ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7396/2009

Deliberând asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la 8 mai 2006, reclamanții l.E., l.G.D. și H.E. au chemat în judecată pe pârâții P.M. București, SC R. SA și S.R., prin Ministerul Finanțelor pentru ca, prin hotărârea instanței: (1) să se constate existența dreptului lor de proprietate asupra imobilului, teren și clădire, din București, str. Berzei; (2) să se constate nulitatea actului de naționalizare a imobilului; (3) să se constate nulitatea absolută a actelor de vânzare - cumpărare încheiate de P.M. București cu chiriașii din imobilul menționat, în baza Legii nr. 112/1995; (4) să fie obligată pârâta P.M.

București să emită decizia de restituire în natură a imobilului situat în București, str. Berzei, către reclamanți. La 12 iunie 2006, reclamanții au formulat cerere precizatoare, prin care au arătat că obiectul acțiunii lor este definit, la pct. 4 din acțiunea inițială, „ca fiind o contestație împotriva deciziei Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă P.M. București; că „cererea de restituire în natură a imobilului este motivată în fapt și în drept prin explicațiile de la punctele 1, 2, 3 și 4 din acțiunea inițială, care nu constituie cereri distincte” și că SC R. SA a fost chemată în judecată pentru a le preda spațiile din imobilul în litigiu, pe care Ie-a închiriat (filele din dosarul nr. 16197/3/2006 al Tribunalului București, secția a V-a civilă).

La 15 ianuarie 2007, reclamanții au formulat cerere de introducere în cauză a chiriașilor cumpărători M.N.D.A., P.A., P.C.E., Ț.T., Ț.L., K.L., M.B.G. și B.E., reiterând cererile de la pct. 1, 2 și 3 din cererea de chemare în judecată, privind constatarea dreptului de proprietate real și actual al reclamanților, nevalabilității titlului statului și nulității contractelor de vânzare-cumpărare, cererea fiind încuviințată de instanță, care a dispus citarea chiriașilor cumpărători în calitate de intervenienți forțați. La 16 aprilie 2007, C.I.V., în calitate de moștenitoare a intervenientei M.N.D.A., B.M. și B.C., în calitate de moștenitori ai intervenientei B.E. și C.F., C.V.C. și C.G., în calitate de moștenitori ai intervenientei K.L., au formulat cereri intitulate „de intervenție în interes propriu”.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1399 din 12 noiembrie 2007, a respins acțiunea precizată, formulată de reclamanții l.E., l.G.D. și H.E. în contradictoriu cu intervenienții B.E., prin moștenitorii B.M. și B.C., K.L., prin moștenitorii C.F., C.V.C. (U.) și C.G., P.C.E., prin moștenitorii M.M. și N.F.V., M.N.D.A., prin moștenitoarea C.I.V. și P.A., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosință. A admis excepția prescripției dreptului material al reclamanților la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare. A respins capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâții P.M.

București, prin primarul general și cu intervenienții Ț.T., Ț.L. și M.B.G. (N.) A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intervenienților Ț.T., Ț.L. și M.B.G. (N.) pe celelalte capete de cerere. A respins capetele de cerere din acțiunea precizată (având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamanților, constatarea nevalabilității titlului statului și contestația împotriva deciziei Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001) formulate de reclamanți în contradictoriu cu intervenienții Ț.T., Ț.L. și M.B.G. (N.), ca fiind îndreptate împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamanților și a respins ca inadmisibil acest capăt de cerere formulat de reclamanți în contradictoriu cu pârâții P.M.

București, prin primarul general, SC R.V. SA și S.R. prin Ministerul Economiei și Finanțelor. A respins excepția inadmisibilității în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și obligarea pârâtului P.M. București, prin primarul general să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului notificat. A disjuns judecarea capetelor de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și obligarea pârâtului P.M. București, prin primarul general să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului notificat, formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâții P.M. București, prin primarul general, SC R.V. SA și S.R.

prin Ministerul Economiei și Finanțelor și formarea unui alt dosar. Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut, în esență: că unele dintre persoanele chemate în proces ca intervenienți forțați respectiv B.E., K.L., P.C.E., M.N.D.A. și P.A. erau decedate la data formulării cererii de chemare în judecată, astfel că, având în vedere art. 41 alin. (1) C. proc. civ. și art. 7 din Decretul nr. 31/1954, acestea nu au capacitate procesuală de folosință; că, în raport de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, incident în speță, este prescris dreptul material al reclamanților la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, formulată în contradictoriu cu pârâții P.M.

