ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 261/2011

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta C.E. a chemat în judecată pe pârâta SC L.F. SA Craiova, solicitând anularea deciziei nr. 8 din 3 martie 2003 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la restituirea în natură, către reclamantă, a terenului de 62,50 mp din Craiova. Prin sentința civilă nr. 339 din 4 iulie 2003 Tribunalul Dolj a admis acțiunea, a anulat decizia nr. 8 din 3 martie 2003 emisă de pârâta și a obligat-o pe aceasta să restituie reclamantei terenul în suprafață de 62,4 mp identificat conform raportului de expertiză întocmit, situat la adresa menționată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că imobilul a aparținut autoarei reclamantei și a fost preluat fără titlu de către stat; că, pe acest teren există anumite construcții neterminate, care nu au autorizație de construire.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâta, susținând că imobilul a fost preluat cu titlu de către stat, că în prezent aparține unei alte societăți, iar expertiza a fost făcută neprocedural, în sensul că nu a fost citată să participe la efectuarea acesteia. Prin decizia civilă nr. 493 din 19 decembrie 2003 Curtea de Apel Craiova a respins apelul ca nefondat, reținând că instanța de fond a constatat corect că imobilul a fost preluat fără titlu, iar terenul în litigiu a fost identificat prin expertiză, la care părțile nu au formulat obiecțiuni și că pârâta nu a invocat „în termen util” că terenul nu-i mai aparține. Conform deciziei civile nr. 6524 din 23 noiembrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de pârâta SC L.F.

SA Craiova, casată decizia din apel și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță. S-a reținut că în apel au fost depuse o serie de acte noi, printre care și o documentație cadastrală în privința căreia instanța nu s-a pronunțat, deși erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și că, instanțele de fond și apel au avut în vedere la soluționarea cauzei o expertiză tehnică efectuată în condiții neprocedurale, iar raportul de expertiză nu a fost pus în discuția părților și nu s-a optat pentru o variantă, deși expertul a prezentat două variante.

Urmare a reluării judecății apelului, a fost pronunțată decizia civilă nr. 207 din 6 martie 2006 a Curții de Apel Craiova, prin care sentința primei instanțe a fost desființată cu trimitere spre rejudecare, pentru a fi evaluate probele vizând situația juridică a imobilului (actul de dezmembrare, documentația cadastrală și contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu o terță persoană), astfel încât să nu fie suprimat principiul dublului grad de jurisdicție. De asemenea, s-a dat indicația dezbaterii asupra necesității introducerii în cauză a terțului dobânditor al imobilului. În rejudecare, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, alături de SC L.F.

SA Craiova, a SC S. SRL, pentru asigurarea opozabilității hotărârii față de aceasta, în urma lămuririi situației juridice a imobilului. De asemenea, în raport de îndrumările deciziei de casare, a fost administrată proba cu o nouă expertiză de specialitate. Prin sentința civilă nr. 329 din 19 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, s-a admis contestația formulată de reclamanta C.E., în contradictoriu cu pârâții SC L.F. SA Craiova și SC S. SRL Potcoava. A fost anulată decizia nr. 8 din 3 martie 2003 emisă de SC L.F. SA Craiova, cu privire la imobilul notificat din 2001. În justificarea soluției, s-a reținut că, prin notificarea din 2001 adresată Primăriei Municipiului Craiova, reclamanta a solicitat, în calitate de moștenitoare a autoarei M.M., restituirea în natură a terenului în suprafață de 62,5 m.p., situat în Craiova, teren expropriat în anul 1969. Că, Primăria municipiului Craiova a înaintat notificarea spre competentă soluționare SC L.F.

SA Craiova în calitate de unitate deținătoare, care prin decizia nr. 8 din 3 martie 2003 a respins cererea reclamantei de restituire în natură a terenului, motivând că acesta este ocupat de construcții și a fost înstrăinat, cu respectarea legilor în vigoare. S-a mai reținut că, din expertiza de specialitate efectuată în această fază procesuală a rezultat că terenul notificat de reclamantă face într-adevăr, obiectul actului de dezmembrare și al contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 9 decembrie 2002, încheiat între SC L.F. SA Craiova și SC S. SRL.

Or, potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, este competentă să soluționeze notificarea și să se pronunțe prin dispoziție/decizie motivată asupra cererii de restituire în natură, unitatea deținătoare, iar potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001 „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini”. În cazul în care, după data intrării în vigoare a legii un imobil notificat a fost transferat în administrarea unei alte entități, aceasta din urmă devine entitate deținătoare învestită cu soluționarea notificării, astfel că cel notificat inițial are obligația de a transmite notificarea și documentația aferentă deținătorului în prezent al bunului și totodată, de a înștiința în mod expres persoana îndreptățită despre această situație.

