ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3106/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta F.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele C.C. (D.C.) și SC I.D.C. SRL, să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între acestea, cu privire la imobilul C.P.M. situat în Constanța. Prin sentința nr. 3276 din 7 iunie 2007, Tribunalul Constanta, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei, reținând că nu sunt motive de nulitate a contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte, întrucât nu este îndeplinită condiția existenței unei cauze ilicite. În privința dispozițiilor art. 177 și 126 lit. f), art. 162 din Legea nr. 109/1996 s-a stabilit că acestea nu au incidență în cauză pentru a constitui motive de nulitate a contractului de închiriere.

S-a mai reținut că locațiunea nu transmite dreptul de proprietate astfel că nu este atrasă nulitatea absolută a actului atunci când locatorul nu este titularul dreptului de proprietate, iar reclamanta a recunoscut că a dat drept de închiriere însă numai pe durata de un an iar în ceea ce privește avizul reclamantei, nu s-a dovedit că această obligație există în speță. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, care prin decizia nr. 14/ COM din 31 ianuarie 2008, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei F.C. A. Î mpotriva deciziei sus menționate, a declarat recurs reclamanta F.C., iar prin decizia nr. 1 128 din 3 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea soluției pronunțate, Înalta Curte a reținut că din considerentele deciziei atacate se constată că a fost examinată nulitatea absolută pe aspecte de principiu aplicabile în această materie, analiză care este incompletă din punctul de vedere al temeiului de drept invocat, Legea nr. 109/1996, astfel că numai după examinarea acestora, se va putea da dezlegarea cuvenită motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate în apel. S-a mai reținut că în soluționarea apelului, nu s-a cercetat efectul dezafilierii asupra încheierii contractului de închiriere, prin prisma drepturilor care s-au stabilit pe seama pârâtei C.C., această chestiune vizând și dreptul acesteia de a închiria.

Totodată, s-a reținut că s-a pus în discuție contractul de închiriere prin prisma sublocațiunii reglementată de art. 1418 C. civ., și deși în temeiul acestor dispoziții legale, validitatea sublocațiunii poate fi condiționată de consimțământul locatorului, această situație vizează clauze înscrise în contractul principal de locațiune, care implică verificarea consimțământului în raport de temeiul legal invocat și analiza raporturilor între cooperativele în litigiu în condițiile legii. În rejudecare, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei F.C.

În argumentarea soluției pronunțate, instanța a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă constatarea nulității absolute a unui contract de închiriere, iar reclamanta și-a justificat cererea prin faptul că s-au încălcat dispozițiile art. 177 din Legea nr. 109/1996 aplicabilă la data dezafilierii, imobilul ce a format obiectul contractului de închiriere urmând a fi preluat de F.C., fiind partea indivizibilă a cooperației de consum. Un alt motiv de nulitate invocat de reclamantă îl constituie încălcarea hotărârii C.C., care prevede că perioada de închiriere nu poate depăși un an, cu posibilitatea de prelungire. Față de obiectul cererii de chemare în judecată, s-a reținut că instanța nu are a analiza dacă locatorul, pârâta C.C.

are și calitatea de proprietar sau această calitate revine reclamantei, această situație urmând a fi tranșată între părți, numai pe calea unei acțiuni în revendicare. Reclamanta, rară a prezenta un titlu de proprietate propriu-zis asupra imobilului C.P.M., încearcă să-și justifice calitatea printr-un protocol încheiat la data de 1 septembrie 2005, autorizație pentru executare de lucrări, diferite memorii justificative, procese verbale de recepție, declarație de impunere, invocând totodată dispozițiile art. 177 din Legea nr. 109/1996. Dispozițiile legale sus menționate vizează situația în care, în caz de lichidare, retragere sau excludere a unei cooperative de consum din F.C. la care este asociată, activul și pasivul rămase după data plății părții divizibile se redistribuie altor cooperative de consum asociate, desemnate de Consiliul de administrație al F.C.

În situația în care cooperativele desemnate refuză preluarea integrală sau parțială a patrimoniului rămas, acesta va fi preluat de F.C. la care cooperativa respectivă este asociată. Această situație excede însă cadrului procesual de față, fiind relevantă în revendicare, unde se vor stabili în raport de momentul dezafilierii, efectele produse în plan patrimonial. Revenind la obiectul cauzei, instanța a reținut că, potrivit teoriei generale a actului juridic civil, cauzele de nulitate absolută sunt: încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor, nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, lipsa cauzei, cauza ilicită sau imorală, nerespectarea formei cerută ad validitatem, lipsa ori nevalabilitatea autorizației administrative, încălcarea ordinii publice și frauda la lege.

Așa fiind, analizând cauzele de nulitate absolută, instanța a reținut în ceea ce privește capacitatea părților de a încheia un contract de locațiune, că atât locatorul cât și locatarul trebuie să îndeplinească condițiile pentru a face acte de administrare. Referitor la durata locațiunii care depășește termenul de 3 ani, reglementată de art. 711 C. proc. civ., s-a reținut că urmare a abrogării acestui text legal, devine inoperabil termenul de închiriere de 3 ani sau mai mare, care scotea locatiunea din sfera actelor de administrare și o plasa în cea a celor de dispoziție. În ceea ce privește pretenția reclamantei potrivit căreia pârâta C.C. trebuia să prezinte contractul de închiriere reclamantei, în calitatea sa de proprietar, s-a reținut că această pretenție nu putea fi onorată, deoarece la data de 18 mai 1992, între F.C.

