ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4995/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Tribunalul Târgu Mureș prin Sentința civilă nr. 248 din 20 februarie 2008 a admis acțiunea reclamanților P.Z., P.G. și P.F. în contradictoriu cu pârâții primarul municipiului Târgu Mureș, SC L. SA, M.E. și H.A. Au fost modificate Dispozițiile nr. 5688 din 27 iunie 2007 și nr. 1443 din 30 noiembrie 2002, emise de primarul municipiului Târgu Mureș, în sensul obligării la restituirea în natură a apartamentelor nr. 3 și 4 cu terenul aferent, situate în Târgu Mureș, str. A.J. nr. X, înscrise în CF nr. 800/II și CF nr. 90631 Târgu Mureș, nr. top.458/1, 459/2/1. Au fost anulate Contractul de vânzare-cumpărare nr. 94/2003 intervenit între pârâții SC L. SA și M.E.

și, respectiv, Contractul de vânzare-cumpărare nr. 142/2003 intervenit între pârâții SC L. SA și H.A. și a fost respinsă acțiunea reconvențională formulată de M.E. Pârâții au fost obligați la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată de 600 RON, onorariu avocațiaI. Prin Decizia 77A din 21 mai 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș s-au admis apelurile formulate de pârâții municipiul Târgu Mureș, SC L. SA, M.E. și H.A. împotriva Sentinței nr. 248/2008, a fost desființată hotărârea atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiș. În esență s-a reținut că art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, stabilește o competență specială doar în ceea ce privește acțiunea prin care se verifică legalitatea dispozițiilor emise de unitatea deținătoare, ca răspuns la solicitarea persoanelor îndreptățite.

Cu alte cuvinte, Tribunalul Mureș, secția civilă, avea competența materială de soluționare, ca instanță de fond, doar a petitului nr. 1 din acțiune. Cererea privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare nu cade sub incidența dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Mai mult, în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 17 C. proc. civ., petitul nr. 2 din acțiune neavând caracterul unei cereri accesorii, deoarece soluționarea lui nu depinde de soluționarea primului petit. S-a mai constatat că excepțiile invocate de pârâți - excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC L. SA, excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș de a soluționa petitul II din acțiune, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția tardivității - trebuiau analizate cu prioritate, înainte de cercetarea fondului cauzei, așa cum prevede art. 137 C. proc.

civ., astfel că Tribunalul Mureș în mod greșit le-a unit cu fondul cauzei și apoi nu le-a mai analizat, încălcând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Această soluție a fost infirmată de Decizia nr. 5008 din 6 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul reclamanților și s-a casat decizia atacată cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor. Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că împrejurarea că cererea în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare prezintă caracteristicile unei acțiuni principale nu este esențială în cauză, din moment ce a fost promovată de reclamanți ca accesoriu al petitului principal, situație care atrage conform art. 17 C. proc.

civ. competența de soluționare a instanței sesizate cu cererea principală chiar dacă promovată separat ar atrage competența instanței de drept comun, cu atât mai mult cu cât legătura dintre cele două capete de cerere este și indisolubilă pentru că soluționarea primului capăt de cerere este condiționată de soluționarea capătului de cerere subsecvent. În aceste condiții, separarea cererilor părților în funcție de competența instanțelor după fiecare capăt de cerere, este greșită și contrară art. 17 C. proc. civ. În mod greșit instanța de apel a reținut că prima instanță nu a analizat cu prioritate excepțiile invocate conform art. 137 C. proc. civ. înainte de cercetarea fondului cauzei.

Excepțiile invocate de părți, parte au fost soluționate anterior abordării fondului cauzei prin încheierea de ședință din 7 februarie 2008 care chiar dacă nu cuprinde explicit invocarea a două dintre ele (excepția tardivității promovării capătului de acțiune vizând anularea dispozițiilor emise de primar, și excepția lipsei de calitate procesuală a primarului municipiului Târgu Mureș) au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților. 2. Instanța de apel Curtea de Apel Târgu Mureș prin Decizia nr. 71A din 10 iunie 2011, rejudecând apelurile declarate de toți pârâții din cauză după casarea cu trimitere, le-a admis și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamanților.

