ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4296/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4296/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1387 din 12

septembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al sectorului 5

București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu excepția cererii

de chemare în garanție, Prefectura Municipiului București și SC C. SA, cu

excepția capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare. A respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului SC C. SA, pe capătul de cerere privind

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, excepția

lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului

București, excepția prescripției achizitive de scurtă durată și excepția

inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiate.

Totodată, a admis excepția

prescripției achizitive a dreptului de a solicita constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare și a admis în parte acțiunea

precizată, în sensul că a constatat că reclamanții au calitate de persoane

îndreptățite la restituirea imobilului situat în București, sector 5, în baza

Legii nr. 10/2001, cât și capătul de cerere privind restituirea imobilului,

obligându-le în acest sens pe pârâtele P.A. și P.M. să restituie reclamanților

apartamentul nr. 2 din imobil.

De asemenea, a fost respinsă în tot,

acțiunea în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Sectorului 5

București, Statul Român prin Ministerul de Finanțe, Prefectura Municipiului

București, SC C. SA,cu excepția capătului de cerere privind constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Nici încălcarea principiului

unanimității în intentarea acțiunii în revendicare nu poate conduce la

respingerea acesteia ca inadmisibilă, întrucât demersul în justiție pentru

obținerea unui bun succesoral aflat în posesia unui terț neproprietar este un

act de administrare care profită tuturor coproprietarilor, iar raporturile

dintre moștenitori ar urma să se lămurească ulterior pe calea dreptului comun.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

Lupaș împotriva României reținând că „aplicarea strictă a regulii unanimității

a impus reclamanților o sarcină disproporționată care i-a privat de orice

posibilitate clară și concretă ca tribunalele să decidă asupra cererilor de

restituire, aducând atingere însăși substanței dreptului de acces la o

instanță”.

Neîntemeiată este și excepția

prescripției achizitive întemeiată pe prevederile art. 1895 C. civ. și invocată

de către pârâtele P.A. și P.M. Mihaela, căci posesiei îi lipsește un element

esențial și anume buna-credință în momentul începerii prescripției. Or, atât SC

C. SA, cât și pârâtele cumpărătoare au fost de rea-credință în momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 73 din 30 aprilie 1996, atâta

vreme cât reclamanta și autoarea acesteia au formulat notificări în baza Legii

nr. 112/1995, ce au fost soluționate prin hotărârea nr. 339 din 24 martie 1997

și hotărârea nr. 369 din 15 aprilie 1997 a Comisiei de Aplicare a Legii nr. 112/1995.

În schimb, excepția prescripției

extinctive invocată de aceleași pârâte este întemeiată în raport de prevederile

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin care se stipulează că

dreptul la acțiune pentru anularea contractului se prescrie într-un termen de

un an și șase luni de la intrarea în vigoare a legii. Or, reclamanții au

formulat acțiunea la data de 14 februarie 2007 cu mult peste termenul de prescripție

împlinit la data de 14 august 2002.

Instanța a mai reținut că se

consideră legal investită cu acțiunea în revendicare și că reclamanții fac

dovada calității de persoane îndreptățite potrivit dispozițiilor Legii nr.

10/2001. Astfel, pe lângă faptul că această calitate le-a fost recunoscută prin

hotărârile sus citate, cu actele de proprietate depuse la dosar, respectiv

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 25475 din 18 mai 1935,

prin care defuncta T.E. a cumpărat de la numitul C.C. un teren în suprafață de

211,50 mp situat în București, și procesul-verbal nr. 50395 din 12 septembrie

1946, din care rezultă că același imobil plus construcția sunt amplasate

ulterior în str. T. nr. 24, au făcut dovada că autoarea lor, de la care s-a și

preluat imobilul în baza Decretului nr. 92/1950 a fost proprietara imobilului. Totodată

cu certificatele de moștenitor aflate la dosar reclamanții au probat calitatea

lor de moștenitori ai fostei proprietare a întregului imobil.

Procedând la compararea titlurilor

de proprietate instanța a acordat preferință titlului de proprietate mai bine

caracterizat având în vedere și reaua-credință a cumpărătorilor pârâți,

analizată în cadrul excepției prescripției achizitive.

