ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2889/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2889/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de

față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 178 din 3 februarie 2009,

pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția comercială

și de contencios administrativ, s-a respins excepția

inadmisibilității acțiunii, s-a respins excepția lipsei de

calitate procesuală pasivă a Consiliului Local Târgu Mureș, s-a

respins excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtei SC

T.T.E. SRL, s-a respins excepția prescripției dreptului la

acțiune, a fost admisă acțiunea așa cum a fost

precizată de către reclamanta SC H.P. SRL, au fost obligate pârâtele SC

T.T.E. SRL Tîrgu Mureș, Municipiul Tîrgu Mureș și Consiliul

Local al Municipiului Tîrgu Mureș să plătească în solidar

reclamantei suma de 1.029.146,14 lei reprezentând cotă-parte ce-i revine

reclamantei din asociere pe perioada 1 ianuarie 2002 - 31 iulie 2008, plus suma

de 399.097,93 lei dobândă legală; au fost obligate pârâtele să

plătească reclamantei 40.369 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut, în esență,

următoarele:

Prin încheierea din data de 26 februarie

2008 instanța a respins excepția greșitei constituiri a

completului de judecată, reținând că acel contract pe baza

căruia sunt întemeiate pretențiile vizează bunuri din domeniul

public, iar potrivit art. 2 alin. (1) Iit. c) din Legea nr. 554/2004, respectivul

contract este asimilat actelor administrative, însă la data introducerii

acțiunii nu intrase în vigoare Legea nr. 554/2004.

Prin aceeași încheiere a fost

respinsă excepția prematurității cererii de chemare în

judecată pentru nerespectarea procedurii concilierii prealabile,

instanța luând act că prin procesul verbal din 27 decembrie 2001 s-a

terminat procedura concilierii prealabile, prin acest proces verbal

menționându-se că acesta constituie procedura de conciliere

prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.

Totodată, prin aceeași

încheiere în baza art. 137 C. proc. civ. instanța a dispus unirea

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC T.T.E.

SRL cu fondul, apreciind că pentru soluționarea acesteia sunt

necesare administrarea de dovezi.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii invocate de pârâta Municipiul Târgu.Mureș,

prin primar, conform căreia reclamantul trebuia să formuleze o

plângere prealabilă prin care să solicite desființarea dispoziției

unilaterale a primarului Târgu Mureș, dispoziție unilaterală

cuprinsă în procesul verbal din 27 decembrie 2001, a respins-o ca

neîntemeiată.

S-a constatat că în cauză

are calitate procesuală pasivă consiliul local, întrucât, unitatea

administrativ teritorială ca persoană juridică și deci subiect

colectiv de drept, își asumă și îndeplinește

obligațiile prin autoritățile locale pe care legiuitorul le-a

investit cu astfel de competențe.

Referitor la excepția lipsei de

calitate procesuală pasivă a pârâtei SC T.T.E. SRL s-a reținut

că pentru existența calității procesuale pasive trebuie

să se regăsească identitatea între persoana pârâtului și

cel obligat în cadrul raportului juridic dedus judecății.

Referitor la excepția

prescrierii dreptului la acțiune, instanța a respins-o întrucât

introducerea în cauză a unității administrativ teritoriale

municipiul Târgu Mureș, prin primar, este rezultatul clarificării

precizării de acțiune formulată de reclamantă pentru

termenul din 13 octombrie 2003, clarificare de acțiune ce a fost

necesară ca urmare a ambiguității în formularea cererii de

introducere în cauză a unui nou pârât.

În concluzie, instanța

reține că reclamanta și-a respectat obligațiile

contractuale, în sensul că a adus în cadrul asocierii aportul la care s-a

obligat în vederea constituirii fondului destinat desfășurării

activităților ce formează obiectul contractului de asociere în

participațiune, în sensul exploatării sistemului Telpark de taxare a

staționării de autovehicule în municipiul Târgu Mureș, însă

prin concursul de voință al pârâtelor reclamanta nu și-a primit

drepturile ce rezultă din asociere, încălcându-se astfel, cu

rea-credință drepturile reclamantei privind participarea la

beneficii. Din expertiza contabilă întocmită în cauză se

reține că reclamanta are dreptul la suma de de 1.029.146,14 lei pe

perioada 1 ianuarie 2002. – 31 iulie 2008, sumă ce-i revine

corespunzător cotei de participare de 35% pe perioada 1 ianuarie 2002 – 31

iulie 2008, cu luarea în considerare a limitelor bugetului de cheltuieli ce nu

poate depăși 40% din totalul veniturilor, precum și a

drepturilor Primăriei Municipiului Târgu Mureș, care nu pot fi mai

mici de 500.000.000 lei/an, sumă pe care, potrivit art. 969 C. civ.