A fost menținută soluția respingerii acțiunii reconvenționale formulate de pârâta M.E. Au fost obligați reclamanții, în solidar, la plata în favoarea pârâtei M.E. a sumei de 7.000 RON, iar în favoarea pârâtei H.A. a sumei de 4.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. În motivarea acestei decizii s-au reținut următoarele: Pârâtul primarul municipiului Târgu Mureș a susținut că soluția primei instanțe este netemeinică și nelegală, deoarece Dispoziția nr. 1443 din 30 noiembrie 2002 - prin care a fost soluționată notificarea reclamanților, în sensul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent - a rămas definitivă prin necontestarea acesteia în instanță de către persoanele îndreptățite, astfel că vânzarea ulterioară a apartamentelor nr. 3 și 4 este legală.

Cu referire la dispoziția nr. 5688 din 27 iunie 2007 a arătat că aceasta a fost emisă în urma remiterii întregii documentații de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în vederea reanalizării dosarului, în sensul restituirii în natură a celor două apartamente, însă constatându-se că acestea fuseseră înstrăinate, soluția nu putea fi alta decât propunerea de despăgubiri în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Aceleași aspecte au fost invocate și de către pârâta SC L. SA, precizându-se că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare atacate, ambele părți contractante au fost de bună-credință, având convingerea că din moment ce reclamanții nu au contestat Dispoziția nr. 1443/2002, proprietarul apartamentelor era Statul Român, neavând cum să prevadă faptul că dosarul va fi retrimis de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în vederea reexaminării.

La rândul lor, pârâtele M.E. și H.A. au invocat excepția tardivității contestației formulate împotriva Dispoziției nr. 1443 din 30 noiembrie 2002, introdusă cu depășirea termenului special prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune pentru anularea contractelor de vânzare-cumpărare, invocând sub acest ultim aspect prevederile art. III din Titlul nr. 1 al Legii nr. 247/2005, iar cu privire la netemeinicia aceleiași cereri, buna-credință a părților contractante, în contextul în care reclamanții nu au contestat în instanță dispoziția menționată. Pârâta M.E.

a solicitat admiterea acțiunii reconvenționale formulate, în sensul constatării nulității absolute a Dispoziției nr. 5688 din 27 iunie 2007, susținând că aceasta nu are un obiect propriu-zis de reglementare, deoarece problema soluționării cererii de restituire a imobilului sau de acordare de despăgubiri a fost tranșată prin Dispoziția nr. 1443/2002, care, nefiind atacată de către reclamanți, a intrat în circuitul civiI. Examinând apelurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele caracterului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 292, 295 C. proc.

civ., Curtea a constatat că acestea sunt întemeiate pentru următoarele considerente: Prin Dispoziția nr. 1443 din 30 noiembrie 2002, Primarul municipiului Târgu Mureș a soluționat notificarea formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, propunând - conform prevederilor art. 18 alin. (2) din lege (în forma aflată în vigoare la data soluționării notificării), acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferența dintre valoarea încasată în baza Legii nr. 112/1995, actualizată cu indicele de inflație și valoarea corespunzătoare a imobilului, care se acoperă prin titluri de valoare folosite exclusiv în procesul de privatizare sau prin acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital, în funcție de opțiunea persoanelor îndreptățite.

