ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 162/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția comercială, reclamanta F.C. a solicitat, evacuarea pârâtei C.C., actualmente D.C.S.C., din imobilul, situat în satul de vacanță Constanța, denumit M.B. (croitorie). Prin sentința civilă nr. 6048 din 29 septembrie 2006 a Tribunalului Constanța a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepție invocată de pârâtă și pe fond, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantă. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 6048 din 29 septembrie 2006 a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 98 din data de 16 aprilie 2007. Împotriva acestei decizii, reclamanta F.C.

a formulat recurs iar prin decizia comercială nr. 1060 din 13 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 261/36/2007, a fost admis recursul declarat de reclamanta F.C. împotriva deciziei nr. 98 din 16 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, decizia recurată fiind casată cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe. Înalta Curte a apreciat că, în cauză, nu au fost pe deplin stabilite împrejurările de fapt care să expliciteze rapoartele dintre părți de la momentul afilierii și până la dezafiliere, din perspectiva dispozițiilor speciale incidente, Legea nr. 109/1996, a consecințelor ce decurg sub aspectul patrimoniului părților, la data afilierii și la data dezafilierii.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 14 din 5 martie 2009 pronunțată în dosarul nr. 839/36/2008, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă F.C. împotriva sentinței civile nr. 6048 din data de 29 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul nr. 915/Com/2006, în contradictoriu cu intimata – pârâtă D.C.S.C. În motivarea deciziei, Curtea de Apel Constanța a reținut că instanța de fond a analizat și argumentat în fapt și drept fundamentul respingerii acțiunii. Reclamanta a susținut că este proprietara imobilului în litigiu în temeiul art. 177 din Legea nr. 109/1996 în vigoare la data dezafilierii dar din expertiza efectuată în cauză s-a stabilit că procedura de dezafiliere nu s-a desfășurat și nu și-a produs efectele, iar în evidențele contabile ale celor două, D.C.

și F., nu sunt înregistrate modificări patrimoniale ca urmare a pretinsei dezafilieri. Deasemenea, s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu; imobilul în litigiu nu este ocupat de pârâtă ci de către SC B.F.D. SRL în baza unui contract de închiriere necontestat de reclamantă. Împotriva deciziei civile nr. 14/ Com/5 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța a declarat recurs reclamanta F.C., fără a indica, expres, motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pe care își întemeiază această cerere, solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului și a cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că prin decizia atacată instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., întrucât prin decizia comercială nr. 1060 din 13 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost dispusă casarea cu trimitere a cauzei pentru ca instanța să stabilească împrejurările de fapt care să expliciteze raporturile dintre părți din perspectiva dispozițiilor speciale ale Legii nr. 109/1996. Deși au fost administrate probe noi din care rezultă că au fost și sunt proprietarii imobilului C.B., instanța a apreciat că nu au fost administrate probe în condițiile art. 1169 C. civ., fără a arăta de ce autorizația de construire, decizia de atribuire teren, procesul – verbal de recepție, actele de plată ale construcțiilor efectuate de U.J.C.C.

în calitate de beneficiar nu sunt acte de dovedire a proprietății. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind încălcate dispozițiile art. 201 C. proc. civ., întrucât instanța a reținut din expertiza efectuată o stare de drept de competența exclusivă a instanței și nu a expertului inginer constructor. Instanța a dat, în funcție de probele depuse la dosar o hotărâre greșită privind aplicarea normei imperative a art. 177 din Legea nr. 109/1996, luând în considerare afirmația expertului în sensul că nu avut loc dezafilierea. Au fost încălcate și dispozițiile art. 977 C. civ., reținând că imobilul nu este folosit de pârâtă ci de un chiriaș dar închirierea a avut loc după dezafiliere fără acordul proprietarului F. iar pe rolul Tribunalului Constanța există o acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de închiriere.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii fiind nesocotite dispozițiile deciziei nr. 1060/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța a reținut greșit situația de fapt fără a ține cont că pârâta încasează chirie în urma unui contract încheiat după dezafiliere. Intimata – pârâtă D.C.S.C. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, iar motivele invocate de recurent nu se regăsesc în cele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ. Instanța de apel a respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în sensul că a administrat noi probe și a stabilit situația de fapt și drept.

