectelor hotărârii judecătorești,

rezultă interesul pentru partea – reclamantă de a-și îndrepta

pretențiile și împotriva societății dobânditoare a bunului,

solicitat pe calea notificării în procedura Legii nr. 10/2001.

Aceleași argumente, legate de

interesul pentru prezența în proces a societății-recurente îi

justifică acesteia și legitimarea procesuală, întrucât

reclamanta a tins și a obținut verificarea, în cadrul aceleiași

proceduri jurisdicționale a pretențiilor sale și în raport de

succesorul cu titlu particular (al emitentului actului a cărui anulare s-a

solicitat).

De aceea, sunt nefondate în

egală măsură, criticile formulate atât în legătură cu

excepția lipsei de interes cât și cu cea vizând lipsa

calității procesuale pasive.

Reținând considerentele expuse

anterior și constatând inexistența fundamentului juridic pentru

criticile aduse deciziei, Înalta Curte va aprecia asupra lipsei de

incidență a motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

astfel încât va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC S. SRL împotriva deciziei civile nr. 72 din 10 martie 2010 a Curții de

Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 ianuarie 2011.