Este adevărat că la acel moment, apartamentele nr. 3 și 4 din imobilul revendicat nu erau înstrăinate chiriașilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, însă reclamanții au acceptat în mod tacit soluția adoptată de către unitatea deținătoare, neuzând de prevederile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, care le permiteau să atace în justiție refuzul restituirii în natură a celor două apartamente, în termen de 30 de zile de la data comunicării dispoziției prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Din probele administrate în cauză s-a reținut că dispoziția menționată a fost comunicată reclamanților la data de 7 decembrie 2002, iar ulterior prin cererile înregistrate sub nr. 6971 din 1 aprilie 2003 și nr. 10541 din 10 iulie 2003, aceștia s-au adresat unității emitente cu solicitarea de a dispune restituirea în natură, invocând prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la aceste cereri, Primăria municipiului Târgu Mureș s-a pronunțat prin adresele cu același număr din 21 aprilie 2003, respectiv, 7 august 2003, în sensul că solicitarea reclamanților nu mai poate forma obiectul de soluționare al comisiei constituite în baza Legii nr. 10/2001, întrucât au avut posibilitatea de a contesta în instanță rezolvarea dată notificării formulate în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 26 alin. (3)), termen de decădere, nesusceptibil de întrerupere.

S-a constatat astfel că plângerea îndreptată împotriva Dispoziției nr. 1443 din 30 noiembrie 2002 este tardiv formulată, acțiunea fiind înregistrată la Tribunalul Mureș la data de 21 iulie 2007. S-a apreciat că faptul - (invocată în apărare de către reclamanți), că în cuprinsul dispoziției menționate nu s-a consemnat mențiunea că aceasta poate fi contestată în instanță în termen de 30 de zile de la comunicare - nu este de natură să înlăture sancțiunea tardivității, deoarece calea de atac este prevăzută de lege, iar cunoașterea acesteia se prezumă.

Prin urmare, s-a apreciat că hotărârea primei instanțe este nelegală sub aspectul soluționării excepției tardivității contestației formulate împotriva Dispoziției nr. 1443 din 30 noiembrie 2002, astfel că verificarea încălcării de către emitentul acesteia a prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 20 alin. (1) - în conformitate cu care, persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură), este în mod obiectiv împiedicată (chiar dacă se confirmă).

În ceea ce privește Dispoziția nr. 5688 din 27 iunie 2007, s-a constatat că aceasta a fost contestată în termenul de 30 de zile de la comunicare, însă cu privire la aceasta nu s-a identificat niciun motiv de nelegalitate, deoarece apartamentele din litigiu au fost vândute foștilor chiriași ai statului la data de 30 mai 2003, respectiv, 18 noiembrie 2003 - după rămânerea definitivă a primei dispoziții, astfel că restituirea acestora în natură nu mai era posibilă, unitatea emitentă aplicând în mod corect prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul stabilirii dreptului reclamanților la despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Este lipsită de relevanță invocarea în susținerea acestei din urmă contestații a Adresei nr. 709140 din 5 mai 2007, prin care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (constatând - în urma memoriului depus de reclamanți, că din cuprinsul dispoziției anterioare rezulta faptul că apartamentele nr. 3 și 4 nu erau înstrăinate la acel moment) a remis Primăriei municipiului Târgu Mureș întreaga documentație, în vederea reanalizării dosarului și propunerii de despăgubiri doar pentru apartamentele nr. 1, 2 și 5 (care erau vândute la data emiterii Dispoziției nr. 1443 din 30 noiembrie 2002). Curtea a constatat că o atare concluzie s-a impus deoarece autoritatea menționată nu îndeplinește, potrivit legii, atribuții administrativ jurisdicționale, neverificând, de altfel, situația juridică a celor două apartamente la momentul emiterii adresei nr. 709140. Pe de altă parte, cum aceste apartamente au fost între timp înstrăinate, soluția restituirii în natură nu mai era posibilă, prin prisma dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește acțiunea reconvențională formulată de pârâta M.E., prin care s-a invocat nulitatea absolută și inadmisibilitatea dispoziției menționate - pe considerentul că, nefiind contestată în justiție în termen legal, Dispoziția nr. 1443 din 30 noiembrie 2002 a intrat în circuitul civil, producând efecte față de terți, inclusiv sub aspectul recunoașterii dreptului său de a cumpăra apartamentul deținut cu titlu de chirie, Curtea a constatat că aceasta a fost în mod corect respinsă, însă a apreciat că argumentarea Tribunalului pentru soluția de respingere este eronată.