S-a mai reținut că în speță, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 decembrie 2002, SC L.F. SA Craiova a transferat imobilul notificat în proprietatea unei alte societăți comerciale, respectiv', astfel încât potrivit dispozițiilor legale enunțate, aceasta din urmă a devenit entitate deținătoare învestită cu soluționarea notificării. În aceste condiții, pârâta SC L.F. SA Craiova nu mai era competentă, la data de 3 martie 2003, să soluționeze notificarea și să emită decizia contestată, întrucât prin transferul dreptului de proprietate ce a operat cu privire la terenul notificat a pierdut calitatea de entitate deținătoare. Neprocedând în acest mod și emițând decizia nr. 8 din 3 martie 2003 cu nerespectarea normelor imperative referitoare la competența unității deținătoare în soluționarea notificării, pârâta SC L.F.

SA Craiova a emis o decizie lovită de nulitate. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele SC L.F. SA Craiova și SC S. SRL. Apelanta pârâtă SC L.F. SA Craiova, nu a motivat în fapt și în drept apelul declarat. Prin apelul formulat, pârâta SC S. SRL Potcoava a criticat sentința instanței de fond, susținând că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât acțiunea în raport de această parte este inadmisibilă, având în vedere că a fost introdusă în cauză, în calitate de pârâtă, după casarea cu trimitere. Or, rejudecarea nu este un mijloc de dezvoltare a cadrului procesual, prin care să se formuleze noi pretenții sau să fie atrase în judecată alte persoane. În același timp, prima instanță nu a analizat nici una din probele administrate în cauză, rezumându-se la a determina cine era deținătorul imobilului la data notificării și concluzionând că pârâta SC L.F.

SA nu mai avea în deținere bunul și ca atare, nu avea nici competența de soluționare a notificării. Ambele apeluri au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 72 din 10 martie 2010 a Curții de Apel Craiova. S-a reținut în considerentele deciziei, cu referire la apelul, nemotivat, al pârâtei SC L.F. SA, că examinarea acestuia, în condițiile art. 292 C. proc. civ., din perspectiva probelor și apărărilor de la prima instanță, impune concluzia că soluția adoptată este corectă. Față de dispozițiile art. 25 coroborate cu art. 9 din Legea nr. 10/2001 și art. 91 din H.G. nr. 250/2007, în mod corect s-a apreciat că societatea, nemaiavând calitatea de unitate deținătoare a imobilului, nu putea proceda la soluționarea notificării în privința acestuia.

Au fost găsite nefondate și criticile apelantei SC S. SRL Potcoava, în condițiile în care, prin precizarea de acțiune din data de 19 iunie 2006, reclamanta a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu și cu această societate. Or, respectând principiul disponibilității, instanța a procedat la citarea în proces și a SC S. SRL, urmând ca hotărârea să-i fie opozabilă. Celelalte critici vizând modalitatea de preluare a imobilului notificat și dovada dreptului de proprietate asupra acestuia au fost apreciate ca lipsite de fundament, întrucât instanța nu a realizat o analiză a fondului pretențiilor, ci a soluționat cauza pe excepție, constatând doar că decizia nu a fost emisă de deținătorul bunului, cel care avea calitatea să o facă.

În aceste condiții, s-a reținut că soluția de admitere a acțiunii față de SC S. SRL este numai pentru opozabilitate, deoarece din dispozitivul sentinței rezultă în mod cert că nu s-a dispus nici o obligație în sarcina acestei pârâte. Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanta-pârâtă SC S. SRL, care a susținut că soluția este nelegală din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a dezvoltat următoarele argumente: - Instanța a apreciat în mod greșit că societății recurente i-a fost recunoscută legitimarea procesuală pasivă în cauză în aplicarea principiului disponibilității și a solicitării reclamantei de extindere a cadrului procesual și în raport de această parte.

