ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1128/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantă F. Constanța a solicitat în contradictoriu cu

pârâta C. Constanța și SC I.D.C. SRL, să se constate nulitatea absolută a

contractului de închiriere încheiat între acestea cu privire la imobilul complex

P.M. situat în Constanța. În susținerea acțiunii reclamanta a invocat

prevederile art. 126 din Legea nr. 109/1996 iar în fond a arătat că potrivit

legii, imobilul trebuia preluat în urma dezafilierii C. de F. de către aceasta

din urmă și că în loc să-i fie predat imobilul, pârâta C. l-a închiriat societății

I.D.C. SRL pentru o perioadă mai mare de un an. Această închiriere potrivit

reclamantei a încălcat obligațiile asumate de C., contractul de închiriere nefiind

avizat de F., fapt care atrage nulitatea absolută. Prin precizările la acțiune

din 13 octombrie 2006, reclamanta a arătat că a înțeles să cheme în judecată SC

I.D.C. SRL și nu pe administratorii acesteia iar în drept a invocat încălcarea prevederilor

art. 5, art. 968, art. 977 C. civ., art. 177, art. 126 lit. f), art. 162 din

Legea nr. 109/1996 art. 76 alin. (2) din Statutul cadru aprobat de Consiliul de

Administrație al C., art. 90, art. 98 din Statutul C. și art. 3 din Decizia nr.

94/1995 a C.

Soluționând litigiul, Tribunalului Constanța, secția

comercială, prin sentința nr. 3276/2007 a respins acțiunea reținând în

considerente că nu sunt motive de nulitate a contractului de închiriere

încheiat de cele două pârâte întrucât nu este îndeplinită condiția existenței

unei cauze ilicite. În privința dispozițiilor art. 177, art. 126 lit. f), art. 162

din Legea nr. 109/1996 s-a stabilit că acestea nu au incidentă în cauză pentru

a constitui motive de nulitate a contractului de închiriere. Cu referire la

art. 177 din Legea nr. 109/1996, prima instanță a reținut că în acest text de

lege nu se prevede care este sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării acestor

dispoziții. Cu privire la cauza nelicită, tribunalul a mai reținut sub aspect

probator că nu s-a dovedit ce activ și ce pasiv a rămas după plata părții

divizibile și că nu s-a depus un bilanț contabil la zi.

Tribunalul a analizat și motivul de nulitate prin care s-a invocat

lipsa calității de proprietar a pârâtei D.C. și a ajuns la concluzia că

închirierea imobilului nu presupune cu necesitate calitatea de proprietar

întrucât în cazul locațiunii nu se transmite dreptul de proprietate. În

concluzie, a reținut că, reclamanta însăși i-a recunoscut pârâtei dreptul de

închiriere până la dezafiliere și că din înscrisurile depuse la dosar nu

rezultă cu certitudine faptul că pentru imobilul ce a făcut obiectul închirierii

între părți este aplicabil Protocolul nr. 1/2000.

Sentința a fost confirmată de Curtea de apel Constanța, secția

comercială, care prin decizia nr. 14 COM din 31 ianuarie 2008 a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanta F. Constanța.

Prin motivele de apel s-a invocat neexaminarea probelor și

prevederilor din Legea nr. 109/1996 din care rezultă obligația pârâtei ca

unitate dezafiliată de a preda patrimoniul indivizibil al cooperației de consum

către F. și neanalizarea celorlalte acte (decizia de atribuire 209/1973,

protocolul de atribuire din 1992 și 2000) din care rezultă că F. a fost

nominalizată ca proprietară iar C. ca administrator.

A mai susținut apelanta că dreptul de administrare i-a fost retras

pârâtei de la data dezafilierii, dată de la care aceasta a pierdut și dreptul

de închiriere. Au mai fost formulate critici în legătură cu actul fraudulos

încheiat de pârâta C., cu refuzul pârâtelor de a intra în legalitate precum și cu

faptul că s-a dat eficiență răspunsului la interogatoriu prin care pârâta D.C. a

afirmat că este proprietară.

Instanța de apel a sintetizat motivele de apel și,

după analiza cauzelor de nulitate, a stabilit că lipsa titlului de proprietate nu

este motiv de nulitate, că prima pârâtă a încheiat contractul de închiriere cu

cea de-a doua pârâtă înainte de dezafiliere și ca urmare, a ajuns la concluzia că

nu sunt motive de nulitate a contractului de închiriere încheiat între cele

două pârâte.

Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel Constanța a

declarat recurs reclamanta F. S.C.C. Constanța în termenul prevăzut de art. 301

C. proc. civ. În argumentarea criticilor aduse deciziei, recurenta a susținut

că ,,hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină” și că „hotărârea este

lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii”.

În esență, prima critică a evocat faptul că s-au interpretat

greșit actele deduse judecății pentru că nu s-a ținut seama de conținutul

deciziei Biroului Executiv prin care s-a stabilit durata contractului încheiat

de copârâte care nu putea depăși un an. Numai prin încălcarea art. 1418 C. civ.,

a susținut recurenta, se putea ajunge la concluzia că actul juridic, contractul

de închiriere, nu intră sub incidența nulității. A criticat recurenta, în

cadrul aceluiași motiv, faptul că s-a reținut calitatea de proprietar a primei

pârâte deși aceasta a fost administrator, iar în anul 2002 a devenit chiriaș al

F. astfel că închirierea imobilului către cea de-a doua pârâtă a fost făcută

prin fraudă pentru că și-a atribuit calitatea de proprietar.