București, prin primarul general și SC R.V. SA și cu intervenienții Ț.T., Ț.L. și M.B.G. (N.); că acești intervenienți nu au calitate procesuală pasivă în ceea ce privește capetele de cerere vizând constatarea dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu, constatarea nevalabilității titlului statului și contestația împotriva deciziei comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, deoarece nu se află în vreun raport juridic cu reclamanții; că, în raport de art. 111 C. proc. civ., capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâții P.M. București, prin primarul general, SC R. V. SA și S.R.

prin Ministerul Economiei și Finanțelor, care vizează constatarea dreptului de proprietate al reclamanților, este inadmisibil, aceștia având deschisă calea realizării dreptului a cărui constatare s-a cerut și că, față de normele speciale ale Legii nr. 10/2001, capetele de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și obligarea pârâtului P.M. București, prin primarul general de a emite dispoziție de restituire în natură a imobilului notificat nu sunt inadmisibile dar că, nefiind în stare de judecată, se impune disjungerea soluționării lor, în vederea administrării de probe. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții l.E., l.G.D. și H.E. În motivarea apelului, s-au susținut următoarele: Instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care reclamanții au solicitat obligarea P.M.

București de a emite decizia de restituire în natură a imobilului, iar acesta a fost singurul capăt de cerere, toate celelalte precizări și explicații fiind făcute numai în scopul susținerii acestei unice cereri; reclamanții nu au cerut anularea contractelor de vânzare - cumpărare, iar persoanele fizice nu au calitate procesuală în acest proces; situația creată în speță, chiar dacă și reclamanții „s-au antrenat” în intervențiile făcute de persoanele fizice, a condus, în final, la disjungerea nelegală a unei cereri unice; reclamanții nu au cerut anularea contractelor și nici nu o puteau cere, deoarece dreptul lor de proprietate nu a fost încă recunoscut; instanța a fost indecisă cu privire la calitatea procesuală a persoanelor fizice intrate în proces și i-a numit „intervenienți” fără nici o distincție, pentru ca apoi, în sentință, să precizeze că cererile formulate de aceștia sunt întâmpinări; asupra constatării nulității contractelor de vânzare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, instanța nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, rezolvând litigiul în baza unor excepții invocate de persoane fără calitate procesuală.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 721 din 03 octombrie 2008, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamanții au formulat o cerere complexă, compusă din patru capete distincte și au solicitat explicit „constatarea nulității absolute a actelor de vânzare - cumpărare încheiate de P.M. București și SC R. SA cu chiriașii din imobil Berzei sector 1, conform capătului de cerere numerotat cu 3 la dosar fond. Ulterior, la 12 iunie 2006 au precizat că pct. 1 - 4 din cererea inițială reprezintă numai explicații și temeiuri de fapt în susținerea cererii lor având ca obiect obligarea P.M. București la restituirea în natură a imobilului, în baza Legii nr. 10/2001.

De asemenea, la sfârșitul cererii precizatoare reclamanții au consemnat că „în cadrul cererii de la pct. 3 din cererea inițială temeiul de drept al constatării nulității absolute este definit în Legea nr. 10/2001 (..)”. Apoi, au precizat că, întrucât Legea nr. 10/2001 le păstrează reclamanților calitatea de proprietari nu mai există nici o restricție în exercitarea dreptului de a cere anularea actelor de vânzare - cumpărare, după emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului din str. Berzei. La 15 ianuarie 2007 au formulat cerere de chemare în judecată a persoanelor fizice având calitatea de cumpărători ai apartamentelor din imobilul revendicat și au recunoscut calificarea dată de instanță acestei cereri, chiar și prin cererea depusă la 26 martie 2007. Instanța de apel a constatat, având în vedere situația de fapt expusă, precum și criticile formulate, că reclamanții se află în eroare cu privire la modul de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, reclamanții au solicitat restituirea imobilului în litigiu în natură de către P.M. București considerând că actele de vânzare deja încheiate de P.M. București cu terții sunt nule implicit și că nulitatea lor ar putea fi stabilită, eventual, pe cale de excepție, în procesul care se desfășoară între reclamanți și P.M. București, având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea deciziei de restituire a imobilului în natură. De fapt, conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 procedura de restituire în natură a imobilului este suspendată până la soluționarea proceselor având ca obiect anularea contractelor de înstrăinare încheiate de P.M. București cu terții, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, restituirea în natură a imobilului este condiționată de anularea contractelor, deoarece, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil. Conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, invocate insistent de către reclamanți pe parcursul întregului proces „păstrarea” calității de proprietar în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (2) din aceeași lege, nu le garantează reclamanților restituirea în natură a imobilului.