și art. 42 C. com., au fost obligate pârâtele în solidar să o achite

reclamantei.

Prin decizia nr. 189 din 6 octombrie

2009, Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a admis apelurile

declarate de pârâții SC T.T.E. SRL Târgu Mureș și Municipiul

Târgu Mureș, prin primar, împotriva sentinței pronunțate în

contradictoriu cu intimata reclamantă SC H.P. SRL Timișoara și

intimatul pârât Consiliul Local al Municipiului Târgu Mureș.

A schimbat în parte sentința în

sensul că:

A admis în parte acțiunea

precizată a reclamantei SC H.P. SRL Timișoara.

A constatat prescris dreptul la

acțiune pentru perioada 23 august 2003 – 23 ianuarie 2005.

Le-a obligat pe pârâte la plata

sumei de 903.356 lei reprezentând cota-parte din asociere pe perioadele 1

ianuarie 2002 – 22 august 2003 și 23 ianuarie 2005 – 31 iulie 2008, plus

suma de 374.165 lei dobânda legală aferentă aceleiași perioade.

A menținut celelalte dispoziții

ale sentinței.

A obligat-o pe reclamanta

intimată SC H.P. SRL Timișoara să-i plătească apelantei

pârâte SC T.T.E. SRL Târgu Mureș 10.729 lei cheltuieli de judecată

și apelantului pârât Municipiul Târgu Mureș 11.000 lei cheltuieli de

judecată.

A debitat-o pe apelanta pârâtă SC

T.T.E. SRL Târgu Mureș cu suma de 6.385 lei diferență taxă

timbru apel.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

O primă critică a

sentinței apelate vizează nelegalitatea acesteia pentru

încălcarea competenței materiale, fiind dată de instanța comercială

în condițiile în care litigiul prin natura sa era de contencios

administrativ, însă critica este nefondată; în mod corect

instanța de fond a judecat litigiul ca instanță comercială,

întrucât în momentul sesizării sale, natura acestuia era comercială

și nu de contencios administrativ, iar Legea nr. 554/2004 a permis

continuarea judecării litigiilor potrivit legii aplicabile în momentul

sesizării.

Ambele apelante au invocat

încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 132

C. proc. civ. și ca urmare a soluționării precizării de

acțiune din 15 ianuarie 2008, în condițiile în care aceasta nu

reprezenta o majorare a câtimii obiectului cererii, ci o modificare a

acțiunii introductive, dar și această susținere a fost

respinsă, argumentat, ca nefondată.

În ce privește susținerile

apelantelor în legătură cu prescripția dreptului la

acțiune, instanța de apel a constatat că, pentru o perioadă

23 august 2003 – 23 ianuarie 2005, dreptul la acțiune al reclamantei este

prescris, așa că în această privință este

întemeiată critica apelantelor căci, în mod greșit instanța

de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune

pentru o parte din pretențiile intimatei reclamantei.

S-a invocat de către ambele

apelante inadmisibilitatea acțiunii, întrucât nu a fost parcursă faza

prealabilă a contenciosului administrativ fie în temeiul

dispozițiilor art. 554/2004 sau Legii nr. 29/1990, însă, așa s-a

precizat mai sus natura litigiului fiind comercială și nu de

contencios administrativ, nefiind aplicabile dispozițiile legilor

precitate nu era necesară parcurgerea procedurii instituită de aceste

legi.

S-a invocat neîndeplinirea

procedurii prealabile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., și de

aici prematuritatea introducerii acțiunii, însă din lucrările

dosarului se reține că această etapă a fost parcursă.

Apelanta SC T.T.E. SRL Tîrgu

Mureș a invocat lipsa calității procesuale pasive cu motivarea

că nu a făcut altceva decât să se supună dispoziției

primarului din 27 decembrie 2001 prin care au fost suspendate plățile

către reclamantă, iar plățile nu au mai fost încasate de

către ea ci au fost virate în contul administrației locale.