Având în vedere că ambele părți în litigiu invocă un drept de proprietate asupra imobilului iar pentru stabilirea acestui drept se impune cercetarea și compararea titlurilor, acolo unde exista, iar acest lucru excede cadrului procesual respectiv evacuarea, instanțele de fond în mod corect au respins acțiunea în evacuare a reclamantului. Examinând recursul reclamanților prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Recurenta s-a mulțumit să dezvolte motivele de recurs fără însă a indica dispozițiile art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ., dar criticile invocate pot fi încadrate în raport de dispozițiile art. 306 pct. 3 C. proc.

civ., în dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Astfel, art. 304 pct. 8 vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății dar în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta critică stabilirea stării de fapt înainte și după dezafiliere și de aprecierea greșită a probelor, care nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului. Nu se poate susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., întrucât după casarea cu trimitere a administrat proba cu acte și expertiza tehnică pentru a putea stabili raporturile dintre părți și consecințele ce decurg sub aspectul patrimoniului părților, în limita cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată.

Recurenta este în eroare asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., legea sancționând denaturarea sau schimbarea înțelesului unei convenții și nicidecum a obiectului dedus judecății, iar sub acest aspect soluția este dată cu respectarea cadrului și limitelor procesuale, instanța pronunțându-se asupra cererii de evacuare în raport de temeiul de drept indicat în cererea de chemare în judecată dosar nr. 915/2006 al Tribunalului Constanța și cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., ținând cont de decizia comercială nr. 1060 din 13 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Următorul motiv de recurs ar putea fi catalogat ca aparținând motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., cu toate că în dezvoltarea acestui motiv recurenta se referă din nou la situația de fapt și aprecierea probelor. Recurenta susține că au fost încălcate dispozițiile art. 201 C. proc. civ., și art. 177 din Legea nr. 109/1996 întrucât din cuprinsul expertizei instanța a reținut greșit că „dezafilierea nu s-a desfășurat și nu și-a produs efectele iar stabilirea acestei stări de fapt și drept este de competența instanței și nu a expertului”. Această critică vizează de fapt interpretarea greșită a probelor, aspect ce nu poate fi valorificat pe calea recursului, instanța de apel dând eficiență dispozițiilor art. 201 C. proc. civ., a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, probă ce a fost analizată în raport de întreg materialul probator administrat raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și dispozițiile art. 177 din Legea nr. 109/1996 invocate de recurentă.

Nu se poate susține că instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 977 C. civ., în raport de contractele de închiriere depuse la dosar de intimată întrucât acțiunea promovată a avut ca obiect evacuarea pârâtei care însă nu se află în posesia imobilului. Valabilitatea contractelor de închiriere face obiectul altor acțiuni iar invocarea încălcării dispozițiilor art. 977 C. civ., în raport de contractele enumerate de recurent nu are suport legal. Ultimul motiv de recurs ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează nemotivarea hotărârii și faptul că, hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, ori se constată că, în speță, instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., din perspectiva motivelor de apel formulate în limitele stabilite în art. 294 – art. 295 C. proc. civ., și cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., ținând cont însă de obiectul cererii de chemare în judecată, căruia i-a dat o corectă calificare, conform cu cele stabilite de reclamantă în exercițiul dreptului său procesual de dispoziție. În concluzie, având în vedere motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., în concordanță cu dispozițiile art. 129 C. proc. civ., rezultă că, în cauză judecătorii au stăruit în stabilirea situației de fapt, prin administrarea probelor pe care le-au considerat necesare, motivând concludent hotărârea, conform art. 261 C. proc.

civ., iar cenzurarea, stabilirea situației de fapt și reaprecierea probelor administrate, ceea ce de fapt se critică, neputând face obiectul recursului, față de caracterul nondevolutiv al acestuia. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat, iar, în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta, în culpă procesuală, să plătească intimatei – pârâte cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu de avocat, astfel cum a solicitat și dovedit prin înscrisurile depuse la doar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta F.C., împotriva deciziei Curții de Apel Constanța nr. 14 din 5 martie 2009, ca nefondat. Obligă recurenta – reclamantă să plătească intimatei – pârâte D.C. Constanța suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2010.