De aceea, prin faptul că reclamanții au scos din contextul general al Legii nr. 10/2001 numai dispozițiile legale menționate, ei au ajuns la concluzia greșită că restituirea în natură a imobilului nu este condiționată decât de preluarea imobilului în proprietatea statului fără un titlu valabil, cu ignorarea totală a celorlalte condiții ale legii printre care și cea prevăzută la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a reținut că reclamanții au solicitat constatarea nulității contractelor de înstrăinare a apartamentelor în mod explicit și că instanța de fond, față de modul în care a fost formulată cererea, care nu corespundea cerințelor legale, reclamanții solicitând constatarea nulității actelor pe cale de excepție și fără citarea în proces a persoanelor implicate, a interpretat cererea în interesul reclamanților, având în vedere voința și scopul urmărit, dar în condițiile impuse de procedura de judecată și de dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001. Deoarece reclamanții nu au renunțat niciodată la cererea lor de constatare a nulității contractelor de înstrăinare, instanța de fond s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut și a constatat, în temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și art. 137 C. proc.

civ., că dreptul material la acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 este prescris. Cum instanța de fond trebuia să soluționeze cu prioritate cererea de anulare a contractelor, conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, disjungerea cererii de obligare a P.M. București de a emite decizia de restituire în natură a imobilului a fost legală, aceasta urmând a fi soluționată după rămânerea irevocabilă a prezentei decizii. Instanța de apel a constatat că în mod corect au fost introduse în cauză persoanele fizice, în calitate de intervenienti principali, la cererea reclamanților conform dispozițiilor art. 57 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., criticând-o pentru nelegalitate. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, următoarele: Instanța de apel a omis să răspundă criticii pe care au formulat-o în completarea motivelor de apel, la 09 septembrie 2008, care viza faptul că instanța de fond a soluționat acțiunea cu încălcarea art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Imobilul în litigiu nu intra sub incidența Legii nr. 10/2001 pentru că nu se mai afla în deținerea autorității administrației publice locale la data intrării în vigoare a legii și, deși au solicitat instanței de apel să desființeze sentința tribunalului care este nelegală, pentru că a aplicat Legea nr. 10/2001 și Ie-a înlăturat drepturile de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care incidente speței erau dispozițiile art. 480 C. civ., această solicitare nu a fost luată în considerare.

Recurenții-reclamanții au susținut că instanța de apel trebuia să constate că acțiunea pe care au formulat-o trebuia soluționată de instanța de fond, în temeiul art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor și nu în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru că apartamentele din imobil au fost vândute înainte de apariția Legii nr. 10/2001, chiar dacă în fața instanței de fond au solicitat să se emită decizia de restituire în natură a imobilului, conform Legii nr. 10/2001. Instanța de apel nu a exercitat un rol activ în efectuarea controlului judiciar și „nu a făcut o cercetare completă a faptelor și probelor existente la dosar și a faptului dacă instanța de fond a făcut o aplicație corectă a legii, sau dacă judecata aparține instanței de alt grad, după competența materială și teritorială”.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că prin hotărârile pronunțate de instanțele de fond și apel a fost încălcat dreptul de a beneficia de o judecată dreaptă și imparțială, cauza fiind soluționată în temeiul Legii nr. 10/2001, deși nu era cea incidență, având în vedere art. 21 din această lege iar motivul de apel privind greșita aplicare a legii care a fost formulat prin cererea din 08 septembrie 2008. Prin completarea Ia recurs, înregistrată la dosar la 06 martie 2009, recurenții-reclamanți au învederat instanței că abrogarea art. 2 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, pe care și-au fundamentat susținerile în etapele procesuale ale fondului și apelului, nu atinge substanța dreptului lor de proprietate, ci le dă posibilitatea să se judece potrivit dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ., fără a fi obligați să mai parcurgă procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, sens în care au invocat Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Au mai susținut că, din toate probele administrate în cauză, reiese nulitatea absolută a actului de naționalizare, precum și a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Au solicitat admiterea recursului și casarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și apel în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul nu este fondat, pentru considerentele care succed. Cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual civil cu privire la părți și la obiectul litigiului, instanța fiind chemată să statueze numai limitele determinate prin cererea de chemare în judecată, cu respectarea principiului disponibilității. Criticile recurenților-reclamanți referitoare la incidența, în cauză, a prevederilor art. 480 C. civ.