Capătul de cerere subsidiar privind

plata de despăgubiri a fost respins, ca fiind rămas fără obiect, în

considerarea admiterii capătului de cerere privind revendicarea, iar cererea de

chemare în garanție formulată de către pârâte a fost disjunsă în condițiile

art. 165 C. proc. civ. și face obiectul unui alt dosar.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel pârâtele P.A. și P.M. iar prin decizia civilă nr.467 din 6

octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis

apelul pârâților, s-a desființat parțial sentința în sensul respingerii

capătului de cerere privind restituirea în natură a apartamentului nr. 2 și s-a

trimis cauza primei instanțe pentru judecarea capătului de cerere privind

acordarea de despăgubiri pentru același imobil. Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre

au fost reținute următoarele considerente:

Acțiunea în revendicare nu poate fi

declarată inadmisibilă în raport de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publicași regimul juridic al acestuia, potrivit cu care

„bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin

vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietarii sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

După cum se poate constata din

analiza textului, acesta vizează bunuri aflate în patrimoniul statului. Or, în

speță, statul nu mai este nici proprietarul și nici posesorul apartamentului 2

din litigiu, ce a fost vândut pârâților persoane fizice încă din anul 1996.

De aceea, dacă instanțele ar

institui un fine de neprimire a acțiunii în revendicare, ar îngrădi dreptul la

o instanță, când reclamantul pretinde restituirea bunului în natură, ceea ce ar

contraveni, prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului (vezi Cauza Brumărescu împotriva României).

Tot asemenea, respingerea ca

inadmisibilă a acțiunii în revendicare pe considerentul încălcării regulii

unanimității, ar putea aduce atingere substanței dreptului recunoscut prin lege,

când numai unul sau parte din coproprietari sunt interesați în valorificarea

dreptului lor. De aceea, pentru acest considerent, acțiunea în revendicare nu

poate fi declarată inadmisibilă (vezi cauza Lungoci contra României).

Pe fondul cauzei, se constată că

reclamanții nu sunt titularii unui bun în ceea ce privește restituirea în

natură a apartamentului nr. 2 din imobilul suscitat, în raport cu pârâții

persoane fizice, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, prin Hotărârea

Păduraru împotriva României din 1 decembrie 2005 s-a reținut că „un reclamant

nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la bunurile

sale. Noțiunea bunuri poate acoperi atât bunurile actuale, cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde

că are cel puțin o speranță legitimă de a beneficia efectiv de un drept de

proprietate.

În speță, prin intentarea prezentei

acțiuni în revendicare, reclamanții nu pot avea decât speranța de a li se

recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv.

În condițiile în care titlul

statului nu este declarat nul, ceea ce nu echivalează cu preluarea abuzivă

reținută de către prima instanță, iar instanța nu poate analiza acest aspect în

lipsa căii de atac promovată de reclamanți, este evident că aceștia din urmă nu

mai posedă un titlu de proprietate asupra imobilului din litigiu.

Or, încălcarea art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi

concepută în lipsa existenței unui bun în patrimoniul reclamanților.

Din acest considerent, în lipsa unui

element de comparație, prima instanță a procedat greșit la compararea

titlurilor de proprietate.

În schimb, reclamanții sunt

titularii unui drept de creanță în raport cu statul deci a unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, fost proprietatea autorilor

lor, naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, a fost declarat ca preluat

abuziv în baza art. 2 din Legea nr. 10/2001, cum just a reținut și prima

instanță, iar prin prevederile art. 20 alin. (2) ale aceleiași legi se

stipulează că „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai

la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare

a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare. Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri

potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferența dintre

valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare

de piață a imobilului”.

Or, din adresele nr. 188 din 16

ianuarie 2003 și 28233 din 3 decembrie 2002, a C.G.M.B., se face cunoscut că pentru imobilul din str. T. nr. 24 au fost emise două hotărâri conform Legii nr.

112/1995, respectiv 339 din 24 martie 1997 - petent T.E. și nr. 369 din 15

aprilie 1997 - petent E.L.M., ambele cu aceeași sumă de 65.931.092 lei.

Suma de 181.658.870 lei ( 65.931.092

actualizată la data de 11 februarie 1998) reprezintă despăgubiri pentru

întregul imobil și a fost încasată de E.L.M. (fila 324 dosar fond).

