ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4781/2010

Constată că prin cererea

înregistrată la 29 ianuarie 2010 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, contestatorii I.E., I.G.D. și H.E.

au formulat, în contradictoriu cu intimații B.S., B.M., ș.a., contestație în

anulare împotriva deciziei nr. 7396 din 9 iulie 2009 a acestei instanțe.

În motivarea contestației în anulare

a fost prezentată situația de fapt legată de imobilul din sector 1 București

(care a făcut obiect al cererii de restituire formulate de către contestatori).

Astfel, s-a arătat că imobilul a

fost înstrăinat către chiriași, iar notificarea adresată primăriei de către

contestatori pe temeiul Legii nr. 10/2001 a rămas în nelucrare timp îndelungat,

determinându-i pe aceștia să promoveze acțiune în instanță.

În cadrul procesului promovat ca

urmare a lipsei de diligență a primăriei în soluționarea notificării,

contestatorii și-au precizat cererea în sensul că susținerile lor privind

nulitatea actului de naționalizare, constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate de SC R. SA cu chiriașii din imobil, nu

reprezintă capete de cerere distincte, singura pretenție fiind ca Primăria să

le restituie apartamentele.

Această eroare în precizarea

cadrului procesual a determinat și o soluționare greșită a litigiului, instanța

neținând seama de temeiul de drept indicat, reprezentat de dispozițiile art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În soluționarea recursului - prin

decizia nr. 7396 din 9 iulie 2009 a Î.C.C.J., ce face obiectul contestației în

anulare, instanța a omis să cerceteze motivul de nelegalitate formulat în

condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care se susținea încălcarea de

către instanțele de fond a prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

(articol care stabilea care anume imobile preluate abuziv se restituie prin procedura

administrativă reglementată de acest act normativ și anume, imobilele care nu

mai erau deținute de autorități ale administrației publice, fiind înstrăinate

anterior intrării în vigoare a acestei legi).

În realitate, instanța de recurs a

răspuns prin susțineri nelegale acestui motiv, argumentând pe principiul

disponibilității de care ar fi beneficiat părțile.

S-a mai motivat că în apel nu se

poate schimba cauza juridică, transpunându-se raportul juridic de pe tărâmul

Legii nr. 10/2001 pe cel al dreptului comun.

Deși este adevărat că într-o

asemenea situație poate fi respinsă acțiunea, dar judecătorul nu poate încălca

legea, pentru a aplica o lege care, în chiar conținutul ei, exceptează anumite

situații de la aplicabilitate.

De aceea, trebuie apreciat că în

speță a fost o omisiune în cercetarea motivului de recurs, în sensul că nu a

fost analizată situația potrivit căreia imobilul fusese vândut și astfel, nu se

mai afla în detenția Primăriei pentru a se aplica procedura administrativă de

restituire.

În drept, au fost invocate dispoz.

art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând criticile deduse judecății

pe calea contestației în anulare, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi

primite față de următoarele considerente:

Invocând ca temei juridic al

contestației în anulare promovate dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., contestatorii susțin că instanța de recurs a lăsat neanalizat

motivul de nelegalitate pe care l-au invocat cu referire la dispoz. art. 304

pct. 9 C. proc. civ., atunci când au susținut în calea de atac a recursului că

instanțele fondului au nesocotit dispozițiile din Capitolul III (Proceduri de

restituire) al Legii nr. 10/2001 - dispoziții care exceptează de la restituire

pe calea procedurii administrative situația imobilelor înstrăinate anterior

intrării în vigoare a acestui act normativ, ceea ce însemna că soluționarea

pricinii trebuia să se facă potrivit dreptului comun și a dispozițiilor art.

480 C. civ.

Contrar susținerii contestatorilor,

din conținutul considerentelor deciziei nr. 7396 din 9 iulie 2009 a Î.C.C.J.

rezultă că instanța de recurs a analizat motivul referitor la judecata cauzei

cu depășirea cadrului procesual, respectiv, cu nesocotirea temeiului juridic.

În acest sens, s-a reținut în mod

expres că reclamanții au învestit instanța cu soluționarea unei cereri

întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 pe care au indicat-o ca

temei al pretențiilor formulate; că, schimbarea cauzei acțiunii nu era posibilă

direct în apel, fiind interzisă de prevederile art. 294 C. proc. civ., astfel

încât instanța de apel nici nu ar fi putut analiza criticile formulate prin

prisma dispozițiilor art. 480 C. civ., întrucât obiectul judecății, așa cum

fusese determinat prin cererea de chemare în judecată, nu presupunea o

comparare a titlurilor de proprietate din perspectiva dreptului comun.

Rezultă așadar, că motivul de recurs

a cărui omisiune de analiză se invocă a făcut obiect de cercetare pentru

instanță.

În realitate, ceea ce pretind

contestatorii prin intermediul căii extraordinare de atac promovate este o

reanalizare a acestei critici întrucât, în accepțiunea lor, „instanța de recurs

a răspuns prin susțineri nelegale argumentând pe principiul disponibilității de

care ar fi beneficiat părțile care au înțeles să invoce cu insistență

dispozițiile Legii nr. 10/2001”.

Or, calea contestației în anulare nu

este deschisă părții pentru a supune unui nou control de legalitate o critică

dedusă judecății prin intermediul recursului și care a primit deja dezlegare jurisdicțională.

Ar însemna primind susținerile contestatorilor, ca hotărârea irevocabilă să fie

cenzurată pentru nelegalitate pe alte aspecte decât cele expres și limitativ

reglementate de normele procedurale.

În consecință, constatând că în

speță nu este incident motivul invocat, prev. de art. 318 alin. (1) teza a II-a

C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, contestația în

anulare formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestația în

anulare formulată de I.E., I.G.D. și H.E. împotriva deciziei nr. 7396 din 9

iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 septembrie 2010.