ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4995/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4995/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față,

constată următoarele:

Tribunalul Târgu Mureș prin Sentința civilă

nr. 248 din 20 februarie 2008 a admis acțiunea reclamanților P.Z., P.G. și P.F.

în contradictoriu cu pârâții primarul municipiului Târgu Mureș, SC L. SA, M.E.

și H.A.

Au fost modificate

Dispozițiile nr. 5688 din 27 iunie 2007 și nr. 1443 din 30 noiembrie 2002,

emise de primarul municipiului Târgu Mureș, în sensul obligării la restituirea

în natură a apartamentelor nr. 3 și 4 cu terenul aferent, situate în Târgu

Mureș, str. A.J. nr. X, înscrise în CF nr. 800/II și CF nr. 90631 Târgu Mureș,

nr. top.458/1, 459/2/1.

Au fost anulate

Contractul de vânzare-cumpărare nr. 94/2003 intervenit între pârâții SC L. SA

și M.E. și, respectiv, Contractul de vânzare-cumpărare nr. 142/2003 intervenit

între pârâții SC L. SA și H.A. și a fost respinsă acțiunea reconvențională

formulată de M.E.

Pârâții au fost

obligați la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată de 600 RON,

onorariu avocațiaI.

Prin Decizia 77A din

21 mai 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș s-au admis apelurile formulate de

pârâții municipiul Târgu Mureș, SC L. SA, M.E. și H.A. împotriva Sentinței nr.

248/2008, a fost desființată hotărârea atacată și s-a trimis cauza spre

rejudecare Tribunalului Timiș.

În esență s-a reținut

că art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, stabilește o competență

specială doar în ceea ce privește acțiunea prin care se verifică legalitatea

dispozițiilor emise de unitatea deținătoare, ca răspuns la solicitarea

persoanelor îndreptățite. Cu alte cuvinte, Tribunalul Mureș, secția civilă,

avea competența materială de soluționare, ca instanță de fond, doar a petitului

nr. 1 din acțiune. Cererea privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare

nu cade sub incidența dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Mai mult, în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 17 C. proc. civ.,

petitul nr. 2 din acțiune neavând caracterul unei cereri accesorii, deoarece

soluționarea lui nu depinde de soluționarea primului petit.

S-a mai constatat că

excepțiile invocate de pârâți - excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei SC L. SA, excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș de a

soluționa petitul II din acțiune, excepția prescripției dreptului la acțiune și

excepția tardivității - trebuiau analizate cu prioritate, înainte de cercetarea

fondului cauzei, așa cum prevede art. 137 C. proc. civ., astfel că Tribunalul

Mureș în mod greșit le-a unit cu fondul cauzei și apoi nu le-a mai analizat,

încălcând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Această soluție a

fost infirmată de Decizia nr. 5008 din 6 octombrie 2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție prin care s-a admis recursul reclamanților și s-a casat

decizia atacată cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a constatat că împrejurarea că cererea în anulare a

contractelor de vânzare-cumpărare prezintă caracteristicile unei acțiuni

principale nu este esențială în cauză, din moment ce a fost promovată de

reclamanți ca accesoriu al petitului principal, situație care atrage conform

art. 17 C. proc. civ. competența de soluționare a instanței sesizate cu cererea

principală chiar dacă promovată separat ar atrage competența instanței de drept

comun, cu atât mai mult cu cât legătura dintre cele două capete de cerere este

și indisolubilă pentru că soluționarea primului capăt de cerere este

condiționată de soluționarea capătului de cerere subsecvent.

În aceste condiții,

separarea cererilor părților în funcție de competența instanțelor după fiecare

capăt de cerere, este greșită și contrară art. 17 C. proc. civ.

În mod greșit

instanța de apel a reținut că prima instanță nu a analizat cu prioritate

excepțiile invocate conform art. 137 C. proc. civ. înainte de cercetarea

fondului cauzei.

Excepțiile invocate

de părți, parte au fost soluționate anterior abordării fondului cauzei prin

încheierea de ședință din 7 februarie 2008 care chiar dacă nu cuprinde explicit

invocarea a două dintre ele (excepția tardivității promovării capătului de acțiune

vizând anularea dispozițiilor emise de primar, și excepția lipsei de calitate

procesuală a primarului municipiului Târgu Mureș) au fost puse în dezbaterea

contradictorie a părților.