Această apărare nu poate fi reținută pentru că

apelanta este parte în contractul de participațiune și deci, în mod

corect a fost chemată în judecată în calitatea de pârâtă,

apărarea în sensul arătat este o chestiune de fond, respectiv motivul

neexecutării contractului, și nu de excepție procedurală.

La rândul său apelanta Municipiul

Tîrgu Mureș a invocat lipsa calității procesuale pasive,

prevalându-se de dispozițiile art. 5 din contract potrivit căruia SC

T.T.E. SRL Tîrgu Mureș avea obligația de plată a procentelor

stabilite prin contract, aceasta fiind desemnată în calitatea de

administrator al asocierii.

Executarea contractului se

discută în contradictoriu cu părțile acestuia astfel că,

din punct de vedere procedural acest apelant are calitate procesuală

pasivă, chestiunea ridicată, ținând de fondul pricinii.

Cu privire la executarea

contractului - fondul pricinii, pârâtele apelante au invocat că, cea care

nu și-a executat contractul este intimata reclamantă, pentru că

a refuzat punerea la dispoziție a licenței T.

Excepția de neexecutarea a

contractului de către intimata reclamantă nu poate fi primită,

pentru că așa cum rezultă din actele depuse la dosar Tribunalul

Tg Mureș, s-a derulat în condiții bune contractul părților

până la sfârșitul anului 2000, când, din motive de ordin financiar,

unul dintre parteneri a dorit modificarea acestuia. Nu s-a reproșat

până la acea dată nimic în legătură cu executarea în bune

condiții a contractului de către reclamantă, aceasta

îndeplinindu-și obligațiile asumate prin contract, iar pârâtele

achitându-și obligațiile din contract.

Intimata reclamantă SC H.P. SRL

Timișoara și-a manifestat voința de executare a contractului,

iar apelantele pârâte au dorit modificarea acestuia (și chiar anularea pe

cale judecătorească), dar nu au obținut acordul reclamantei.

Apelantele pârâte au scos din exploatare softul livrat de reclamantă în

cursul anului 2001, dar nu din motiv că acesta nu ar fi corespuns, ci

pentru că au produs ele un alt soft, dar așa cum rezultă din

propriile susțineri au preluat structura bazei de date, funcțiile

și concepția softului reclamantei.

Neexecutarea contratului nu se

datorează culpei reclamantei ci culpei pârâtelor apelante și nimeni

nu poate să-și invoce propria culpă în justiție.

Fiecare dintre pârâte invocă

culpa celeilalte în neexecutarea contractului, însă aceasta le

incumbă deopotrivă.

Ambele pârâte sunt deopotrivă

vinovate de neexecutarea contractului și urmează a răspunde în

solidar potrivit dispozițiilor art. 42 C. com.

Cu privire la cuantumul daunelor, în

cauză s-a efectuat o expertiză de către expertul contabil A.V.,

care a prezentat 3 variante de calcul, iar părțile nu au făcut

obiecțiuni.

În apel, s-a dispus completarea

raportului de expertiză, de către același expert,

părțile nu au făcut obiecțiuni în legătură cu

modul de calcul însă, fiecare dintre apelante a solicitat să se

defalce sumele pentru care ar fi responsabile, căci răspunderea nu

este solidară. Pentru raționamentele mai sus arătate

această susținere a apelantelor nu poate fi reținută.

Cum pentru parte din daunele pretinse

(în sens generic – pentru că este vorba de prestații lunare),

așa cum s-a menționat, respectiv pentru perioada 23 august 2003 – 22

ianuarie 2005, s-a apreciat că dreptul la acțiune al reclamantei s-a

prescris, pârâtele au fost obligate să-i plătească reclamantei

sumele de 903.356 lei reprezentând cotă parte ce-i revenea reclamantei pe

perioada 1 ianuarie 2002 – 22 august 2003 și 23 ianuarie 2005 – 31 iulie

2008, sumă ce-i revenea corespunzător cotei de participare de 35%, cu

luarea în considerare a limitelor bugetului de cheltuieli ce nu putea

depăși 40% precum și a drepturilor Municipiului Târgu Mureș

ce nu puteau fi mai mici de 50.000 lei/an, plus suma de 374.165 lei dobânda

legală calculată la sumele aferente.