Instanța de apel a apreciat - prin raportare la conținutul Dispoziției nr. 5688 din 27 iunie 2007 - că acțiunea reconvențională este lipsită de interes, pârâta nefiind prejudiciată în vreun fel prin emiterea acesteia, în contextul în care nu s-a dispus restituirea în natură a apartamentului pe care l-a cumpărat, procedându-se doar la reindividualizarea naturii măsurilor reparatorii prin echivalent, ca efect al modificărilor de substanță aduse prin Legea nr. 247/2005. Cu referire la cererea reclamanților - vizând constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentele revendicate în prezentul litigiu, s-a constatat că prima instanță a soluționat în mod greșit excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de către pârâtele-cumpărătoare prin raportare la prevederile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

Articolul citat prevede că „actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu destinația de locuință, încheiate după 14 februarie 2001 și care nu au fost atacate în instanță în condițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu sau, după caz, de la data luării la cunoștință a încheierii contractului". în speță, cele două contracte de vânzare-cumpărare atacate au fost încheiate la data de 30 mai 2003, respectiv, 18 noiembrie 2003, iar dreptul de proprietate al cumpărătorilor a fost întabulat în cartea funciară la data de 18 septembrie 2003, respectiv, 27 noiembrie 2003. În raport de aceste date s-a apreciat că este evident faptul că acțiunea în justiție a fost promovată cu depășirea termenului de 12 luni instituit prin norma legală amintită, prezumându-se că reclamanții au cunoscut despre încheierea contractelor cel mai târziu la data înscrierii acestora în cartea funciară, potrivit principiului opozabilității instituit prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.

De asemenea, cu referire la aprecierea bunei-credințe a părților, Curtea de apel a constatat că prima instanță în mod greșit a ignorat împrejurarea că la momentul încheierii Contractelor de vânzare-cumpărare dispoziția nr. 1443 din 30 noiembrie 2002 era definitivă, ca efect al necontestării acesteia în instanță de către persoanele îndreptățite la restituirea în natură, situație în care părțile au contractat cu convingerea fermă că cele două apartamente nu au fost revendicate în natură de către moștenitorii foștilor proprietari. Prin urmare, s-a apreciat că nu poate fi exclusă buna-credință, astfel cum a reținut instanța de fond, deoarece aceasta se prezumă, cel care invocă reaua-credință trebuind să o dovedească.

Or, în speță nu fost probată pretinsa rea-credință a cumpărătorilor. Pentru motivele arătate Curtea a constatat că soluția primei instanțe este nelegală, fiind contrară prevederilor art. 948 C. civ. și principiului securității raporturilor juridice. De asemenea, făcând aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., a obligat pe reclamanți la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate pârâtelor M.E. și H.A. în toate fazele procesuale, reprezentând onorariul avocațial achitat apărătorilor angajați în cauză conform chitanțelor de plată a acestora. 3. Recursul Împotriva deciziei Curții de apel au declarat recurs în termen reclamanții P.Z., P.G. și P.F. Recursul a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În fapt s-au formulat următoarele critici: Instanța de apel a schimbat hotărârea legală a primei instanțe, considerând că s-a dat o rezolvare greșită excepției tardivității dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a dispozițiilor de primar și contractelor de vânzare-cumpărare atacate. În acest mod se ocolește analizarea argumentului principal al instanței de fond, anume că încălcarea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se sancționează cu nulitate absolută de art. 968 C. civ., sancțiune care conduce la nulitatea tuturor actelor juridice ulterioare.