Prin cel de-al doilea motiv s-a invocat încălcarea art. 1418

C. civ. pe considerentul că s-a schimbat natura subînchirierii cu aceea a

închirierii. S-a mai susținut că instanțele nu au avut în vedere faptul că activitatea

cooperației de consum este reglementată de legi speciale care vizează

patrimoniul și regimul său juridic. Citând art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996

aplicabilă la data încheierii contractului, recurenta a susținut că C. are

dreptul să emită norme obligatorii pentru toate organizațiile cooperației de

consum, iar nerespectarea acestor norme duce la nulitatea contractului. Reaua

credință a intimatelor rezultă, potrivit autoarei recursului, și din faptul că

după dezafiliere s-a solicitat copârâtei ca printr-un act juridic încheiat cu F.

să intre în legalitate, iar aceasta a refuzat.

Toate aceste susțineri, neanalizate de instanțele anterioare,

în opinia recurentei, are drept consecință nesancționarea fraudelor la lege.

Intimata D.C. prin notele scrise a solicitat respingerea

recursului considerând că motivele invocate de recurentă nu duc la nulitatea

contractului. A mai susținut intimata că și-a intabulat dreptul de proprietate

asupra complexului P.M. în baza deciziei nr. 27 din 15 ianuarie 2009 definitivă

și irevocabilă. Intimata a considerat că soluțiile au fost criticate pentru

lipsa titlului de proprietate a locatorului iar aceste critici depășesc

investirea instanței. Nici limitarea duratei închirierii nu întrunește

elementele unei norme imperative care să ducă la nulitatea contractului de

închiriere.

Recursul este fondat.

presupune cu necesitate ca soluția pronunțată, supusă recursului, să conțină

motivele de fapt și de drept reținute, în adoptarea soluției.

Concordanța situației de fapt cu temeiurile de drept

care au constituit convingerea instanței poate fi examinată numai dacă soluția pronunțată

este efectul cercetării fondului. Față de aceste precizări se constată că , în

speță, instanța a fost investită cu o acțiune în constatarea nulității absolute

a contractului de închiriere încheiat de cele două pârâte, iar ca temei al

susținerilor s-au invocat prevederile Legii nr. 109/1996 aplicabilă la momentul

încheierii contractului.

Din considerentele deciziei pronunțată de Curtea de apel se

constată că a fost examinată nulitatea absolută pe aspecte de principiu

aplicabile în această materie, analiză care este incompletă din punctul de

vedere al temeiului legal invocat. În acest context va fi reținută insuficienta

motivare a deciziei, întrucât dreptul la un proces echitabil garantat potrivit

art. 6 parag. 1 din Convenție, include printre altele și dreptul părților de a primi

răspunsuri concrete și efective în raport cu motivele invocate. Dispozițiile

legale (Legea nr. 109/1996) invocate nu sunt străine cauzei, astfel că, numai

după examinarea lor se va putea da dezlegarea cuvenită motivelor de

nelegalitate și netemeinicie invocate în apel.

că disputa dintre părțile în proces nu vizează dreptul de proprietate asupra

imobilului, însă acest drept a fost evocat în scopul de a sprijini susținerea

în legătură cu libertatea de a încheia contract de locațiune în mod neîngrădit

de vreo dispoziție, în speță, din Legea nr. 109/1996. Prin urmare răspunsurile

la motivele de apel sunt incomplete din moment ce raporturile juridice deduse

judecății cu referire la actul juridic a cărui nulitate s-a cerut nu s-au

raportat la dispozițiile legale aplicabile. În soluționarea apelului nu s-a

cercetat efectul dezafilierii asupra încheierii contractului de închiriere

privită prin prisma drepturilor care s-au stabilit pe seama primei pârâte

intimate C. Constanța, această chestiune vizând evident și dreptul intimatei

menționate de a închiria. Această intimată în prezent își afirmă dreptul de

proprietate asupra Complexului P.M., or, acest aspect nu este străin cauzei și

obiectului cererii întrucât vizează vechile raporturi de locațiune stabilite cu

recurenta și drepturile care decurg din acestea. Nici această chestiune nu a

fost analizată în contextul legal invocat, astfel că instanța nu putea să dea

putere de lege contractului de închiriere încheiat de pârâte mai înainte de a

lămuri care era poziția C. la momentul încheierii contractului cu cea de-a doua

pârâtă.

încheiat de cele două intimate prin prisma sublocațiunii reglementată de art. 1418

C. civ. Este adevărat că în situațiile prevăzute de art. 1418 C. civ.,

validitatea sublocațiunii poate fi condiționată de consimțământul locatorului,

dar această situație vizează clauze înscrise în contractul principal de

locațiune. În speță însă consimțământul (avizarea) trebuie verificat în

conformitate cu temeiul legal invocat în raport de forța dispozițiilor legale

aplicabile. Această chestiune implică așa cum s-a arătat, analiza raporturilor

dintre cooperativele în litigiu în condițiile legii.

În consecință, neexaminarea în decizia instanței de apel a

aspectelor mai sus învederate împiedică exercitarea controlului judiciar,

punând instanța de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justețea

soluției adoptate în întregul său astfel că în conformitate cu art. 312 alin. (3)

raportat la art. 304 alin. (9), (7) și art. 314 C. proc. civ., recursul se va

admite conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta F. CONSTANȚA

împotriva deciziei civile nr. 14/COM din 31 ianuarie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția comercială maritimă și fluvială contencios administrativ și fiscal,

casează decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2009.