Împotriva deciziei Curții de Apel

au declarat recurs reclamanta SC H.P. SRL Timișoara și pârâții SC

T.T.E. SRL Târgu Mureș și Municipiul Târgu Mureș, prin primar.

Recurenta reclamantă SC H.P.

SRL Timișoara critică hotărârea instanței de apel în

temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ. și

solicită admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul

respingerii apelurilor formulate și menținerea ca legală și

temeinică a sentinței instanței de fond.

Recurenta-reclamantă

susține astfel că admițând excepția privind

prescripția dreptului la acțiune și reținând că pentru

perioada 23 august 2003 – 23 ianuarie 2005 dreptul său ar fi prescris,

instanța de apel a interpretat și aplicat greșit atât

prevederile legale în materia prescripției extinctive în privința

pretențiilor sale, respectiv obiectul acțiunii, cât și

prevederile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. față de

întregirea cererii sale și mărimea obiectului acțiunii.

Față de cele arătate consideră că instanța de

apel în mod incorect și nelegal a reținut că a formulat o acțiune

cu două cereri, una pentru perioada ianuarie 2002 – 22 august 2003 și

una pentru 23 august 2003 – 1 august 2008.

În subsidiar, consideră că

decizia instanței de apel este nelegală și pentru motivul

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece cuprinde motive

contradictorii.

Susține că instanța de

apel a reținut că prin precizările de acțiune „nu s-a

făcut altceva decât să se precizeze cadrul corect procesual al

litigiului”. A reținut și că susținerile apelantelor

privind încălcarea art. 132 alin. (2) C. proc. civ. sunt nefondate,

instanța integrând precizările acțiunii introductive

fără a înfrânge dispozițiile articolului menționat. Cu

toate acestea, instanța de apel a constatat că cererea sa

precizată este „atipică” și „are o oarecare autonomie

procedurală”, motiv pentru care a hotărât că pentru perioada 23

august 2003 – 23 ianuarie 2005 dreptul la acțiune este prescris.

Față de cheltuielile de

judecată reținute în sarcina sa datorită unei culpe procesuale,

consideră că decizia atacată este nelegală deoarece

instanța nu a ținut cont că apelurile au fost admise doar în

parte, nu a motivat în detaliu nici în încheiere, nici în decizie felul și

natura acestor cheltuieli. De asemenea, față de valoarea lor (peste

5000 euro) și față de „culpa” sa, consideră că

instanța ar fi trebuit să procedeze la micșorarea acestor sume

în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., iar cu privire la insuficienta

timbrare a cererii de apel a pârâtei SC T.T.E. SRL apreciază că

instanța de apel ar fi trebuit în mod normal și legal să

respingă apelul ca insuficient timbrat.

Recurenta pârâtă SC T.T.E. SRL Târgu

Mureș își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct.

3, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicită:

În principal, admiterea recursului,

casarea deciziei Curții de Apel și, pe cale de consecință,

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, cu respectarea

procedurilor legale, iar în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii

recurate și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii

introductive a SC H.P. SRL, astfel cum a fost formulată și

precizată, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă mai sus

menționată susține astfel că:

În ce privește motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În speță, chiar dacă

Legea nr. 29/1990 nu prevedea în mod expres categoriile de acte administrative

ce pot fi contestate pe calea contenciosului administrativ, în această

cauză contractul de colaborare face parte din categoria actelor

administrative.

Însă, soluționarea cauzei

de către tribunal, ce a fost confirmată prin decizia Curții de Apel

nu a respectat prevederile Legii nr. 29/1990, în vigoare la data introducerii

cererii de chemare în judecată, așa încât, având în vedere că

acțiunea în răspundere contractuală formulată de SC H.P.

SRL se întemeiază pe acte administrative emise de autorități

publice, consideră că soluționarea acestei acțiuni era de

competența secției de contencios administrativ din cadrul instanțelor

mai sus menționate și, drept urmare, în baza art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., solicită casarea deciziei Curții de Apel și trimiterea

cauzei spre rejudecare instanței competente.

În ce privește motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Arată, în concluzie, că

este neîntemeiată cererea intimatei-reclamante tocmai pentru faptul

că sistemul T. nu s-a mai aplicat în Târgu Mureș încă din anul

2001 (după cum chiar aceasta recunoaște), astfel că nu pot fi

invocate prevederile contractului din 1 august 2000, acesta nefiind executat de

niciuna din părți încă din anul 2001.