Acceptând, prin încasarea

despăgubirilor, chiar de către unul dintre coproprietari, incidența Legii nr. 112/1995,

reclamanții au recunoscut preluarea imobilului cu titlu de către stat, căci

această lege prin art. 1 și art. 2, a reglementat doar regimul juridic al

imobilelor preluate cu titlu la stat, indiferent de modalitatea de reparație,

respectiv restituirea în natură sau despăgubiri.

Pe de altă parte, acțiunea în

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 40691 din 4 noiembrie 1996, ce

are ca obiect apartamentul nr. 2 din litigiu, este respinsă, ca prescrisă și nu

a făcut obiectul prezentei căi de atac, așa încât sentința pronunțată în

această privință este definitivă.

Or, este exclusă modalitatea de

reparație în natură a imobilului înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, prin art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, reclamanții, în ceea

ce privește apartamentul nr. 2 din imobilul pentru care au încasat

despăgubirile, au dreptul, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

doar la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației

și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului (bineînțeles conform unui

calcul raportat la apartamentul nr. 2 din imobil).

Însăși reclamanții, în subsidiarul

acțiunii, solicită a se face aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

în situația în care acțiunea în revendicare va fi găsită neîntemeiată.

Faptul că statul a reglementat

posibilitatea obținerii unei satisfacții echitabile pentru proprietarii sau

moștenitorii acestora ale căror imobile au fost preluate abuziv la stat, se

înscrie în dreptul recunoscut statelor „de a adopta legile pe care le consideră

necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general”,

prin alin. (2) al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, reclamanții au încasat deja o

parte din valoarea imobilului, iar pentru diferență devin incidente prevederile

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În acest joc al reglementării în

sensul realizării unei proporționalități între interesele aflate în joc,

respectiv cele cu caracter general și cele privind respectarea drepturilor

fundamentale ale omului, în urma acordării unei satisfacții echitabile pentru

foștii proprietari, în raport cu aceștia, titularii contractelor de

vânzare-cumpărare ai aceluiași imobil, rămân titularii bunului.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanții E.L.M., D.I.A.S., I.P., N.P. și S.M.P. (succesorii

reclamantului P.D.M. decedat în timpul procesului la 7 octombrie 2009) și T.R.

Criticile aduse hotărârii instanței

de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel se învederează că instanța de

apel a reținut în mod greșit că au fost încasate despăgubiri câtă vreme nici

unul din reclamanți nu a încasat vreo despăgubire, iar teza privind hotărârea

de despăgubire a defunctei T.E. decedată în 1984 și T.C.E. decedată în Germania

în 1992, precum și teza solidarității tulpinilor succesorale la plata și

respectiv primirea unor eventuale despăgubiri, ca formă de acceptare tacită a

moștenirii, este și hilară, cu atât mai mult cu cât în apărările lor au

susținut că cele două defuncte susmenționate nu aveau vocație de a revendica

sau de a fi despăgubite, iar succesorii lor nu puteau solicita despăgubiri

nefiind cetățeni români.

În această situație susțin

recurenții sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar și

pct. 9 al aceluiași articol.

Instanța de apel în mod greșit a

făcut aplicarea deciziei CEDO Raicu/România când pendinte în cauză erau

hotărârile Brumărescu/România, Babeș și Porteanu împotriva României.

În susținerea motivelor de recurs

recurenții au mai învederat aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenții susțin că la data

naționalizării, în urma decesului autorului G.T. în 1948, cele două fiice

majore T.C.E. și E.L.M. dețineau împreună cota de 3/8 din dreptul de

proprietate, fiecare dintre ele deținând cota de 3/16 parte, iar art. 5 din

Decretul nr. 92/1950, se referă numai la copii minori, astfel încât cel puțin

cota de 3/8 din imobil s-a preluat fără titlu.

Recurenții mai susțin că pe aspectul

comparării titlurilor de proprietate, este evidentă în cauză preluarea fără

titlu, astfel încât este cert faptul că titlul recurenților este mai bine

caracterizat și în aceste condiții se solicită casarea deciziei și menținerea

hotărârii instanței de fond.

O altă critică vizează interpretarea

greșită a instanței fiind preluarea despăgubirilor, întrucât în condițiile în

care a fost edictată Legea nr. 112/1995 s-a încălcat art. 14 din Convenție și

art. 1 din Protocol 12 anexă la Convenția CEDO, și că suntem în prezența unei discriminări a petenților D.A.L. și P.D.M.