Curtea de Apel Târgu

Mureș prin Decizia nr. 71A din 10 iunie 2011, rejudecând apelurile declarate de

toți pârâții din cauză după casarea cu trimitere, le-a admis și a schimbat în

parte hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamanților. A fost

menținută soluția respingerii acțiunii reconvenționale formulate de pârâta M.E.

Au fost obligați

reclamanții, în solidar, la plata în favoarea pârâtei M.E. a sumei de 7.000

RON, iar în favoarea pârâtei H.A. a sumei de 4.200 RON, reprezentând cheltuieli

de judecată.

În motivarea acestei

decizii s-au reținut următoarele:

Pârâtul primarul

municipiului Târgu Mureș a susținut că soluția primei instanțe este netemeinică

și nelegală, deoarece Dispoziția nr. 1443 din 30 noiembrie 2002 - prin care a

fost soluționată notificarea reclamanților, în sensul acordării de măsuri

reparatorii prin echivalent - a rămas definitivă prin necontestarea acesteia în

instanță de către persoanele îndreptățite, astfel că vânzarea ulterioară a

apartamentelor nr. 3 și 4 este legală. Cu referire la dispoziția nr. 5688 din

27 iunie 2007 a arătat că aceasta a fost emisă în urma remiterii întregii

documentații de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

în vederea reanalizării dosarului, în sensul restituirii în natură a celor două

apartamente, însă constatându-se că acestea fuseseră înstrăinate, soluția nu

putea fi alta decât propunerea de despăgubiri în conformitate cu Titlul VII din

Legea nr. 247/2005.

Aceleași aspecte au

fost invocate și de către pârâta SC L. SA, precizându-se că la momentul

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare atacate, ambele părți contractante

au fost de bună-credință, având convingerea că din moment ce reclamanții nu au

contestat Dispoziția nr. 1443/2002, proprietarul apartamentelor era Statul

Român, neavând cum să prevadă faptul că dosarul va fi retrimis de către

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în vederea

reexaminării.

La rândul lor,

pârâtele M.E. și H.A. au invocat excepția tardivității contestației formulate

împotriva Dispoziției nr. 1443 din 30 noiembrie 2002, introdusă cu depășirea

termenului special prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum

și excepția prescripției dreptului la acțiune pentru anularea contractelor de

vânzare-cumpărare, invocând sub acest ultim aspect prevederile art. III din

Titlul nr. 1 al Legii nr. 247/2005, iar cu privire la netemeinicia aceleiași

cereri, buna-credință a părților contractante, în contextul în care reclamanții

nu au contestat în instanță dispoziția menționată.

Pârâta M.E. a

solicitat admiterea acțiunii reconvenționale formulate, în sensul constatării

nulității absolute a Dispoziției nr. 5688 din 27 iunie 2007, susținând că

aceasta nu are un obiect propriu-zis de reglementare, deoarece problema

soluționării cererii de restituire a imobilului sau de acordare de despăgubiri

a fost tranșată prin Dispoziția nr. 1443/2002, care, nefiind atacată de către

reclamanți, a intrat în circuitul civiI.

Examinând apelurile

deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în

limitele caracterului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 292, 295

C. proc. civ., Curtea a constatat că acestea sunt întemeiate pentru următoarele

considerente:

Prin Dispoziția nr.

1443 din 30 noiembrie 2002, Primarul municipiului Târgu Mureș a soluționat

notificarea formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, propunând -

conform prevederilor art. 18 alin. (2) din lege (în forma aflată în vigoare la

data soluționării notificării), acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent, constând în diferența dintre valoarea încasată în baza Legii nr.

112/1995, actualizată cu indicele de inflație și valoarea corespunzătoare a

imobilului, care se acoperă prin titluri de valoare folosite exclusiv în

procesul de privatizare sau prin acțiuni la societățile comerciale tranzacționate

pe piața de capital, în funcție de opțiunea persoanelor îndreptățite.