În baza acestor motive și în

lipsa administrării unor probe concludente referitoare la prejudiciul

suferit de SC H.P. SRL, instanța a dispus în mod nejustificat acordarea

despăgubirilor în favoarea reclamantei-intimate, motiv pentru care se

impune admiterea prezentului recurs, în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ce privește motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Susține că, prin

respectarea contractului de colaborare încheiat între părți,

instanța era obligată să constate că natura contractului de

colaborare era cea de specie a actelor administrative, precum și faptul

că sunt aplicabile în această cauză prevederile art. 1 și art.

5 alin (1) și (2) din Legea nr. 29/1990, în vigoare la data

formulării acțiunii introductive.

În baza considerentelor de drept

și de fapt menționate mai sus, solicită modificarea

parțială a deciziei Curții de Apel, ca netemeinică și

nelegală, în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În ce privește motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată că prin decizia Curții

de Apel, instanța a aplicat în mod greșit normele legale în vigoare,

deoarece în lipsa unor prevederi exprese ale Legii nr. 29/1990 în ce

privește includerea contractului administrativ în categoria actului

administrativ, instanța a interpretat în mod greșit Legea nr. 29/1990.

De asemenea, instanța a

interpretat în mod greșit legea și în ce privește dreptul SC

H.P. SRL de a solicita despăgubiri pentru perioada ianuarie 2002 – iulie

constat prescrierea dreptului reclamantei-intimate de a solicita

despăgubiri pentru perioada 23 august 2003-23 ianuarie 2005, în baza

contractului de colaborare.

În consecință,

solicită instanței să constate, pe cale de excepție, prescripția

dreptului SC H.P. SRL de a solicita despăgubiri pentru perioada ianuarie

2005-iulie 2008 și, de asemenea, să se constate decăderea SC

H.P. SRL din dreptul de a solicita despăgubiri corespunzătoare perioadei

ianuarie 2005 – 31 iulie 2008 în cadrul prezentei acțiuni. Consideră și

că solicitările reclamantei intimate privind acordarea unor

despăgubiri pentru perioada ianuarie 2002-august 2003 sunt nefondate

și nelegale.

Cu privire la dispozițiile

deciziei Curții de Apel privind debitarea sa cu suma de 6.385 lei

reprezentând contravaloarea taxei de timbru consideră că și-a

îndeplinit această obligație, iar pe de altă parte că, în

timpul judecării cauzei în fața Curții de Apel nu au apărut

noi elemente care să determine creșterea valorii taxei de timbru,

aceasta fiind singurul caz în care instanța era obligată să-i

pună în vedere completarea taxei judiciare de timbru.

Recurentul pârât Municipiul Târgu

Mureș își fundamentează criticile exprimate în recurs pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată astfel că reclamanta

nu a parcurs procedura prealabilă anterior promovării acțiunii

comerciale, or, după cum rezultă din dispozițiile art. 109 alin.

(2) coroborate cu cele ale art. 7201 C. proc. civ., parcurgerea procedurii

concilierii prealabile este obligatorie pentru că norma care o

reglementează este imperativă, iar neîndeplinirea acestei proceduri

se sancționează cu respingerea cererii ca inadmisibile.

Din moment ce numai Municipiul Târgu

Mureș este titular de patrimoniu și implicit de drepturi și de

obligații (spre deosebire la Consiliul Local, Primărie și primar)

doar acesta poate fi obligat ca urmare a admiterii cererii acțiunii în

pretenții întemeiate pe principiile răspunderii contractuale și

cum, unul din efectele principale ale cererii de chemare în judecată este

întreruperea cursului prescripției [art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul

167/1958, republicat], chemarea în judecată a primarului (reprezentant al

unității administrativ teritoriale) nu întrerupe prescripția ce

curge în favoarea Municipiului Târgu Mureș (unitate administrativ

teritorială reprezentată prin primar); având în vedere aceste motive,

la data de 26 februarie 2008 – dată la care Municipiul Târgu Mureș a

fost chemat în judecată – dreptul material la acțiune al reclamantei

era prescris pentru pretențiile aferente perioadei 1 ianuarie 2002 – 25

februarie 2005.

Instanța de apel a reținut

în mod greșit faptul că „ambele pârâte sunt deopotrivă vinovate

de neexecutarea contractului și urmează a răspunde în solidar potrivit

dispozițiilor art. 42 C. com.”

