ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1060/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe calea contenciosului

administrativ la data de 24 iulie 2007 reclamanta N.C. a solicitat obligarea C.J.P. Cluj de a anula Hotărârea nr. 20878 din 31 ianuarie 2007 emisă de pârâtă

cu consecința obligării pârâtei la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr.

189/2000.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că hotărârea pârâtei este nelegală și ca atare se impune

anularea acesteia, întrucât ignoră calitatea sa de persoană strămutată,

calitate ce a fost dovedită prin declarații de martori și acte de stare civilă.

Pârâta C.J.P. Cluj, prin

întâmpinarea formulată a solicitat respingerea acțiunii arătând în susținerea

poziției sale procesuale că reclamantul nu poate beneficia de prevederile Legii

nr. 189/2000 întrucât nu sunt dovezi în susținerea cererii sale.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 485

din 12 octombrie 2007 a admis acțiunea în contencios administrativ, a dispus

anularea Hotărârii nr. 20878 din 31 ianuarie 2007 și a obligat pârâta să-i

recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada 1 noiembrie 1940 - 6 aprilie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999

aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data

de 1 august 2007.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că reclamanta a dovedit persecuția din motive etnice

cu declarația autentificată a martorului C.I., potrivit căreia reclamata

împreună cu familia s-a refugiat din motive de persecuție etnică.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs C.J.P. Cluj, criticând-o ca nelegală și netemeinică și invocând

dispozițiile art. 299 și art. 304 C. proc. civ.

Recurenta a susținut în

esență că în mod greșit prima instanță a admis cererea întrucât reclamanta s-a

refugiat dintr-o localitate care nu se afla sub ocupația hortistă, iar în lipsa

acesteia nu se poate susține că a existat persecuție etnică în localitatea

respectivă care să fi constituit motiv al refugiului.

Curtea, analizând actele și

lucrările dosarului constată următoarele:

Potrivit

art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere

de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 189/2000 și modificată prin art. 1 din Legea nr. 586/2002,

între cetățenii români ce beneficiază de drepturile instituite de această

ordonanță, din cauza persecuțiilor din motive etnice

suferite în acea perioadă, este menționată și persoana care "a

fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".

În

explicarea semnificației expresiei strămutată, în Normele pentru aplicarea

prevederilor O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobate prin H.G. nr. 127/2002,

se precizează, la art. 2, că "prin persoană care a fost strămutată în altă

localitate… se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să

își schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice", adăugându-se

că „în această categorie se includ și persoanele care au fost expulzate, s-au

refugiat, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație ca

urmare a unui tratat bilateral".

Din coroborarea acestor dispoziții reiese astfel voința

neîndoielnică a legiuitorului de a acorda măsuri reparatorii oricărui cetățean

român care în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, pentru a nu se crea vreo situație de inegalitate

sau discriminare în drepturi, indiferent dacă refugiul, expulzarea sau

strămutarea a

avut

loc din teritoriile ocupate de un stat străin în teritoriile românești ori din

cele aflate sub jurisdicția statului român în cele care s-au aflat vremelnic în

administrația altor state, în scopul asigurării deplinei realizări a

principiului protecției tuturor cetățenilor.

Sub

acest aspect este de observat că actele normative menționate impun ca

dispozițiile pe care le cuprind să fie

interpretate

în sensul că legiuitorul, ținând seama de situațiile grele create prin

presiunile exercitate în perioada la care s-a

făcut referire de unele

state vecine României, care au determinat importante cedări de teritorii în

favoarea acelor state, urmate de inevitabile mișcări de populații, nevoite să

se refugieze, ori expulzări sau strămutări de persoane în alte localități, a

înțeles să acorde anumite drepturi celor persecutați, fără să facă distincție

dacă refugiul, expulzarea sau strămutarea a avut loc pe teritoriul statului

român sau în afara acestuia.

Așadar, interpretarea corectă și completă a

dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, astfel cum a

fost aprobată prin Legea nr.

189/2000 și modificată ulterior prin art. 1 din Legea nr. 586/2002, duce la

concluzia că, independent de naționalitate, cetățenii români persecutați din

motive etnice de regimurile instaurate în perioada de 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului

român sau pe teritoriile

românești aflate

sub ocupația altor state, indiferent dacă localitatea în care au fost

strămutați ori s-au refugiat se afla sub

jurisdicție românească sau sub

dominația altui stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute în art. 1 lit.

c) din

O.G. nr. 105/1999, astfel cum a fost

aprobată prin Legea nr. 189/2000 și modificată ulterior prin art. 1 din

Legea

nr. 586/2002.

De

altfel în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin

recursul în interesul legii promovat de Procurorul general și soluționat prin

Decizia nr. 41 din 7 mai 2007.

Prin

probele administrate în dosarul cauzei reclamanta a făcut dovada persecuției

din motive etnice cunoscut fiind că dispozițiile art. 6

1

din O.G. nr.

105/1999 astfel cum au fost aprobate prin Legea nr. 189/2000 permit dovedirea

situației de persecuție, în lipsa documentelor oficiale și cu declarații de

martori.

Hotărârea

instanței de fond este însă criticabilă cu privire la perioada pentru care s-au

acordat drepturile respectiv noiembrie 1940 – 6 aprilie 1945.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000,

drepturile compensatorii prevăzute de această lege se acordă persoanelor

persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945.

De

altfel, prin cererea formulată, reclamanta a solicitat acordarea drepturilor

pentru perioada octombrie 1940 – martie 1945, instanța de fond acordând prin

hotărârea atacată mai mult decât s-a cerut.

Așa

fiind, urmează ca recursul să

se admită

, iar hotărârea atacată modificată în sensul celor mai sus

arătate.

În

temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

C.J.P. Cluj împotriva sentinței civile nr. 485 din 12 octombrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte hotărârea

atacată în sensul că drepturile stabilite vor fi acordate pentru perioada 1 noiembrie 1940 - 6 martie 1945.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2008.