ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2961/2010

Deliberând asupra recursurilor

comerciale de față, reține următoarele:

Prin sentința comercială nr. 11167

din 13 octombrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 16681/3/2007, judecătorul

fondului din cadrul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a respins

petitul principal formulat de reclamanta SC T.P. SA în contradictoriu cu pârâta

SC D.R. SRL, ca neîntemeiat; a admis acțiunea în ce privește petitul subsidiar

și a obligat pârâta la plata sumei de 381.445,5 lei, cu titlu de dobândă

legală.

În considerentele sentinței,

judecătorul fondului a reținut că prin cererea formulată, reclamanta a solicitat

obligarea pârâtei la plata sumei de 841.242,7 lei cu titlu de penalități, iar

în subsidiar a solicitat obligarea la plata sumei de 381.445,5 lei cu titlu de

dobândă legală. S-a reținut că potrivit contractului de vânzare cumpărare a

energiei termice din sisteme de alimentare centralizată nr. 473 din 12

decembrie 2002, reclamanta, în calitate de vânzător, a furnizat pârâtei energie

termică, pentru care a emis facturi de plată. Având în vedere executarea cu

întârziere a obligației de plată a facturilor, reclamanta a promovat acțiunea

de față.

Judecătorul a mai reținut că, prin

sentința comercială nr. 3535 din 12 mai 2006, irevocabilă, pârâta a fost

obligată la plata contravalorii facturilor emise. Din concluziile raportului de

expertiză contabilă efectuat în cauză, judecătorul a reținut cuantumul

penalităților și al dobânzilor legale, pentru achitarea cu întârziere a

facturilor emise. De asemenea, a reținut că nu s-a întrunit acordul de voință

al părților cu privire la clauza penală, față de obiecțiunile formulate de

pârâtă la încheierea contractului. În consecință, a apreciat că nu pot fi

acordate penalitățile solicitate, fiind acordate dobânzile legale, în temeiul art.

43 C.com.

Sentința de fond a fost apelată de

pârâta SC D.R. SA, care a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței

în sensul respingerii în totalitate a cererii reclamantei. Criticile pârâtei au

vizat neluarea în considerare de către judecătorul fondului a inexistenței

obligației sale de plată directă a contravalorii energiei termice, prin

raportare la prevederile O.U.G. nr. 115/2001, care au stabilit modalitățile de

plata a facturilor emise de producătorii de energie termică prin contul de tip

E., și care, implicit au modificat prevederile contractuale cu privire la

plată. Or, judecătorul fondului nu a analizat incidența prevederilor

contractului de cont E. încheiat între părți.

Prin decizia comercială nr. 193 din

23 martie 2010, completul de judecată din cadrul Curții de Apel București, secția

a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, reținând

că toate apărările invocate în calea de atac referitoare la prevederile

contractului de cont E, și ale O.U.G. nr. 115/2001 trebuiau invocate în cadrul

litigiului ce a vizat plata debitului principal, neputând fi analizate în

cadrul cererii reclamantei de obligarea la plata accesoriilor calculate la

debitul principal. În acest context a fost apreciată ca fiind legală și

temeinică sentința pronunțată de judecătorul fondului în ce privește obligarea

la plata dobânzii legale, față de faptul că în ce privește clauza penală nu a

existat un acord de voință al părților.

Completul de apel a dispus, totodată

prin decizia pronunțată, diminuarea onorariului de avocat, solicitat cu titlu

de cheltuieli de judecată de reclamantă, apreciind că suma (52.567,06 lei) este

prea ridicată în raport de valoarea sumei contestată în apel, cât și în raport

de munca depusă de apărător (acesta fiind prezent doar la unul din cele două

termene acordate în cauză, nedepunând întâmpinare sau concluzii scrise,

limitându-se doar la concluzii orale).

Decizia de apel a fost recurată de

ambele părți.

Pârâta SC D.R. SA a solicitat

admiterea recursului și modificarea hotărârilor pronunțate în cauză, în sensul

respingerii cererii reclamantei în totalitate. Criticile pârâtei, întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au vizat lipsa de temei legal a

deciziei pronunțate în apel, această parte apreciind ca nelegală soluția de

neanalizare a apărărilor cu privire la modalitatea de plată, prin raportare la

sentința prin care a fost obligată la plata debitului principal. Pârâta a

susținut că nici în primul litigiu nu au fost analizate apărările sale

referitoare la modalitatea de plată, raportat la prevederile O.U.G. nr. 115/2001

și cele ale contractului de cont E.

Reclamanta SC T.P. SA a criticat

decizia de apel din perspectiva neacordării integrale a cheltuielilor de

judecată, prin diminuarea onorariului de avocat, apreciind că procentul de 10 %

din valoarea pretenției se încadrează în uzanțe. A mai susținut că pe lângă

volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului, onorariul de

stabilește și în funcție de alte criterii, prevăzute în art. 123 din Statutul

profesiei de avocat, și că nu era necesară formularea de probe sau de concluzii

scrise în apel, față de soluția pronunțată în fond. A mai invocat încălcarea

prevederilor art. 969 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat

respingerea recursului declarat de reclamantă, apreciind ca fiind legală

decizia de apel sub aspectul cheltuielilor de judecată. A mai susținut că nu

sunt aplicabile prevederile referitoare la criteriile ce stau la baza

onorariului de avocat, prin reducerea onorariului nefiind încălcate

dispozițiile art. 969 C. civ., judecătorul necenzurând contractul de asistență

juridică.