Greșit ambele instanțe au

respins excepția de neexecutare a contractului, atât timp cât reclamanta SC

H.P. SRL nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate și

nici nu a dovedit îndeplinirea acestor obligații.

Recursurile nu sunt fondate.

În ce privește recursul

declarat de recurenta-reclamantă SC H.P. SRL Timișoara se

constată următoarele:

Prima critică formulată de

recurenta-reclamantă în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. nu poate fi primită întrucât se constată că instanța

de apel a reținut corect că termenul de prescripție s-a

întrerupt odată cu formularea cererii introductive și pentru perioada

pretinsă ulterior.

Aceasta deoarece, prin cererea

introductivă a reclamantei s-a solicitat antrenarea răspunderii contractuale

a pârâtelor pentru neexecutarea prestațiilor pentru perioada ianuarie 2002

– 22 august 2003, iar prin cererile precizatoare din 15 ianuarie 2008 și

23 ianuarie 2008, pentru perioada 23 august 2003 și până la epuizarea

contractului – 1 august 2008, or, termenul de prescripție curge de la

scadență pentru fiecare sumă lunară în parte, pentru

fiecare în parte curgând termenul de prescripție de 3 ani, în

speță fiind vorba despre executarea unui contract cu pretenții

succesive lunare.

Nici cea de-a doua critică,

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este

fondată, întrucât, - reținându-se că precizările

acțiunii introductive împrumută caracteristici atât de la art. 132 alin.

(1) C. proc. civ., cât și de la alin. (2) al aceluiași articol, dar

fără a înfrânge aceste ultime dispoziții legale [alin. (2)], ele

reprezentând totuși o cerere atipică în raport de dispozițiile art.

132 C. civ., cu oarecere autonomie procedurală, - nu înseamnă că

au fost formulate considerente contradictorii.

S-a reținut în același

timp în considerentele deciziei criticate că în cererile precizatoare

numai obiectul apare modificat și anume cu privire la solicitarea

despăgubirilor în continuare din august 2003 și până la

epuizarea contractului - 1 august 2008, dar trebuie avut în vedere că ne

aflăm în prezența unui contract cu pretenții succesive lunare,

cu termene scadente, așa încât chiar dacă nu se cunoștea exact

cota lunară de beneficii, aceasta putea fi aproximată, așa cum

s-a făcut în cererea introductivă, or, în această împrejurare

susținerea reclamantei că prescripția dreptului la acțiune

a început să curgă din momentul cunoașterii întinderii pagubei,

respectiv 13 ianuarie 2008, data depunerii raportului de expertiză, nu

poate fi primită.

În ce privește cuantumul

cheltuielilor de judecată la care a fost obligată

recurenta-reclamantă, care în opinia acesteia, având în vedere admiterea

doar în parte a apelurilor pârâților, s-ar fi impus a fi micșorate de

către instanța de apel, făcându-se aplicarea dispozițiilor art.

274 alin (3) este de precizat că acesta este apanajul instanței,

aprecierea aparținându-i și neputând fi cenzurată de

instanța de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.,

ca de altfel nici susținerea recurentei-reclamante în sensul că s-ar

fi impus anularea apelului pârâtei SC T.T.E. SRL ca insuficient timbrat.

Referitor la recursul pârâtei SC

T.T.E. SRL Târgu Mureș se constată următoarele:

În ce privește motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. se observă

că nu este fondat, instanța de apel reținând corect că în

cauză competența de soluționare a cauzei aparține instanței

comerciale, întrucât instanța comercială a fost investită în mod

legal înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004 și și-a păstrat

competența și după intrarea în vigoare a acestei legi, în

conformitate cu dispozițiile art. 27 din Legea nr. 554/2004 și art. 725

alin. (2) C. proc. civ., care stabilesc modalitatea de aplicare în timp a

normelor de competență.

De altfel, obiectul cererii

reclamantei vizează antrenarea răspunderii contractuale a celor

două pârâte și nu anularea unor acte administrative, care să

atragă competența soluționării cauzei de către

instanța de contencios administrativ, în temeiul Legii nr. 29/1990 sau

Legii nr. 554/2004, astfel cum susține recurenta-pârâtă.