și C.C. s-a încheiat un protocol, iar în baza prevederilor art. 16 din Legea nr. 67/1990 și a statutului F.C. privind transmiterea în administrare din patrimoniul F.C. a mai multor imobile, la poziția 26 din anexă figurează C.P.M. Din protocolul încheiat, rezultă că intimata C.C. are un drept de administrare asupra imobilului C.P.M., drept ce-i conferă prerogativa de a încheia contractul de închiriere cu cealaltă pârâtă, tară a cere „viza” reclamantei. Faptul că pârâta SC I.D.C. SRL nu s-a conformat somației reclamantei de a prezenta contractul de închiriere, nu dovedește rea-credință, având în vedere că somația a fost primită de la o terță persoană care nu poate emite nicio pretenție. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta F.C., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului și pe fondul cauzei, constatarea nulității absolute a contractului de închiriere. Prima critică formulată se referă la „o gravă eroare judiciară”, având în vedere că data pronunțării deciziei este 205 noiembrie 2010, fapt care ar atrage nulitatea absolută a hotărârii. În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta - reclamantă a susținut, în esență, că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că potrivit art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996, C.C. a emis Hotărârea nr. 40/1998 care la art. 3 lit. c) prevede că termenul de închiriere nu va putea depăși un an, cu drept de prelungire în mod excepțional.

La data încheierii contractului de închiriere nr. ll din 1 aprilie 2002, atât F.C. cât și C.C. erau organizații ale cooperației de consum, prin urmare, Hotărârea nr. 40/1998 privea pe pârâta C.C. care era la acea dată asociată la F.C., întrucât retragerea a avut loc la 17 decembrie 2002. A susținut recurenta că instanța nu a analizat durata contractului prin prisma art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996 raportat la hotărârea C., prin urmare contractul încheiat cu încălcarea unei norme imperative din lege este lovit de nulitate absolută. S-a mai susținut de către recurentă că hotărârea atacată a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., având în vedere că instanța nu s-a conformat deciziei de casare, analizând contractul tot pe texte de principiu din dreptul comun, ignorând total dispozițiile art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996.

Prin cea din urmă critică, recurenta își exprimă nemulțumirea față de obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., are, de regulă, în vedere încălcarea legii de drept substanțial, mai precis aplicarea unui text de lege străin de situația de fapt dedusă judecății sau extinderea normei de drept la situații neaplicabile în speță. Din această perspectivă și în raport de dispozițiile legale ce reglementează calea de atac extraordinară a recursului, ca fiind o cale de atac de reformare, nedevolutivă, se vor analiza criticile ce vizează eventuale aspecte de nelegalitate privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 109/1996.

Analizând decizia recurată sub acest aspect, se constată că dezlegarea dată de instanța de rejudecare s-a fundamentat pe interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale sus menționate. Așa fiind, este de observat că dispozițiile art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996 care reglementează ca și atribuție principală a C., emiterea de norme obligatorii pentru toate organizațiile, societățile și întreprinderile cooperației de consum și ale cooperației de credit privind structura organizatorică, salarizarea și normarea muncii, constituirea și utilizarea unor fonduri specifice cooperației de consum și cooperației de credit, nu au incidență în speță, sub aspectul cauzelor de nulitate absolută a contractului de închiriere.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 177 din Legea nr. 109/1996, de asemenea, nu poate fi reținută, având în vedere că textul reglementează situația redistribuirii activului și pasivului în caz de lichidare, retragere sau excludere a unei cooperative de consum din F.C., situație ce excede cadrului procesual, învestirea instanței fiind limitată la constatarea nulității contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte. Critica referitoare la încălcarea art. 315 C. proc. civ., se constată, de asemenea, a fi nefondată, având în vedere că din considerentele deciziei recurate rezultă analizarea contractului de închiriere, atât prin prisma normelor dreptului comun, cât și celor speciale, respectiv Legea nr. 109/1996, potrivit îndrumărilor date prin decizia de casare.

Critica ce vizează „grava eroare judiciară”, respectiv menționarea greșită a datei pronunțării deciziei, ca motiv de nulitate absolută a hotărârii, nu se susține, fiind evident o eroare materială, în sensul dispozițiilor art. 281 C. proc. civ. De altfel, atât din încheierea de amânare a pronunțării cât și din dispozitivul deciziei, rezultă că data pronunțării hotărârii este 5 noiembrie 2009. În ceea ce privește critica privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, se constată, de asemenea, a fi nefondată, având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și soluția pronunțată în cauză. Pe cale de consecință, nefiind motive pentru a se reține încălcarea sau aplicarea greșită a legii, conform art. 312 C. proc.

civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.C., împotriva deciziei nr. 136/ COM din 5 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 5 octombrie 2010.