ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2961/2010

Deliberând asupra recursurilor comerciale de față, reține următoarele: Prin sentința comercială nr. 11167 din 13 octombrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 16681/3/2007, judecătorul fondului din cadrul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a respins petitul principal formulat de reclamanta SC T.P. SA în contradictoriu cu pârâta SC D.R. SRL, ca neîntemeiat; a admis acțiunea în ce privește petitul subsidiar și a obligat pârâta la plata sumei de 381.445,5 lei, cu titlu de dobândă legală. În considerentele sentinței, judecătorul fondului a reținut că prin cererea formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 841.242,7 lei cu titlu de penalități, iar în subsidiar a solicitat obligarea la plata sumei de 381.445,5 lei cu titlu de dobândă legală.

S-a reținut că potrivit contractului de vânzare cumpărare a energiei termice din sisteme de alimentare centralizată nr. 473 din 12 decembrie 2002, reclamanta, în calitate de vânzător, a furnizat pârâtei energie termică, pentru care a emis facturi de plată. Având în vedere executarea cu întârziere a obligației de plată a facturilor, reclamanta a promovat acțiunea de față. Judecătorul a mai reținut că, prin sentința comercială nr. 3535 din 12 mai 2006, irevocabilă, pârâta a fost obligată la plata contravalorii facturilor emise. Din concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, judecătorul a reținut cuantumul penalităților și al dobânzilor legale, pentru achitarea cu întârziere a facturilor emise.

De asemenea, a reținut că nu s-a întrunit acordul de voință al părților cu privire la clauza penală, față de obiecțiunile formulate de pârâtă la încheierea contractului. În consecință, a apreciat că nu pot fi acordate penalitățile solicitate, fiind acordate dobânzile legale, în temeiul art. 43 C.com. Sentința de fond a fost apelată de pârâta SC D.R. SA, care a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii în totalitate a cererii reclamantei. Criticile pârâtei au vizat neluarea în considerare de către judecătorul fondului a inexistenței obligației sale de plată directă a contravalorii energiei termice, prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 115/2001, care au stabilit modalitățile de plata a facturilor emise de producătorii de energie termică prin contul de tip E., și care, implicit au modificat prevederile contractuale cu privire la plată.

Or, judecătorul fondului nu a analizat incidența prevederilor contractului de cont E. încheiat între părți. Prin decizia comercială nr. 193 din 23 martie 2010, completul de judecată din cadrul Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, reținând că toate apărările invocate în calea de atac referitoare la prevederile contractului de cont E, și ale O.U.G. nr. 115/2001 trebuiau invocate în cadrul litigiului ce a vizat plata debitului principal, neputând fi analizate în cadrul cererii reclamantei de obligarea la plata accesoriilor calculate la debitul principal. În acest context a fost apreciată ca fiind legală și temeinică sentința pronunțată de judecătorul fondului în ce privește obligarea la plata dobânzii legale, față de faptul că în ce privește clauza penală nu a existat un acord de voință al părților.

Completul de apel a dispus, totodată prin decizia pronunțată, diminuarea onorariului de avocat, solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată de reclamantă, apreciind că suma (52.567,06 lei) este prea ridicată în raport de valoarea sumei contestată în apel, cât și în raport de munca depusă de apărător (acesta fiind prezent doar la unul din cele două termene acordate în cauză, nedepunând întâmpinare sau concluzii scrise, limitându-se doar la concluzii orale). Decizia de apel a fost recurată de ambele părți. Pârâta SC D.R. SA a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârilor pronunțate în cauză, în sensul respingerii cererii reclamantei în totalitate. Criticile pârâtei, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., au vizat lipsa de temei legal a deciziei pronunțate în apel, această parte apreciind ca nelegală soluția de neanalizare a apărărilor cu privire la modalitatea de plată, prin raportare la sentința prin care a fost obligată la plata debitului principal. Pârâta a susținut că nici în primul litigiu nu au fost analizate apărările sale referitoare la modalitatea de plată, raportat la prevederile O.U.G. nr. 115/2001 și cele ale contractului de cont E. Reclamanta SC T.P. SA a criticat decizia de apel din perspectiva neacordării integrale a cheltuielilor de judecată, prin diminuarea onorariului de avocat, apreciind că procentul de 10 % din valoarea pretenției se încadrează în uzanțe.

A mai susținut că pe lângă volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului, onorariul de stabilește și în funcție de alte criterii, prevăzute în art. 123 din Statutul profesiei de avocat, și că nu era necesară formularea de probe sau de concluzii scrise în apel, față de soluția pronunțată în fond. A mai invocat încălcarea prevederilor art. 969 C. civ. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, apreciind ca fiind legală decizia de apel sub aspectul cheltuielilor de judecată. A mai susținut că nu sunt aplicabile prevederile referitoare la criteriile ce stau la baza onorariului de avocat, prin reducerea onorariului nefiind încălcate dispozițiile art. 969 C. civ., judecătorul necenzurând contractul de asistență juridică.