Este adevărat că la

acel moment, apartamentele nr. 3 și 4 din imobilul revendicat nu erau

înstrăinate chiriașilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, însă reclamanții au

acceptat în mod tacit soluția adoptată de către unitatea deținătoare, neuzând

de prevederile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, care le permiteau să

atace în justiție refuzul restituirii în natură a celor două apartamente, în

termen de 30 de zile de la data comunicării dispoziției prin care s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Din probele

administrate în cauză s-a reținut că dispoziția menționată a fost comunicată

reclamanților la data de 7 decembrie 2002, iar ulterior prin cererile înregistrate

sub nr. 6971 din 1 aprilie 2003 și nr. 10541 din 10 iulie 2003, aceștia s-au

adresat unității emitente cu solicitarea de a dispune restituirea în natură,

invocând prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Cu privire la

aceste cereri, Primăria municipiului Târgu Mureș s-a pronunțat prin adresele cu

același număr din 21 aprilie 2003, respectiv, 7 august 2003, în sensul că

solicitarea reclamanților nu mai poate forma obiectul de soluționare al

comisiei constituite în baza Legii nr. 10/2001, întrucât au avut posibilitatea

de a contesta în instanță rezolvarea dată notificării formulate în termenul de

30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art.

26 alin. (3)), termen de decădere, nesusceptibil de întrerupere.

S-a constatat astfel

că plângerea îndreptată împotriva Dispoziției nr. 1443 din 30 noiembrie 2002

este tardiv formulată, acțiunea fiind înregistrată la Tribunalul Mureș la data

de 21 iulie 2007. S-a apreciat că faptul - (invocată în apărare de către reclamanți),

că în cuprinsul dispoziției menționate nu s-a consemnat mențiunea că aceasta

poate fi contestată în instanță în termen de 30 de zile de la comunicare - nu

este de natură să înlăture sancțiunea tardivității, deoarece calea de atac este

prevăzută de lege, iar cunoașterea acesteia se prezumă.

Prin urmare, s-a

apreciat că hotărârea primei instanțe este nelegală sub aspectul soluționării

excepției tardivității contestației formulate împotriva Dispoziției nr. 1443

din 30 noiembrie 2002, astfel că verificarea încălcării de către emitentul

acesteia a prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în prezent

art. 20 alin. (1) - în conformitate cu care, persoanele care au primit

despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în

natură), este în mod obiectiv împiedicată (chiar dacă se confirmă).

În ceea ce privește

Dispoziția nr. 5688 din 27 iunie 2007, s-a constatat că aceasta a fost

contestată în termenul de 30 de zile de la comunicare, însă cu privire la

aceasta nu s-a identificat niciun motiv de nelegalitate, deoarece apartamentele

din litigiu au fost vândute foștilor chiriași ai statului la data de 30 mai

2003, respectiv, 18 noiembrie 2003 - după rămânerea definitivă a primei

dispoziții, astfel că restituirea acestora în natură nu mai era posibilă,

unitatea emitentă aplicând în mod corect prevederile art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, în sensul stabilirii dreptului reclamanților la despăgubiri

conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Este lipsită de

relevanță invocarea în susținerea acestei din urmă contestații a Adresei nr.

709140 din 5 mai 2007, prin care Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților (constatând - în urma memoriului depus de reclamanți, că din

cuprinsul dispoziției anterioare rezulta faptul că apartamentele nr. 3 și 4 nu

erau înstrăinate la acel moment) a remis Primăriei municipiului Târgu Mureș

întreaga documentație, în vederea reanalizării dosarului și propunerii de

despăgubiri doar pentru apartamentele nr. 1, 2 și 5 (care erau vândute la data

emiterii Dispoziției nr. 1443 din 30 noiembrie 2002).

Curtea a constatat că

o atare concluzie s-a impus deoarece autoritatea menționată nu îndeplinește,

potrivit legii, atribuții administrativ jurisdicționale, neverificând, de

altfel, situația juridică a celor două apartamente la momentul emiterii adresei

nr. 709140. Pe de altă parte, cum aceste apartamente au fost între timp

înstrăinate, soluția restituirii în natură nu mai era posibilă, prin prisma

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

acțiunea reconvențională formulată de pârâta M.E., prin care s-a invocat

nulitatea absolută și inadmisibilitatea dispoziției menționate - pe

considerentul că, nefiind contestată în justiție în termen legal, Dispoziția

nr. 1443 din 30 noiembrie 2002 a intrat în circuitul civil, producând efecte

față de terți, inclusiv sub aspectul recunoașterii dreptului său de a cumpăra

apartamentul deținut cu titlu de chirie, Curtea a constatat că aceasta a fost

în mod corect respinsă, însă a apreciat că argumentarea Tribunalului pentru

soluția de respingere este eronată.

