ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 363/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta F. Constanța le-a chemat în judecată pe pârâtele C. Constanța și SC T. SRL Constanța și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte pentru motivul că imobilul M.C.V. este proprietatea sa. În esență, în motivarea acțiunii reclamanta a susținut că la data de 17 decembrie 2002, A.G.A. C. Constanța a hotărât dezafilierea de la F. și că potrivit art. 177 din Legea nr. 109/1996, aplicabilă la data dezafilierii, prima pârâtă avea obligația să-i predea reclamantei imobilul, pentru motivul că acesta era cuprins în partea indivizibilă a cooperației de consum, și nu să-l închirieze încheind contract cu cea de-a doua pârâtă.

S-au mai invocat și alte motive de nulitate și anume că s-a depășit perioada de închiriere de un an, că nu a fost vizat contractul de închiriere de F. și că pârâta SC T. SRL Constanța a fost somată la data de 19 aprilie 2006 să intre în legalitate ceea ce demonstrează în opinia reclamantei intenția de fraudă. Sentința Tribunalului Constanța, secția comercială Tribunalul Constanța, secția comercială prin sentința nr. 3643 din 21 iunie 2007 a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei F. Constanța și excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii invocate de pârâtele D.C. și SC T. SRL. Pe fond, acțiunea reclamantei F. Constanța pentru constatarea nulității absolute a contractului de închiriere încheiat la data de 1 aprilie 2007 între cele două pârâte a fost respinsă.

Pentru a ajunge la această soluție, Tribunalul a reținut că excepția nulității absolute poate fi invocată de orice persoană care are interes și că în virtutea acestui drept în condițiile în care reclamanta a invocat faptul că imobilul închiriat primei pârâte, după dezafiliere, este proprietatea sa, a fost justificată atât legitimarea procesuală activă cât și interesul pentru a promova o astfel de acțiune. Pe fond, prima instanță a reținut pentru constatarea nulității absolute a contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte că nu au fost dovedite cauze de nulitate contemporane momentului încheierii actului atacat.

Au fost înlăturate susținerile referitoare la nesocotirea art. 177 din Legea nr. 1996, în vigoare la acea dată, pe considerentul că la data încheierii contractului de închiriere – 1 aprilie 2004 – normele referitoare la distribuirea activului și pasivului către altă cooperativă de consum asociată, ca efect al retragerii nu erau incidente în cazul cooperativei pârâte. Instanța de fond a constatat că nu poate fi reținută drept cauză de nulitate lipsa acordului F. pentru un contract care s-a încheiat anterior dezafilierii. Concluzia tribunalului cu privire la aceste considerente s-a bazat pe prevederile art. 968 și art. 967 C. civ. în temeiul cărora a apreciat că o cauză este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri sau ordinii publice.

În același sens a mai reținut că împrejurările afirmate de reclamantă nu sunt de natură să răstoarne prezumția de valabilitate a cauzei contractului de închiriere. Totodată, s-a considerat ca fiind fără relevanță asupra valabilității contractului, refuzul pârâtei SC T. SRL de a da curs notificării reclamantei de a încheia un nou contract de închiriere cu aceasta, întrucât împrejurările invocate erau ulterioare încheierii contractului a cărui nulitate se solicită. Apelul. Decizia Curții de Apel Constanța Sentința nr. 3643/COM/2007 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția comercială a fost apelată de reclamanta F. Constanța – S.C.C.

În esență, apelanta a invocat încălcarea art. 162 din Legea nr. 109/1996 aplicabilă la data încheierii contractului de închiriere dintre cele două pârâte, nesocotirea motivelor care conduc la nulitatea respectivului contract în condițiile în care fondul indivizibil al cooperației de consum este destinat în principal desfășurării obiectului de activitate al F. - societate cooperativă și numai în cazuri excepționale poate fi destinat închirierii. S-a referit apelanta și la reaua credință a copârâtei SC T. SRL care a refuzat să încheie contract de închiriere cu F. la același cuantum al chiriei, reaua credință și frauda celor două pârâte, în opinia apelantei reclamante, trebuia dedusă de instanță și din faptul că acestea au încheiat contract de vânzare - cumpărare cu privire la imobilul în discuție.

După analiza criticilor aduse sentinței, Curtea de Apel Constanța prin Decizia nr. 24/ COM din 11 februarie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta F. Constanța – S.C.C., reținând în considerente că motivele de nulitate absolute sunt stricte și nu pot fi extinse prin analogie la alte situații. Limitarea duratei de închiriere, refuzul pârâtei de a încheia contract de închiriere cu apelanta nu vizează în opinia Curții de Apel încălcarea unor norme imperative la momentul încheierii contractului de închiriere. În concluzie, instanța de apel a reținut că împrejurările invocate nu pot demonstra fraudarea legii la momentul încheierii contractului de închiriere dintre cele două pârâte și că nu este afectată nici valabilitatea acestuia.

Recursul. Motivele de recurs formulate de reclamantă. Prin criticile aduse deciziei pronunțată de Curtea de Apel Constanța, recurenta F. Constanța a susținut că „hotărârea cuprinde motive contradictorii”, că s-a interpretat greșit actul dedus judecății și că „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii”. În sprijinul primului motiv s-a adus ca argument faptul că în contractul de închiriere încheiat de pârâte s-a menționat că locatorul are calitatea de proprietar, deși acesta avea doar calitatea de administrator, proprietar de drept fiind F. Constanța, că taxele și impozitele au fost achitate de prima intimată ca administrator și că tentativa de a-și aroga calitatea de proprietar prin folosirea unei adrese falsificate trebuia sancționată de instanță.

Prin cel de-al doilea motiv s-a invocat încălcarea art. 1418 C. civ. întrucât administratorului C. Constanța nu i s-a permis să încheie contract de închiriere pe o durată mai mare de un an, fără să respecte avizul sau obligația impusă prin decizia Biroului Executiv al C. nr. 40 din 29 iulie 1998. A mai arătat autoarea că această interdicție rezultă dintr-o stipulație specială care era materializată prin avizul proprietarului F. pe aceste contracte, că nerespectarea termenului de un an și erijarea în proprietar a intimatei C. lipsește contractul de cauză și, în fine, că nu s-a respectat forma ad validitate deoarece cel care a închiriat nu era proprietar, ci administrator. În același sens al interpretării greșite a actului dedus judecății, recurenta a susținut că acordul pe care îl dă F. pe contractul de închiriere are valoare de autorizație administrativă, iar lipsa avizului său de pe contractul de închiriere invalidează efectele locațiunii.

Prin cel de-al treilea motiv s-a invocat aplicarea greșită a legii, cu argumente în sensul că prin Decizia nr. 40/1998 (art. 3) s-a stabilit că vor putea fi închiriate în mod excepțional spațiile care au devenit disponibile și că în toate cazurile termenul locațiunii nu putea depăși un an, aceste norme obligatorii fiind înscrise în Legea nr. 109/1996, care era aplicabilă la momentul încheierii contractului, norme care au fost preluate și prin decizia C. la care s-a făcut referire. Pentru motivele astfel argumentate, recurenta a solicitat modificarea hotărârilor anterior pronunțate și în fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Cu referire la aceste critici, ambele intimate au solicitat respingerea recursului, prima motivând că au fost invocate cauze de nulitate care nu duc la nulitatea actului, că raportul juridic de dezafiliere a SC D.C nu atrage interzicerea dreptului de a-și administra patrimoniul propriu și că în momentul încheierii contractului spațiul era în patrimoniul său. Intimata SC D.C. a depus înscrisuri pentru a demonstra că a plătit taxe, impozite și că spațiul îi aparține nefiindu-i aplicabile prevederile Legii nr. 109/1996. Au mai invocat intimatele și faptul că acțiunea a fost promovată cu rea-credință pentru reconstituire de probe întrucât la data introducerii acțiunii reclamanta cunoștea că spațiul nu mai era în posesia D.C.

ca urmare a vânzării perfectată în anul 2005 (filele 62-63 recurs). Recursul este fondat. 1. Înalta Curte va lua în examinare motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin raportare la art. 306 alin. (3) C. proc. civ. întrucât susținerile de la pct. 3 al recursului vizează aplicarea greșită a legii și lipsa temeiului legal al deciziei pronunțată de Curtea de Apel Constanța. Verificarea legalității deciziei atacată cu recurs de reclamanta F. are în vedere complexitatea litigiului și temeiul legal aplicabil în speță care a scăpat analizei de netemeinicie și nelegalitate solicitată de apelanta reclamantă în fața Curții de apel.

1. Se constată din punctul de vedere al examinării propuse, că atât în fața instanței de fond cât și în apel s-a pus în discuție nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte la data de 1 aprilie 2002 pe o durată de 10 ani invocându-se încălcarea dispozițiilor Legii nr. 109/1996 (art. 126, 162, 177) și a hotărârii C. din 17 decembrie 2002 privind dezafilierea C. Constanța din F. Constanța. Din considerentele deciziei pronunțată de instanța se apel, se observă că au fost examinate criticile aduse de reclamanta apelantă prin prisma principiilor generale care stau la baza analizei nulității unui act juridic apreciind pe baza acestora că s-au invocat cauze anterioare momentului încheierii contractului de închiriere și nu contemporane momentului respectiv.

Această concluzie se bazează pe o analiză incompletă a cauzelor de nulitate invocate, care își găsesc temeiul în Legea nr. 109/1996, act normativ care reglementează organizarea și funcționarea cooperației de consum. De asemenea analiza aplicării acestei legi, a prevederilor statutare și a Deciziei Biroului Executiv nr. 40 din 29 iulie 1998, art. 3 pct. c cu referire la termenul de închiriere,nu poate fi scoasă din context pentru a se reține că aceste dispoziții nu sunt aplicabile pentru motivul că dezafilierea s-a produs după încheierea actului a cărui nulitate se solicită. Concluzia instanței este greșită întrucât Legea nr. 109/1996 era aplicabilă și înainte de dezafiliere ceea ce înseamnă că intimata-pârâtă era ținută să respecte aceste dispoziții în raporturile juridice de locațiune încheiate cu cea de-a doua pârâtă.

Instanța nu s-a preocupat însă de calitatea în care a deținut spațiul intimata și de obligațiile care-i reveneau în această calitate față de reclamantă, în condițiile legii, la momentul încheierii contractului de închiriere pus în discuție. Trecând peste această analiză a considerat „validă” convenția fără să examineze dacă „a fost legal făcută”, element esențial pentru a se reține că între părțile contractante aceasta are ,,putere de lege”. 2. Printr-o altă critică s-a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Argumentele aduse în sprijinul acestui motiv vizează pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. Susținerea recurentei cu privire la asumarea calității de proprietar în contractul de locațiune de către pârâta D.C.

nu poate fi examinată pentru prima dată în recurs din moment ce această chestiune nu a intrat în analiza apelului. Din considerentele deciziei se observă că a fost doar confirmată de Curtea de Apel rezolvarea pe principii generale dată de instanța de fond cererii de anulare a contractului de închiriere încheiat între pârâte în aprilie 2002, fără să se preocupe de obiectul acțiunii și temeiul legal care a constituit critică în apel. Or, în raport de criticile formulate se impunea ca instanța de apel să examineze raporturile juridice deduse judecății cu referire la actul juridic a cărui nulitate s-a cerut prin raportare la momentul încheierii actului a cărui nulitate s-a cerut, al datei introducerii acțiunii și al dispozițiilor legale aplicabile.

Cu alte cuvinte succintele considerente ale deciziei din apel fac imposibilă examinarea legalității soluției pronunțată de instanța de apel, or, în condițiile în care recursul este cale extraordinară de atac care își propune numai verificarea legalității soluției criticate nu se poate trece la o reconsiderare a situației de fapt și la o evaluare a concludentei probelor pentru a se vedea dacă soluția criticată este legală. În consecință și acest motiv, pentru considerentele de mai sus se dovedește a fi întemeiat. 3. Recurenta - reclamantă a pus în discuție prin același motiv (art. 304 alin. (7)), calitatea de proprietar asumată de prima pârâtă D.C.– S.C.C., prin contractul de închiriere încheiat în 1 aprilie 2002, înaintea dezafilierii, pe care apoi și-a asumat-o și la înstrăinarea imobilului prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare depus în recurs, înstrăinare care se afirmă că era cunoscută la data introducerii acțiunii.

Această problemă nu a intrat în preocuparea instanței de apel, iar în recurs, pe calea de atac promovată de reclamantă nu se poate face o analiză a interesului recurentei de a susține în continuare acțiunea în nulitatea contractului de închiriere, pe care a invocat-o cea de-a doua intimată în calitate de cumpărătoare. Pentru aceleași rațiuni nu poate fi examinată nici susținerea intimatei în legătură cu dreptul său de proprietate asupra bunului în discuție care derivă din plata taxelor impozitelor, a aprobărilor și certificatelor fiscale și a contractului de închiriere din 2001 (anterior contractului a cărui anulare se solicită) întrucât instanța de apel nu a examinat situația juridică a imobilului la data încheierii contractului în conformitate cu Legea nr. 109/1996 și nici ulterior acestei date nu a stabilit efectele dezafilierii pârâtei D.C.

din F. asupra modului de deținere a imobilului. În lipsa acestei analize, omisă de instanța de apel, nu se pot examina aceste critici pentru prima dată în recurs fără a priva părțile de un grad de jurisdicție. În fine, recurenta a pus în discuție contractul de închiriere încheiat de pârâtele intimate prin prisma sublocațiunii reglementată de art. 1418 C. civ., apreciind că pârâta D.C. a avut calitatea de administrator și că în această calitate s-a comportat ca și locatarul care a subînchiriat fără acordul locatorului. Este adevărat că în situațiile prevăzute de art. 1418 C. civ., validitatea sublocațiunii poate fi condiționată de consimțământul locatorului la încheierea sublocațiunii dar această situație vizează clauze înscrise în contractul principal de locațiune.

Speța de față pune însă în discuție drepturile cooperativei asociate în cadrul F., potrivit legii, față de bunul aflat în administrare și câtă vreme această chestiune nu a fost lămurită, nu vor putea fi reconsiderate, în această fază procesuală drepturile recurentului asupra bunului, cu consecințe asupra contractului de închiriere a cărui nulitate s-a cerut. În consecință, față de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 alin. (9) C. proc. civ. recursul se va admite în sensul dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta F. Constanța, împotriva Deciziei civile nr. 24/ COM din 11 februarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2009.