și la o greșita aplicare a legii în raportul dedus judecății, în sensul că nelegal acțiunea a fost soluționată în raport cu dispozițiile Legi nr. 10/2001, nu sunt fondate. În speță, reclamanții au investit instanța cu soluționarea unei acțiuni întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, pe care au indicat-o expres, ca temei juridic al acțiunii iar instanțele de fond și apel au soluționat fondul și, respectiv, calea de atac a apelului, în cadrul procesual al acestui act normativ, cu respectarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil. Schimbarea temeiului juridic în calea de atac și transpunerea raportului juridic dedus judecății de pe tărâmul Legii nr. 10/2001, pe cel al dreptului comun este o cerere care schimbă cadrul juridic inițial al investirii, or, în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) și art. 316 C. proc.

civ., obiectul și cauza juridică a unei acțiuni se păstrează în limitele investirii, neputând fi schimbate în căile de atac. Așa fiind, instanța de apel nu putea examina criticile și susținerile reclamanților invocate prin motivele de apel prin prisma dispozițiilor art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor, deoarece nu acesta era obiectul acțiunii cu a cărei soluționare a fost sesizată instanța de fond, limitele cererii de chemare în judecată fiind cele stabilite de Legea nr. 10/2001, lege pe care reclamanții au indicat-o ca fiind elementul juridic al demersului lor judiciar. Instanța de apel a reținut, chiar în considerentele deciziei, că „reclamanții au invocat insistent, pe tot parcursul procesului”, dispozițiile Legii nr. 10/2001 și în mod legal, cu respectarea art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., a soluționat apelul în raport de temeiul de drept al acțiunii, respectiv dispozițiile Legii nr. 10/2001. Astfel, criticile recurenților-reclamanți conform cărora prin hotărârile pronunțate de instanțele de fond și apel a fost încălcat dreptul de a beneficia de o judecată dreaptă și imparțială, cauza fiind soluționată în temeiul Legii nr. 10/2001, deși nu era cea incidență, nu sunt fondate, cu atât mai mult cu cât atât prin cererea de recurs, cât și prin completarea la motivele de recurs aceștia au recunoscut că în etapele procesuale ale fondului și apelului au înțeles să invoce dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu pe cele ale dreptului comun. Solicitarea recurenților-reclamanți de a constata că acțiunii pe care au formulat-o îi sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun și de a desființa hotărârile pronunțate în fond și apel nu are nici un suport legal, pentru argumentele menționate.

Totodată, este de reținut că invocarea de către recurenții-reclamanți a deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, ar avea relevanță într-o acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și nu în cauza de față, al cărei obiect îl reprezintă o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Împrejurarea învederată instanței de recurs de recurenții-reclamanți vizând faptul că prin art. I din Legea nr. 10/2001 a fost abrogat art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care a constituit apărarea lor în etapele procesuale anterioare, conform Cărora „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi, nu este relevantă deoarece dispozițiile legii noi nu retroactivează iar acțiunea reclamanților a fost soluționată, în fond și apel, în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 în vigoare la acea dată.

Având în vedere temeiurile care preced, se constată că decizia atacată este legală, recursul urmând a fi respins, ca nefondat. În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată și cum, în speță, intimații-intervenienți au solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, care au fost justificate cu chitanțele depuse la dosar, recurenții-reclamanți vor fi obligați la plata acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții l.E., l.G.D. și H.E. împotriva deciziei nr. 721 din 03 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Obligă pe recurenții-reclamanți l.E., l.G.D. și H.E. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei către intervenienta C.I.V., în sumă de 1000 lei către intervenienta N.B.G. (M.) și în sumă de 1000 lei către intervenienții Ț.L. și Ț.T. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 iulie 2009.