Instanța de apel a

apreciat - prin raportare la conținutul Dispoziției nr. 5688 din 27 iunie 2007

- că acțiunea reconvențională este lipsită de interes, pârâta nefiind

prejudiciată în vreun fel prin emiterea acesteia, în contextul în care nu s-a

dispus restituirea în natură a apartamentului pe care l-a cumpărat,

procedându-se doar la reindividualizarea naturii măsurilor reparatorii prin

echivalent, ca efect al modificărilor de substanță aduse prin Legea nr.

247/2005.

Cu referire la

cererea reclamanților - vizând constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentele revendicate în prezentul

litigiu, s-a constatat că prima instanță a soluționat în mod greșit excepția

prescripției dreptului la acțiune, invocată de către pârâtele-cumpărătoare prin

raportare la prevederile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005. Articolul

citat prevede că „actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu

destinația de locuință, încheiate după 14 februarie 2001 și care nu au fost

atacate în instanță în condițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui rază

teritorială se află imobilul notificat în termen de 12 luni de la data intrării

în vigoare a prezentului titlu sau, după caz, de la data luării la cunoștință a

încheierii contractului".

în speță, cele două

contracte de vânzare-cumpărare atacate au fost încheiate la data de 30 mai

2003, respectiv, 18 noiembrie 2003, iar dreptul de proprietate al

cumpărătorilor a fost întabulat în cartea funciară la data de 18 septembrie

2003, respectiv, 27 noiembrie 2003. În raport de aceste date s-a apreciat că

este evident faptul că acțiunea în justiție a fost promovată cu depășirea

termenului de 12 luni instituit prin norma legală amintită, prezumându-se că

reclamanții au cunoscut despre încheierea contractelor cel mai târziu la data

înscrierii acestora în cartea funciară, potrivit principiului opozabilității

instituit prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.

De asemenea, cu

referire la aprecierea bunei-credințe a părților, Curtea de apel a constatat că

prima instanță în mod greșit a ignorat împrejurarea că la momentul încheierii

Contractelor de vânzare-cumpărare dispoziția nr. 1443 din 30 noiembrie 2002 era

definitivă, ca efect al necontestării acesteia în instanță de către persoanele

îndreptățite la restituirea în natură, situație în care părțile au contractat

cu convingerea fermă că cele două apartamente nu au fost revendicate în natură

de către moștenitorii foștilor proprietari. Prin urmare, s-a apreciat că nu

poate fi exclusă buna-credință, astfel cum a reținut instanța de fond, deoarece

aceasta se prezumă, cel care invocă reaua-credință trebuind să o dovedească.

Or, în speță nu fost probată pretinsa rea-credință a cumpărătorilor.

Pentru motivele

arătate Curtea a constatat că soluția primei instanțe este nelegală, fiind

contrară prevederilor art. 948 C. civ. și principiului securității raporturilor

juridice.

De asemenea, făcând

aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., a obligat pe reclamanți la

suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate pârâtelor M.E. și H.A. în toate

fazele procesuale, reprezentând onorariul avocațial achitat apărătorilor

angajați în cauză conform chitanțelor de plată a acestora.

Împotriva deciziei

Curții de apel au declarat recurs în termen reclamanții P.Z., P.G. și P.F.

Recursul a fost

motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În fapt s-au formulat

următoarele critici:

Instanța de apel a

schimbat hotărârea legală a primei instanțe, considerând că s-a dat o rezolvare

greșită excepției tardivității dreptului la acțiune privind constatarea

nulității absolute a dispozițiilor de primar și contractelor de

vânzare-cumpărare atacate. În acest mod se ocolește analizarea argumentului

principal al instanței de fond, anume că încălcarea art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 se sancționează cu nulitate absolută de art. 968 C. civ., sancțiune

care conduce la nulitatea tuturor actelor juridice ulterioare. Admițând aceste

excepții instanța de apel nu a ținut cont de:

- considerentele

Deciziei de casare nr. 5008 din 6 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, potrivit cărora excepția tardivității capătului de cerere vizând

anularea dispozițiilor emise de primar au fost respinse de Tribunalul Mureș;

-

imprescriptibilitatea dreptului la acțiune privind nulitatea absolută și de

faptul că prescripția specială de un an, instituită prin art. 45, alin. (5) din

Legea nr. 10/2001 se referă exclusiv la actele de înstrăinare anterioare

publicării acestui act normativ.