Admițând aceste excepții instanța de apel nu a ținut cont de: - considerentele Deciziei de casare nr. 5008 din 6 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora excepția tardivității capătului de cerere vizând anularea dispozițiilor emise de primar au fost respinse de Tribunalul Mureș; - imprescriptibilitatea dreptului la acțiune privind nulitatea absolută și de faptul că prescripția specială de un an, instituită prin art. 45, alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se referă exclusiv la actele de înstrăinare anterioare publicării acestui act normativ. Referitor la Dispoziția nr. 1433 din 30 noiembrie 2002 recurenții au susținut că aceasta este nelegală nu numai datorită faptului că s-a dispus acordarea despăgubirilor în locul restituirii în natură a apartamentelor nr. 3 și 4, ci și datorită faptului că nu s-a indicat calea de atac de exercitat și termenul înăuntrul căruia poate fi introdusă, încălcând prev. art. 261 pct. 7 din C. proc.

civ., care este dreptul comun în materie. Recurenții au susținut că vătămarea ce le-a fost pricinuită prin această lipsă poate fi înlăturată numai prin anularea actului, în baza prev. art. 105, alin. (2) C. proc. civ. Ca urmare recurenții au criticat înlăturarea acestei sancțiuni de către instanța de apel cu motivarea că, „calea de atac este prevăzută de lege, iar cunoașterea acesteia se prezumă" ca fiind nelegală deoarece recurenții, persoane fără studii juridice, trebuie să cunoască dispozițiile legale, iar pârâtul de rând 1, Municipiul Târgu Mureș, care beneficiază de asistența angajaților juriști ignoră dispozițiile art. 261 pct. 7 din C. proc. civ. și art. 20. alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

S-a mai susținut că primarul municipiului Târgu Mureș, în cursul procesului a recunoscut cu insolență faptul că nu a ținut cont de dispozițiile primite de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, comunicată prin Adresa nr. 709140 din 5 mai 2007, înregistrată la Primăria municipiului Târgu Mureș sub nr. 1744 din 22 mai 2007. Acest punct de vedere a fost îmbrățișat și prin considerentele deciziei atacate, potrivit cărora refuzul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de a ne plăti despăgubiri civile este lipsit de relevanță. Numai că, au mai arătat recurenții, datorită acestui refuz „lipsit de relevanță" nu pot beneficia de despăgubiri, și nici de restituirea în natură a apartamentelor 3 și 4 din Târgu Mureș, str. A.J.

nr. X. Pârâții Municipiul Mureș, M.E. și H.A. au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. 4. Analiza instanței de recurs Examinând cu precădere potrivit art. 137 C. proc. civ. excepția de nulitate a recursului, invocată de intimata pârâtă M.E., constată că aceasta este nefondată pentru următoarele argumente: Recurenții și-au întemeiat în drept recursul pe motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod de procedură civilă. În fapt au fost formulate o serie de critici referitoare la nelegalitatea hotărârii cu indicarea normelor legale neobservate sau greșit interpretate de instanța de apel. Sub acest aspect se constată că sunt îndeplinite rigorile impuse cu caracter imperativ de art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., recurenții identificând pe de o parte, motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar și dezvoltând, pe de altă parte, motivele în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței. Împrejurarea că aceste critici sunt sau nu întemeiate, răspunzând rigorilor motivelor de recurs expres enumerate de art. 304, se apreciază examinând pe fond cererea de recurs. Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală și temeinică. Recursul a fost respins pentru următoarele considerente: Soluția Curții de apel care prin admiterea apelului pârâților a respins acțiunea, în raport de petitele acesteia, este corectă. Reclamanții au parcurs procedura Legii nr. 10/2001, obținând dispoziții ale primarului sesizat cu notificări de restituire a imobilului ce face obiectul cauzei (nr. 1443 din 30 decembrie 2002). Această dispoziție nu a fost atacată de reclamanți.

Critica recurenților legată de ignorarea de către instanța de apel a împrejurării că în Dispoziția nr. 1443/2002 nu a fost menționată calea de atac și termenul în care aceasta se formulează împrejurare care atrage nulitatea actului, este nefondată. Soluția instanței de apel de a respinge această critică este corectă, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac. În primul rând este de observat că posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum și condițiile de exercitarea a acesteia sunt stabilite de lege și nu de instanța de judecată (și nici de alte entități abilitate să soluționeze petiții). În al doilea rând părțile nu se pot prevala de necunoașterea legii care prevede expres calea de atac împotriva deciziilor sau dispozițiilor pronunțate în soluționarea notificărilor în procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001.