Intimatul Consiliul local al

sectorului 5 prin întâmpinarea depusă la filele 33 – 34 s-a opus admiterii

recursului.

De asemenea Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților, filele 37, 38 s-a opus admiterii recursului,

invocând excepția lipsei calității procesuale pasive.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Acțiunea reclamanților vizează

constatarea calității lor de proprietari ai imobilului din litigiu, - casă și

teren de 225,81 mp, precum și calitatea de persoană îndreptățită în sensul art.

3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001; - a se constata nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 40691 din 4 noiembrie 1996 prin care statul ca posesor –

neproprietar a vândut chiriașilor cumpărători, apartamentul nr. 2 și obligarea

pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2 sens

în care în principal au solicitat să li se restituie imobilul, arătându-se că

înțeleg să restituie despăgubirile primite, în temeiul art. 11 alin. (1) în

condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1) din lege, iar în subsidiar au

solicitat să li se acorde diferența în echivalent până la valoarea de piață

stabilită conform standardelor europene de evaluare a bunului, evaluat

provizoriu la valoarea de 500.000 RON.

Prin prisma obiectului dedus

judecății, a petitelor acțiunii și a susținerilor reclamanților, instanța de

apel a examinat hotărârea instanței de fond, ținând seama și de faptul că

reclamanții nu au declarat apel împotriva hotărârii instanței de fond din

petitul privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4069 din 4

noiembrie 1996 a fost respins pe prescripția dreptului la acțiune.

Astfel în acest context și raportat

la dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 s-a reținut că este

exclusă modalitatea de reparație prin restituire în natură a imobilului

înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Cum, din adresele nr. 188 din 16

ianuarie 2003 și nr. 28233 din 3 decembrie 2002 a Consiliului General al Municipiului București rezultă că pentru imobilul din str. T. nr. 24 au

fost emise hotărârile nr. 339 din 24 martie 1997 și nr. 369 din 15 aprilie 1997

în temeiul Legii nr. 112/1995 privind acordarea despăgubirilor pentru întregul

imobil, (despăgubiri încasate așa cum rezultă din actele de la filele 326

dosarul instanței de fond) instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art.

20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în ce privește dreptul reclamanților doar la

diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflație, și

valoarea corespunzătoare de piață a imobilului (raportat la apartamentul nr. 2

din imobil.

Or, din perspectiva celor expuse, și

cum instanța de fond s-a pronunțat pe excepție și nu pe fond în ce privește

petitul privind acordarea despăgubirilor solicitate de reclamant, în mod legal

a dispus instanța de fond trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționarea

capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor.

Criticile recurenților din

perspectiva celor expuse sunt astfel nefondate, nefiind incidente dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Nu sunt fondate nici criticile

legate de greșita aplicare a hotărârilor CEDO, și a Deciziei nr. 33 din 9 iunie

2008 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Este real că obiectul general al

legilor de restituire este acela de a atenua consecințelor anumitor încălcări

ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim,

dar această atenuare a vechilor încălcări, nu înseamnă însă crearea unor noi

neajunsuri disproporționate pentru persoanele ce au dobândit ulterior bunurile.

Astfel este necesar a se analiza în

funcție de circumstanțele concrete în ce măsură legea internă intră în conflict

cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă nu s-ar putea aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, sau atingere

principiului securității raporturilor juridice.

Din această perspectivă nu poate fi

deci ignorată consecința insecurității raporturilor juridice, deoarece

principiul securității raporturilor juridice reprezintă unul din elementele

fundamentale ale preeminenței dreptului.

De altfel Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat cu titlu de principiu că acțiunea în retrocedare

în instanță își păstrează caracterul real dacă există posibilitatea readucerii

lucrului solicitat în patrimoniul revendicatorului.

Or, în cauză contractul de vânzare-cumpărare

nr. 40691 din 4 noiembrie 1996 nu a fost anulat, petitul privind anularea

acestui contract a fost respins de instanța de fond iar reclamanții nu au uzat

de calea de atac a apelului în ce privește soluția de respingere a petitului

privind anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Din perspectiva celor expuse nefiind

întemeiate și nici prezente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ., recursul reclamanților urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții E.L.M., D.I.A.S., I.P., N.P. și S.M.P. împotriva

deciziei nr. 467 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 septembrie 2010.