Și reclamanta a solicitat

respingerea recursului declarat de pârâtă, apreciind legalitatea deciziei de

apel în ce privește neanalizarea raportului juridic de plată în cadrul acestui

proces, care a vizat doar accesoriile la debitul principal.

Nu au fost administrate probe în

această fază procesuală.

Analizându-se actele și lucrările

dosarului în raport de criticile formulate și de apărările invocate, se rețin

următoarele:

Recursul declarat de pârâta SC D.R.

SA este apreciat, ca nefondat, în baza următoarelor considerente: în mod legal

a apreciat completul de apel că nu poate proceda la analiza modalității de

plată în prezentul litigiu, față de existența sentinței comerciale irevocabile

prin care s-a stabilit obligația de plată a pârâtei pentru debitul principal.

Dacă pârâta considera că se impunea analiza modalității de plată avea

posibilitatea recurării deciziei pronunțate în cadrul litigiului ce a vizat

debitul principal, doar în cadrul acelui litigiu putând fi analizat acest

aspect. Dar, în prezența unei hotărâri judecătorești, definitive și

irevocabile, intrate sub puterea lucrului judecat, care a stabilit obligația de

plată principală, nu mai pot fi analizate aspectele legate de modalitatea de

plată în litigiul vizând accesoriile calculate la obligația principală.

În consecință, va fi respinsă

critica pârâtei de nelegalitate a deciziei de apel din perspectiva neanalizării

modalității de plată, fiind reținut că litigiul privește accesoriile, iar nu

debitul principal.

Pentru considerentele reținute,

reținându-se legalitatea deciziei de apel sub aspectul menținerii obligației de

plată a dobânzii legale, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat

de pârâtă va fi respins ca nefondat.

Este apreciat, ca nefondat, și

recursul declarat de reclamanta SC T.P. SA pentru următoarele considerente:

potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorul poate dispune micșorarea

onorariului de avocat când apreciază că acesta este nepotrivit de mare față de

munca depusă de avocat. În speță, așa cum a reținut și completul de apel,

onorariul de avocat a fost nepotrivit de mare față de munca efectiv depusă,

constând practic în prezentarea la un singur termen de judecată, la care a

susținut oral netemeinicia apelului pârâtei. Nu a fost justificată o muncă

suplimentară depusă de avocat în fața completului de apel, constând, eventual

în studierea unei legislații complexe, a administrării unor probe ce implica un

timp extins de cercetare. Dimpotrivă, chiar reclamanta a arătat în cererea de

recurs că însăși complexitatea redusă a cauzei nu impunea asemenea demersuri,

susținând chiar că nu era necesară nici măcar redactarea unei întâmpinări prin

care să fie combătute apărările pârâtei.

Se reține, totodată, că nu există o

încălcare a prevederilor art. 969 C. civ., judecătorul necercetând contractul

de asistență juridică și necenzurându-l sub aspectul onorariului pe care

avocatul l-a perceput de la clientul său. În acest contract pot fi valorificate

criteriile stabilite în Statutul profesiei de avocat cu privire la modalitatea

de calcul a onorariului. Însă, aceste criterii nu sunt opozabile instanței de

judecată, singurul text legal aflat la îndemâna judecătorului fiind cele

prevăzut de Codul de procedură civilă și care acordă posibilitatea aprecierii

onorariului doar în raport de munca depusă.

Pe de altă parte, prevederile art. 969

C. civ., sunt aplicabile doar relației contractuale dintre avocat și clientul

său, neexistând un raport contractual cu partea împotriva căreia avocatul

asigură apărarea. În acest context, se apreciază că pârâta este terț față de

contractul încheiat de reclamantă cu avocatul ales, prevederile din acel

contract cu privire la onorariul stabilit nefiindu-i opozabile.

Nu poate fi reținută nici critica

referitoare la existența unei uzanțe de stabilire a onorariului într-un procent

de 10 % din valoarea pretențiilor. Se reține că nu este clar dacă uzanța este

aceea de stabilire a unui procent de 10 % din valoarea pretențiilor pentru

fiecare fază procesuală. Chiar și în ipoteza existenței acestei uzanțe, ea nu

poate fi valorificată în înlăturarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., care, așa cum s-a arătat deja, acordă doar judecătorului posibilitatea

aprecierii sumei solicitată cu titlu de onorariu de avocat la care să fie

obligată partea care a căzut în pretenții.

Pentru considerentele reținute,

apreciindu-se legalitatea deciziei de apel și sub aspectul cheltuielilor de

judecată acordate reclamantei, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul

acestei părți va fi respins ca nefondat.

Având în vedere cele reținute,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurentul – reclamant SC T.P. SA PLOIEȘTI împotriva deciziei nr. 193 din 23

martie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurenta – pârâtă SC D.R. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 193

din 23 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 septembrie 2010.