Referitor la

Dispoziția nr. 1433 din 30 noiembrie 2002 recurenții au susținut că aceasta

este nelegală nu numai datorită faptului că s-a dispus acordarea despăgubirilor

în locul restituirii în natură a apartamentelor nr. 3 și 4, ci și datorită

faptului că nu s-a indicat calea de atac de exercitat și termenul înăuntrul

căruia poate fi introdusă, încălcând prev. art. 261 pct. 7 din C. proc. civ.,

care este dreptul comun în materie.

Recurenții au

susținut că vătămarea ce le-a fost pricinuită prin această lipsă poate fi

înlăturată numai prin anularea actului, în baza prev. art. 105, alin. (2) C.

proc. civ. Ca urmare recurenții au criticat înlăturarea acestei sancțiuni de

către instanța de apel cu motivarea că, „calea de atac este prevăzută de lege,

iar cunoașterea acesteia se prezumă" ca fiind nelegală deoarece

recurenții, persoane fără studii juridice, trebuie să cunoască dispozițiile

legale, iar pârâtul de rând 1, Municipiul Târgu Mureș, care beneficiază de

asistența angajaților juriști ignoră dispozițiile art. 261 pct. 7 din C. proc.

civ. și art. 20. alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

S-a mai susținut că

primarul municipiului Târgu Mureș, în cursul procesului a recunoscut cu

insolență faptul că nu a ținut cont de dispozițiile primite de la Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, comunicată prin Adresa nr. 709140

din 5 mai 2007, înregistrată la Primăria municipiului Târgu Mureș sub nr. 1744

din 22 mai 2007. Acest punct de vedere a fost îmbrățișat și prin considerentele

deciziei atacate, potrivit cărora refuzul Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților de a ne plăti despăgubiri civile este lipsit de

relevanță. Numai că, au mai arătat recurenții, datorită acestui refuz „lipsit

de relevanță" nu pot beneficia de despăgubiri, și nici de restituirea în

natură a apartamentelor 3 și 4 din Târgu Mureș, str. A.J. nr. X.

Pârâții Municipiul

Mureș, M.E. și H.A. au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

de recurs

Examinând cu

precădere potrivit art. 137 C. proc. civ. excepția de nulitate a recursului,

invocată de intimata pârâtă M.E., constată că aceasta este nefondată pentru

următoarele argumente:

Recurenții și-au

întemeiat în drept recursul pe motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8

și 9 Cod de procedură civilă. În fapt au fost formulate o serie de critici

referitoare la nelegalitatea hotărârii cu indicarea normelor legale neobservate

sau greșit interpretate de instanța de apel.

Sub acest aspect se

constată că sunt îndeplinite rigorile impuse cu caracter imperativ de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recurenții identificând pe de o parte, motivele

de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar și dezvoltând, pe de altă

parte, motivele în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al

instanței. Împrejurarea că aceste critici sunt sau nu întemeiate, răspunzând

rigorilor motivelor de recurs expres enumerate de art. 304, se apreciază

examinând pe fond cererea de recurs.

Analizând hotărârea

atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală și

temeinică. Recursul a fost respins pentru următoarele considerente:

Soluția Curții de

apel care prin admiterea apelului pârâților a respins acțiunea, în raport de

petitele acesteia, este corectă.

Reclamanții au

parcurs procedura Legii nr. 10/2001, obținând dispoziții ale primarului sesizat

cu notificări de restituire a imobilului ce face obiectul cauzei (nr. 1443 din

30 decembrie 2002).

Această dispoziție nu

a fost atacată de reclamanți.

Critica recurenților

legată de ignorarea de către instanța de apel a împrejurării că în Dispoziția

nr. 1443/2002 nu a fost menționată calea de atac și termenul în care aceasta se

formulează împrejurare care atrage nulitatea actului, este nefondată.

Soluția instanței de

apel de a respinge această critică este corectă, în concordanță cu principiul

legalității căilor de atac.

În primul rând este

de observat că posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum și condițiile

de exercitarea a acesteia sunt stabilite de lege și nu de instanța de judecată

(și nici de alte entități abilitate să soluționeze petiții). În al doilea rând

părțile nu se pot prevala de necunoașterea legii care prevede expres calea de

atac împotriva deciziilor sau dispozițiilor pronunțate în soluționarea

notificărilor în procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001.