Instanța este obligată să verifice cadrul în care se desfășoară judecata or, în speță, reclamanta nu a indicat niciun temei juridic cu privire la atragerea acestei societăți în proces. - Deși în pofida evidenței, instanța a considerat că acțiunea este totuși admisibilă în contradictoriu cu societatea atrasă nelegal în proces, în continuare trebuia să analizeze existența interesului și a calității procesuale. Astfel, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată (respectiv, anularea deciziei emisă de SC L.F. SA), acțiunea împotriva SC S. SRL trebuia considerată lipsită de interes sau introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. Situația este cu atât mai evidentă cu cât instanța nu a adoptat prin dispozitiv niciun fel de soluție împotriva acestei societăți și totuși, hotărârea adoptată cu privire la alt pârât „îi este opozabilă”.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care s-a opus admiterii recursului, arătând că soluția este legală, față de împrejurarea că pe parcursul derulării procesului a rezultat că imobilul a fost înstrăinat de către pârâta inițială societății-recurente, astfel încât s-a justificat extinderea cadrului procesual și chemarea în judecată a SC S. SRL. Examinând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Împrejurarea că la momentul rejudecării în prima instanță a fost întregit cadrul procesual prin atragerea în judecată a SC S. SRL s-a datorat situației juridice rezultate în legătură cu imobilul (înstrăinat de către pârâta inițială SC L.F.

SA) precum și îndrumărilor cuprinse în decizia (nr. 207 din 6 martie 2006 a Curții de Apel Craiova) de desființare a sentinței și trimiterea spre rejudecare, de a se pune în dezbaterea părților necesitatea introducerii în proces „pentru opozabilitate” a cumpărătorului imobilului. În acest sens, prin precizarea de acțiune formulată la prima zi de înfățișare de la rejudecare, reclamanta a arătat că înțelege să-și îndrepte pretențiile și împotriva SC S. SRL. Fiind vorba de reluarea judecății de la fond, devin aplicabile dispozițiile art. 132 C. proc. civ. care permit „întregirea sau modificarea cererii”, astfel încât cu respectarea normelor procedurale menționate, inclusiv a principiului disponibilității la care se face referire în motivarea deciziei din apel, instanța a luat act de extinderea cadrului procesual.

Cum pretinsa inadmisibilitate a acțiunii a fost susținută de către recurentă cu referire la modalitatea în care a dobândit calitatea de parte în proces rezultă, potrivit celor menționate anterior, caracterul neîntemeiat al unei astfel de apărări. - În ce privește interesul în formularea pretențiilor față de societatea SC S. SRL acesta este dat, contrar susținerii recurentei, de poziția juridică în care aceasta se găsește raportat la emitentul actului care a făcut obiectul anulării în justiție. Astfel, societatea-recurentă este succesor cu titlu particular (în calitate de cumpărător) al SC L.F. SA, care a emis decizia nr. 8 din 3 martie 2003, a cărei anulare s-a cerut. Așa fiind și întrucât actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat anterior (la 9 decembrie 2002) emiterii deciziei, pentru ca hotărârea să fie opozabilă și succesorului cu titlu particular era necesar ca acesta să fie parte în proces.

Opozabilitatea hotărârii se suprapune, în situația părților, cu relativitatea efectelor acestora, ceea ce înseamnă că niciuna dintre ele nu mai poate pretinde ulterior contrariul a ceea ce s-a statuat în condițiile în care a fost asigurată prezența lor în proces. Este vorba în acest caz de o dublă opozabilitate sau relativitate: aceea a efectelor obligatorii ale hotărârii (tradusă pe planul executorialității) și aceea a lucrului judecat (care face ca res judicata să devină în relația dintre părți o prezumție absolută, nesusceptibilă de dovadă contrară). Altfel spus, din poziția de parte pe care a avut-o în proces, SC S. SRL nu va putea pretinde ulterior o situație juridică diferită, contrară celei stabilite în legătură cu actul emis de către autorul său (SC L.F.

SRL) și care a vizat același imobil cu cel care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceste două părți. Astfel înțeles principiul opozabilității efectelor hotărârii judecătorești, rezultă interesul pentru partea – reclamantă de a-și îndrepta pretențiile și împotriva societății dobânditoare a bunului, solicitat pe calea notificării în procedura Legii nr. 10/2001. Aceleași argumente, legate de interesul pentru prezența în proces a societății-recurente îi justifică acesteia și legitimarea procesuală, întrucât reclamanta a tins și a obținut verificarea, în cadrul aceleiași proceduri jurisdicționale a pretențiilor sale și în raport de succesorul cu titlu particular (al emitentului actului a cărui anulare s-a solicitat).

De aceea, sunt nefondate în egală măsură, criticile formulate atât în legătură cu excepția lipsei de interes cât și cu cea vizând lipsa calității procesuale pasive. Reținând considerentele expuse anterior și constatând inexistența fundamentului juridic pentru criticile aduse deciziei, Înalta Curte va aprecia asupra lipsei de incidență a motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC S. SRL împotriva deciziei civile nr. 72 din 10 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2011.