Și reclamanta a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, apreciind legalitatea deciziei de apel în ce privește neanalizarea raportului juridic de plată în cadrul acestui proces, care a vizat doar accesoriile la debitul principal. Nu au fost administrate probe în această fază procesuală. Analizându-se actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și de apărările invocate, se rețin următoarele: Recursul declarat de pârâta SC D.R. SA este apreciat, ca nefondat, în baza următoarelor considerente: în mod legal a apreciat completul de apel că nu poate proceda la analiza modalității de plată în prezentul litigiu, față de existența sentinței comerciale irevocabile prin care s-a stabilit obligația de plată a pârâtei pentru debitul principal.

Dacă pârâta considera că se impunea analiza modalității de plată avea posibilitatea recurării deciziei pronunțate în cadrul litigiului ce a vizat debitul principal, doar în cadrul acelui litigiu putând fi analizat acest aspect. Dar, în prezența unei hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, intrate sub puterea lucrului judecat, care a stabilit obligația de plată principală, nu mai pot fi analizate aspectele legate de modalitatea de plată în litigiul vizând accesoriile calculate la obligația principală. În consecință, va fi respinsă critica pârâtei de nelegalitate a deciziei de apel din perspectiva neanalizării modalității de plată, fiind reținut că litigiul privește accesoriile, iar nu debitul principal.

Pentru considerentele reținute, reținându-se legalitatea deciziei de apel sub aspectul menținerii obligației de plată a dobânzii legale, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă va fi respins ca nefondat. Este apreciat, ca nefondat, și recursul declarat de reclamanta SC T.P. SA pentru următoarele considerente: potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorul poate dispune micșorarea onorariului de avocat când apreciază că acesta este nepotrivit de mare față de munca depusă de avocat. În speță, așa cum a reținut și completul de apel, onorariul de avocat a fost nepotrivit de mare față de munca efectiv depusă, constând practic în prezentarea la un singur termen de judecată, la care a susținut oral netemeinicia apelului pârâtei.

Nu a fost justificată o muncă suplimentară depusă de avocat în fața completului de apel, constând, eventual în studierea unei legislații complexe, a administrării unor probe ce implica un timp extins de cercetare. Dimpotrivă, chiar reclamanta a arătat în cererea de recurs că însăși complexitatea redusă a cauzei nu impunea asemenea demersuri, susținând chiar că nu era necesară nici măcar redactarea unei întâmpinări prin care să fie combătute apărările pârâtei. Se reține, totodată, că nu există o încălcare a prevederilor art. 969 C. civ., judecătorul necercetând contractul de asistență juridică și necenzurându-l sub aspectul onorariului pe care avocatul l-a perceput de la clientul său. În acest contract pot fi valorificate criteriile stabilite în Statutul profesiei de avocat cu privire la modalitatea de calcul a onorariului.

Însă, aceste criterii nu sunt opozabile instanței de judecată, singurul text legal aflat la îndemâna judecătorului fiind cele prevăzut de Codul de procedură civilă și care acordă posibilitatea aprecierii onorariului doar în raport de munca depusă. Pe de altă parte, prevederile art. 969 C. civ., sunt aplicabile doar relației contractuale dintre avocat și clientul său, neexistând un raport contractual cu partea împotriva căreia avocatul asigură apărarea. În acest context, se apreciază că pârâta este terț față de contractul încheiat de reclamantă cu avocatul ales, prevederile din acel contract cu privire la onorariul stabilit nefiindu-i opozabile. Nu poate fi reținută nici critica referitoare la existența unei uzanțe de stabilire a onorariului într-un procent de 10 % din valoarea pretențiilor.

Se reține că nu este clar dacă uzanța este aceea de stabilire a unui procent de 10 % din valoarea pretențiilor pentru fiecare fază procesuală. Chiar și în ipoteza existenței acestei uzanțe, ea nu poate fi valorificată în înlăturarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care, așa cum s-a arătat deja, acordă doar judecătorului posibilitatea aprecierii sumei solicitată cu titlu de onorariu de avocat la care să fie obligată partea care a căzut în pretenții. Pentru considerentele reținute, apreciindu-se legalitatea deciziei de apel și sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate reclamantei, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul acestei părți va fi respins ca nefondat. Având în vedere cele reținute,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurentul – reclamant SC T.P. SA PLOIEȘTI împotriva deciziei nr. 193 din 23 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta – pârâtă SC D.R. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 193 din 23 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2010.