În raport de emiterea

de către primarul municipiului Târgu Mureș a Dispoziției nr. 5688 din 27 iunie

2007 de menținere a Dispoziției nr. 1443/2002 și de trimitere a dosarului la

comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru acordarea titlurilor

de despăgubire, reclamanții au formulat prezenta acțiune atacând Dispoziția nr.

5688/2007 și solicitând anularea contractelor de vânzare-cumpărare a

apartamentelor revendicate.

Soluția respingerii

acțiunii este legală, pronunțată cu respectarea dispozițiilor incidente în

cauză, corect individualizate de instanța de apel.

Art. III din Titlul I

al Legii nr. 247/2005 prevede expres că actele juridice de înstrăinare având ca

obiect imobile cu destinația de locuință, încheiate după data de 14 noiembrie

2001, cu nerespectarea interdicției prevăzute de art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999

și care nu au fost atacate în instanță în condițiile art. 45 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui

rază teritorială se află imobilul notificat, în termen de 12 luni de la data

intrării în vigoare a prezentului titlu, sau după caz de la data luării la

cunoștință a încheierii contractului.

Legea nr. 247/2007

(inclusiv Titlul I) a intrat în vigoare la 25 iulie 2005, fiind publicată în M.

Of. nr. 653 din 22 iulie 2005.

În raport de această dată,

cererea reclamanților de anulare a contractelor de vânzare cumpărare (acțiune

înregistrată la 21 iulie 2007), este făcută peste termenul expres și imperativ

prevăzut de dispoziția legală menționată. Cererea reclamanților a fost

analizată de instanța de apel și din perspectiva succesiunii în timp a

operațiunilor juridice prin care au trecut cele două contracte de vânzare

cumpărare pentru a stabili momentul la care acestea au putut fi cunoscute de

reclamanți (deși aceștia nu au invocat un asemenea moment), instanța ajungând

în mod corect la concluzia că cererea formulată în anul 2007 nu respectă

condițiile impuse de art. III sus-menționat.

Este nefondată și

critica referitoare la faptul că instanța de apel nu a ținut cont de

considerentele Deciziei nr. 5008/2010 a ICCJ potrivit cărora excepția

tardivității capătului de cerere privind anularea contractelor de

vânzare-cumpărare a fost respinsă de TribunaI.

În primul rând este

de observat că sub acest aspect instanța de recurs nu a făcut nici o

recomandare instanței de apel căreia i-a trimis cauza spre judecarea

apelurilor. Ca urmare nu se pune problema încălcării de către instanța de

trimitere a dispozițiilor instanței de casare, prin nesocotirea art. 315 C.

proc. civ.

Prin Decizia nr.

5008/2010 s-a reținut că tribunalul a pus în discuția părților o serie de

excepții, printre acestea și tardivitatea acțiunii în anularea contractelor.

Prin această constatare s-a observat că nu este fondată critica referitoare la

nesocotirea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., deoarece excepțiile au fost

examinate cu precădere. Aspectul referitor la temeinicia soluției de rezolvare

a excepțiilor nu a format obiect de analiză în acel recurs, astfel că ICCJ nu a

dezlegat această problemă de drept care să se impună cu putere obligatorie la

rejudecarea cauzei.

De altfel rejudecând

apelurile instanța de apel în legătură cu data formulării cererii de anulare,

cum s-a arătat mai sus, a avut în analiză alte aspecte decât cele reținute de

tribunal, care a constatat că termenul de introducere a unei acțiuni în anulare

nu putea să expire anterior existentei contractului în discuție.

Motivul de recurs

prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. deși invocat în scris și în

concluziile orale fără să fie dezvoltat, nu a fost dovedit în cauză, în

termenii în care acesta este prevăzut de lege.

Pentru considerentele

arătate, se constată că în cauză nu au fost dovedite motive care să impună

modificarea deciziei atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a

respins recursul cu consecința menținerii deciziei Curții de Apel Târgu Mureș.

Constatând că

recurenții au căzut în pretenții, în temeiul art. 274 C. proc. civ. vor fi

obligați la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, câte

2.000 de RON pentru pârâtele intimate M.E. și H.A. reprezentând onorariul

avocatului ales conform chitanțelor de la filele 44 - 45 din dosarul Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimata-pârâtă M.E.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții P.G., P.Z. și P.F. împotriva Deciziei nr. 71A

din 10 iunie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Obligă

recurenții-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 RON,

câte 2.000 RON pentru fiecare dintre intimatele M.E. și H.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM