ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1128/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantă F. Constanța a solicitat în contradictoriu cu pârâta C. Constanța și SC I.D.C. SRL, să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între acestea cu privire la imobilul complex P.M. situat în Constanța. În susținerea acțiunii reclamanta a invocat prevederile art. 126 din Legea nr. 109/1996 iar în fond a arătat că potrivit legii, imobilul trebuia preluat în urma dezafilierii C. de F. de către aceasta din urmă și că în loc să-i fie predat imobilul, pârâta C. l-a închiriat societății I.D.C. SRL pentru o perioadă mai mare de un an. Această închiriere potrivit reclamantei a încălcat obligațiile asumate de C., contractul de închiriere nefiind avizat de F., fapt care atrage nulitatea absolută.

Prin precizările la acțiune din 13 octombrie 2006, reclamanta a arătat că a înțeles să cheme în judecată SC I.D.C. SRL și nu pe administratorii acesteia iar în drept a invocat încălcarea prevederilor art. 5, art. 968, art. 977 C. civ., art. 177, art. 126 lit. f), art. 162 din Legea nr. 109/1996 art. 76 alin. (2) din Statutul cadru aprobat de Consiliul de Administrație al C., art. 90, art. 98 din Statutul C. și art. 3 din Decizia nr. 94/1995 a C. Soluționând litigiul, Tribunalului Constanța, secția comercială, prin sentința nr. 3276/2007 a respins acțiunea reținând în considerente că nu sunt motive de nulitate a contractului de închiriere încheiat de cele două pârâte întrucât nu este îndeplinită condiția existenței unei cauze ilicite.

În privința dispozițiilor art. 177, art. 126 lit. f), art. 162 din Legea nr. 109/1996 s-a stabilit că acestea nu au incidentă în cauză pentru a constitui motive de nulitate a contractului de închiriere. Cu referire la art. 177 din Legea nr. 109/1996, prima instanță a reținut că în acest text de lege nu se prevede care este sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării acestor dispoziții. Cu privire la cauza nelicită, tribunalul a mai reținut sub aspect probator că nu s-a dovedit ce activ și ce pasiv a rămas după plata părții divizibile și că nu s-a depus un bilanț contabil la zi. Tribunalul a analizat și motivul de nulitate prin care s-a invocat lipsa calității de proprietar a pârâtei D.C. și a ajuns la concluzia că închirierea imobilului nu presupune cu necesitate calitatea de proprietar întrucât în cazul locațiunii nu se transmite dreptul de proprietate.

În concluzie, a reținut că, reclamanta însăși i-a recunoscut pârâtei dreptul de închiriere până la dezafiliere și că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă cu certitudine faptul că pentru imobilul ce a făcut obiectul închirierii între părți este aplicabil Protocolul nr. 1/2000. Sentința a fost confirmată de Curtea de apel Constanța, secția comercială, care prin decizia nr. 14 COM din 31 ianuarie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta F. Constanța. Prin motivele de apel s-a invocat neexaminarea probelor și prevederilor din Legea nr. 109/1996 din care rezultă obligația pârâtei ca unitate dezafiliată de a preda patrimoniul indivizibil al cooperației de consum către F. și neanalizarea celorlalte acte (decizia de atribuire 209/1973, protocolul de atribuire din 1992 și 2000) din care rezultă că F. a fost nominalizată ca proprietară iar C. ca administrator.

A mai susținut apelanta că dreptul de administrare i-a fost retras pârâtei de la data dezafilierii, dată de la care aceasta a pierdut și dreptul de închiriere. Au mai fost formulate critici în legătură cu actul fraudulos încheiat de pârâta C., cu refuzul pârâtelor de a intra în legalitate precum și cu faptul că s-a dat eficiență răspunsului la interogatoriu prin care pârâta D.C. a afirmat că este proprietară. Instanța de apel a sintetizat motivele de apel și, după analiza cauzelor de nulitate, a stabilit că lipsa titlului de proprietate nu este motiv de nulitate, că prima pârâtă a încheiat contractul de închiriere cu cea de-a doua pârâtă înainte de dezafiliere și ca urmare, a ajuns la concluzia că nu sunt motive de nulitate a contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte.

Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel Constanța a declarat recurs reclamanta F. S.C.C. Constanța în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. În argumentarea criticilor aduse deciziei, recurenta a susținut că ,,hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină” și că „hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii”. În esență, prima critică a evocat faptul că s-au interpretat greșit actele deduse judecății pentru că nu s-a ținut seama de conținutul deciziei Biroului Executiv prin care s-a stabilit durata contractului încheiat de copârâte care nu putea depăși un an. Numai prin încălcarea art. 1418 C. civ., a susținut recurenta, se putea ajunge la concluzia că actul juridic, contractul de închiriere, nu intră sub incidența nulității.

A criticat recurenta, în cadrul aceluiași motiv, faptul că s-a reținut calitatea de proprietar a primei pârâte deși aceasta a fost administrator, iar în anul 2002 a devenit chiriaș al F. astfel că închirierea imobilului către cea de-a doua pârâtă a fost făcută prin fraudă pentru că și-a atribuit calitatea de proprietar. Prin cel de-al doilea motiv s-a invocat încălcarea art. 1418 C. civ. pe considerentul că s-a schimbat natura subînchirierii cu aceea a închirierii. S-a mai susținut că instanțele nu au avut în vedere faptul că activitatea cooperației de consum este reglementată de legi speciale care vizează patrimoniul și regimul său juridic. Citând art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996 aplicabilă la data încheierii contractului, recurenta a susținut că C. are dreptul să emită norme obligatorii pentru toate organizațiile cooperației de consum, iar nerespectarea acestor norme duce la nulitatea contractului.

Reaua credință a intimatelor rezultă, potrivit autoarei recursului, și din faptul că după dezafiliere s-a solicitat copârâtei ca printr-un act juridic încheiat cu F. să intre în legalitate, iar aceasta a refuzat. Toate aceste susțineri, neanalizate de instanțele anterioare, în opinia recurentei, are drept consecință nesancționarea fraudelor la lege. Intimata D.C. prin notele scrise a solicitat respingerea recursului considerând că motivele invocate de recurentă nu duc la nulitatea contractului. A mai susținut intimata că și-a intabulat dreptul de proprietate asupra complexului P.M. în baza deciziei nr. 27 din 15 ianuarie 2009 definitivă și irevocabilă. Intimata a considerat că soluțiile au fost criticate pentru lipsa titlului de proprietate a locatorului iar aceste critici depășesc investirea instanței.

Nici limitarea duratei închirierii nu întrunește elementele unei norme imperative care să ducă la nulitatea contractului de închiriere. Recursul este fondat. 1. Analiza legalității deciziei instanței de apel presupune cu necesitate ca soluția pronunțată, supusă recursului, să conțină motivele de fapt și de drept reținute, în adoptarea soluției. Concordanța situației de fapt cu temeiurile de drept care au constituit convingerea instanței poate fi examinată numai dacă soluția pronunțată este efectul cercetării fondului. Față de aceste precizări se constată că , în speță, instanța a fost investită cu o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de închiriere încheiat de cele două pârâte, iar ca temei al susținerilor s-au invocat prevederile Legii nr. 109/1996 aplicabilă la momentul încheierii contractului.

Din considerentele deciziei pronunțată de Curtea de apel se constată că a fost examinată nulitatea absolută pe aspecte de principiu aplicabile în această materie, analiză care este incompletă din punctul de vedere al temeiului legal invocat. În acest context va fi reținută insuficienta motivare a deciziei, întrucât dreptul la un proces echitabil garantat potrivit art. 6 parag. 1 din Convenție, include printre altele și dreptul părților de a primi răspunsuri concrete și efective în raport cu motivele invocate. Dispozițiile legale (Legea nr. 109/1996) invocate nu sunt străine cauzei, astfel că, numai după examinarea lor se va putea da dezlegarea cuvenită motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate în apel.

2. Este adevărat astfel cum se reține prin decizia recurată că disputa dintre părțile în proces nu vizează dreptul de proprietate asupra imobilului, însă acest drept a fost evocat în scopul de a sprijini susținerea în legătură cu libertatea de a încheia contract de locațiune în mod neîngrădit de vreo dispoziție, în speță, din Legea nr. 109/1996. Prin urmare răspunsurile la motivele de apel sunt incomplete din moment ce raporturile juridice deduse judecății cu referire la actul juridic a cărui nulitate s-a cerut nu s-au raportat la dispozițiile legale aplicabile. În soluționarea apelului nu s-a cercetat efectul dezafilierii asupra încheierii contractului de închiriere privită prin prisma drepturilor care s-au stabilit pe seama primei pârâte intimate C. Constanța, această chestiune vizând evident și dreptul intimatei menționate de a închiria.

Această intimată în prezent își afirmă dreptul de proprietate asupra Complexului P.M., or, acest aspect nu este străin cauzei și obiectului cererii întrucât vizează vechile raporturi de locațiune stabilite cu recurenta și drepturile care decurg din acestea. Nici această chestiune nu a fost analizată în contextul legal invocat, astfel că instanța nu putea să dea putere de lege contractului de închiriere încheiat de pârâte mai înainte de a lămuri care era poziția C. la momentul încheierii contractului cu cea de-a doua pârâtă. 3. S-a pus în discuție în recurs contractul de închiriere încheiat de cele două intimate prin prisma sublocațiunii reglementată de art. 1418 C. civ. Este adevărat că în situațiile prevăzute de art. 1418 C. civ., validitatea sublocațiunii poate fi condiționată de consimțământul locatorului, dar această situație vizează clauze înscrise în contractul principal de locațiune.

În speță însă consimțământul (avizarea) trebuie verificat în conformitate cu temeiul legal invocat în raport de forța dispozițiilor legale aplicabile. Această chestiune implică așa cum s-a arătat, analiza raporturilor dintre cooperativele în litigiu în condițiile legii. În consecință, neexaminarea în decizia instanței de apel a aspectelor mai sus învederate împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanța de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său astfel că în conformitate cu art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 alin. (9), (7) și art. 314 C. proc. civ., recursul se va admite conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta F. CONSTANȚA împotriva deciziei civile nr. 14/COM din 31 ianuarie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția comercială maritimă și fluvială contencios administrativ și fiscal, casează decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2009.