În raport de emiterea de către primarul municipiului Târgu Mureș a Dispoziției nr. 5688 din 27 iunie 2007 de menținere a Dispoziției nr. 1443/2002 și de trimitere a dosarului la comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru acordarea titlurilor de despăgubire, reclamanții au formulat prezenta acțiune atacând Dispoziția nr. 5688/2007 și solicitând anularea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor revendicate. Soluția respingerii acțiunii este legală, pronunțată cu respectarea dispozițiilor incidente în cauză, corect individualizate de instanța de apel. Art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005 prevede expres că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu destinația de locuință, încheiate după data de 14 noiembrie 2001, cu nerespectarea interdicției prevăzute de art. 44 din O.U.G.

nr. 40/1999 și care nu au fost atacate în instanță în condițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu, sau după caz de la data luării la cunoștință a încheierii contractului. Legea nr. 247/2007 (inclusiv Titlul I) a intrat în vigoare la 25 iulie 2005, fiind publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005. În raport de această dată, cererea reclamanților de anulare a contractelor de vânzare cumpărare (acțiune înregistrată la 21 iulie 2007), este făcută peste termenul expres și imperativ prevăzut de dispoziția legală menționată.

Cererea reclamanților a fost analizată de instanța de apel și din perspectiva succesiunii în timp a operațiunilor juridice prin care au trecut cele două contracte de vânzare cumpărare pentru a stabili momentul la care acestea au putut fi cunoscute de reclamanți (deși aceștia nu au invocat un asemenea moment), instanța ajungând în mod corect la concluzia că cererea formulată în anul 2007 nu respectă condițiile impuse de art. III sus-menționat. Este nefondată și critica referitoare la faptul că instanța de apel nu a ținut cont de considerentele Deciziei nr. 5008/2010 a ICCJ potrivit cărora excepția tardivității capătului de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare a fost respinsă de TribunaI.

În primul rând este de observat că sub acest aspect instanța de recurs nu a făcut nici o recomandare instanței de apel căreia i-a trimis cauza spre judecarea apelurilor. Ca urmare nu se pune problema încălcării de către instanța de trimitere a dispozițiilor instanței de casare, prin nesocotirea art. 315 C. proc. civ. Prin Decizia nr. 5008/2010 s-a reținut că tribunalul a pus în discuția părților o serie de excepții, printre acestea și tardivitatea acțiunii în anularea contractelor. Prin această constatare s-a observat că nu este fondată critica referitoare la nesocotirea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., deoarece excepțiile au fost examinate cu precădere. Aspectul referitor la temeinicia soluției de rezolvare a excepțiilor nu a format obiect de analiză în acel recurs, astfel că ICCJ nu a dezlegat această problemă de drept care să se impună cu putere obligatorie la rejudecarea cauzei.

De altfel rejudecând apelurile instanța de apel în legătură cu data formulării cererii de anulare, cum s-a arătat mai sus, a avut în analiză alte aspecte decât cele reținute de tribunal, care a constatat că termenul de introducere a unei acțiuni în anulare nu putea să expire anterior existentei contractului în discuție. Motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. deși invocat în scris și în concluziile orale fără să fie dezvoltat, nu a fost dovedit în cauză, în termenii în care acesta este prevăzut de lege. Pentru considerentele arătate, se constată că în cauză nu au fost dovedite motive care să impună modificarea deciziei atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins recursul cu consecința menținerii deciziei Curții de Apel Târgu Mureș.

Constatând că recurenții au căzut în pretenții, în temeiul art. 274 C. proc. civ. vor fi obligați la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, câte 2.000 de RON pentru pârâtele intimate M.E. și H.A. reprezentând onorariul avocatului ales conform chitanțelor de la filele 44 - 45 din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă M.E. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.G., P.Z. și P.F. împotriva Deciziei nr. 71A din 10 iunie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Obligă recurenții-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 RON, câte 2.000 RON pentru fiecare dintre intimatele M.E. și H.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie 2012. Procesat de GGC - LM