Critica acesteia întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este, de asemenea,

nefondată întrucât, pe de-o parte, susținerile pe care le

conține nu pot fi circumscrise textului legal invocat, iar pe de altă

parte, nu se poate reține că hotărârea Curții de Apel nu ar

cuprinde motivele pe care se sprijină sau că ar cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura cauzei.

Referitor la motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se constată

că este nefondat, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, în

condițiile în care cauza a fost soluționată în mod corect de

instanțele comerciale, Legea nr. 29/1990 și nr. 554/2004 nu sunt

aplicabile acestui litigiu.

Nici susținerile formulate prin

invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt fondate,

întrucât se constată că instanța de apel a aplicat corect

dispozițiile legale aplicabile speței și a stabilit judicios

cuantumul despăgubirilor cuvenite recurentei-reclamante, în raport de

actele dosarului și de modul de operare a prescripției în

funcție de acestea.

Chestiunile învederate privind

modalitatea în care instanța de apel a înțeles să aplice

dispozițiile legale referitoare la taxele de timbru datorate exced prezentului

recurs, neconstituindu-se în critici ce ar putea fi luate în considerare în

baza dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În ce privește recursul

declarat de recurentul-pârât Municipiul Târgu Mureș se constată

următoarele:

În ce privește critica conform

căreia nu au fost respectate dispozițiile art. 109 alin. (2)

coroborate cu cele ale art. 7201 C. proc. civ. se reține că nu este

întemeiată și în mod corect ambele instanțe care s-au pronunțat

în cauză au respins excepția de prematuritate, întrucât, din actele

dosarului rezultă fără dubiu că scopul urmărit prin

edictarea acestor dispoziții legale a fost atins, iar pârâtele nu au fost vătămate

în niciun fel, în sensul imposibilității de a se apăra sau de a

formula pretenții proprii.

Astfel, se constată că

prin procesul verbal din 27 decembrie 2001 s-a terminat procedura concilierii

prealabile, în acest act menționându-se că acesta constituie procedura

de conciliere prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.

Referitor la cea de-a doua

critică se constată că în înscrisul mai sus menționat,

încheiat cu ocazia constatării concilierii au fost menționate

pretențiile reciproce și punctul de vedere al fiecărei părți,

iar referitor la excepția prescripției dreptului material la

acțiune al reclamantei pentru perioada 1 ianuarie 2002 – 25 februarie

2005, determinat de faptul că Municipiul Târgu Mureș a fost chemat în

judecată la data de 26 februarie 2005, s-a reținut corect de

către curtea de apel că la acea dată nu s-a produs nicio

modificare cu privire la părți, cauză, obiect, fiind doar clarificat

cadrul procesual și fiind conceptat în calitate de parte Municipiul Târgu

Mureș, ca titular al drepturilor și obligațiilor ce decurg din

contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului

public.

Susținerea conform căreia

în mod greșit s-a reținut că ambele pârâte sunt deopotrivă vinovate

de neexecutarea contractului și răspund în solidar potrivit

dispozițiilor art. 42 C. com. nu este întemeiată întrucât așa

cum judicios s-a stabilit în litigiul comercial există solidaritate între

codebitori, faptul că SC T.T.E. SRL Târgu Mureș a avut conducerea

efectivă a activităților nu îi exonerează pe ceilalți

pârâți de la plata daunelor și deși fiecare pârâtă

invocă culpa celeilalte în neexecutarea contractului, aceasta le

incumbă deopotrivă.

În fine, contrar susținerilor

recurentei, excepția de neexecutare a contractului în mod corect a fost

respinsă, având în vedere că neexecutarea contractului nu s-a datorat

culpei reclamantei, ci pârâtelor care nu își pot invoca propria

culpă, pentru a fi exonerate de răspundere, - răspunderea lor

fiind corect angajată în solidar, astfel cum s-a arătat mai sus.

În consecință,

reținându-se că niciuna dintre recurente nu au formulat critici de

natură să conducă la desființarea sau modificarea deciziei Curții

de Apel, recursul reclamantei, precum și al pârâtelor vor fi respinse, ca

nefondate și va fi menținută decizia Curții de Apel, ca

fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

reclamanta SC H.P. SRL Timișoara și pârâtele SC T.T.E. SRL Târgu

Mureș și Municipiul Târgu Mureș, prin primar, împotriva deciziei

nr. 189 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția comercială,

ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 septembrie 2010.