ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3106/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă de

instanță, reclamanta F.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele C.C.

(D.C.) și SC I.D.C. SRL, să se constate nulitatea absolută a

contractului de închiriere încheiat între acestea, cu privire la imobilul C.P.M.

situat în Constanța.

Prin sentința nr. 3276 din 7 iunie 2007,

Tribunalul Constanta, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea reclamantei, reținând că nu

sunt motive de nulitate a contractului de închiriere încheiat între cele

două pârâte, întrucât nu este îndeplinită condiția

existenței unei cauze ilicite. În privința dispozițiilor art. 177

și 126 lit. f), art. 162 din Legea nr. 109/1996 s-a stabilit că

acestea nu au incidență în cauză pentru a constitui motive de

nulitate a contractului de închiriere. S-a mai reținut că

locațiunea nu transmite dreptul de proprietate astfel că nu este

atrasă nulitatea absolută a actului atunci când locatorul nu este

titularul dreptului de proprietate, iar reclamanta a recunoscut că a dat

drept de închiriere însă numai pe durata de un an iar în ceea ce

privește avizul reclamantei, nu s-a dovedit că această

obligație există în speță.

Soluția primei instanțe a fost

menținută de Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal,

care prin decizia nr. 14/ COM din 31 ianuarie 2008, a respins, ca nefondat,

apelul reclamantei F.C.

A. Î

mpotriva

deciziei sus menționate, a declarat recurs reclamanta F.C., iar prin decizia

nr. 1 128 din 3 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, a admis recursul, a casat decizia

recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

În motivarea soluției pronunțate, Înalta

Curte a reținut că din considerentele deciziei atacate se

constată că a fost examinată nulitatea absolută pe aspecte

de principiu aplicabile în această materie, analiză care este

incompletă din punctul de vedere al temeiului de drept invocat, Legea nr.

109/1996, astfel că numai după examinarea acestora, se va putea da

dezlegarea cuvenită motivelor de nelegalitate și netemeinicie

invocate în apel. S-a mai reținut că în soluționarea apelului,

nu s-a cercetat efectul dezafilierii asupra încheierii contractului de închiriere,

prin prisma drepturilor care s-au stabilit pe seama pârâtei C.C., această

chestiune vizând și dreptul acesteia de a închiria.

Totodată, s-a reținut că s-a pus în

discuție contractul de închiriere prin prisma sublocațiunii

reglementată de art. 1418 C. civ., și deși în temeiul acestor

dispoziții legale, validitatea sublocațiunii poate fi

condiționată de consimțământul locatorului, această

situație vizează clauze înscrise în contractul principal de

locațiune, care implică verificarea consimțământului în

raport de temeiul legal invocat și analiza raporturilor între

cooperativele în litigiu în condițiile legii.

În rejudecare, Curtea de Apel Constanța,

secția comercială, maritimă și fluvială, contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei F.C.

În argumentarea soluției pronunțate,

instanța a reținut că obiectul cererii de chemare în

judecată îl reprezintă constatarea nulității absolute a

unui contract de închiriere, iar reclamanta și-a justificat cererea prin

faptul că s-au încălcat dispozițiile art. 177 din Legea nr. 109/1996

aplicabilă la data dezafilierii, imobilul ce a format obiectul

contractului de închiriere urmând a fi preluat de F.C., fiind partea

indivizibilă a cooperației de consum.

Un alt motiv de nulitate invocat de reclamantă

îl constituie încălcarea hotărârii C.C., care prevede că

perioada de închiriere nu poate depăși un an, cu posibilitatea de

prelungire.

Față de obiectul cererii de chemare în

judecată, s-a reținut că instanța nu are a analiza

dacă locatorul, pârâta C.C. are și calitatea de proprietar sau

această calitate revine reclamantei, această situație urmând a

fi tranșată între părți, numai pe calea unei acțiuni

în revendicare. Reclamanta, rară a prezenta un titlu de proprietate

propriu-zis asupra imobilului C.P.M., încearcă să-și justifice

calitatea printr-un protocol încheiat la data de 1 septembrie 2005,

autorizație pentru executare de lucrări, diferite memorii

justificative, procese verbale de recepție, declarație de impunere,

invocând totodată dispozițiile art. 177 din Legea nr. 109/1996.

Dispozițiile legale sus menționate vizează situația în

care, în caz de lichidare, retragere sau excludere a unei cooperative de consum

din F.C. la care este asociată, activul și pasivul rămase

după data plății părții divizibile se redistribuie

altor cooperative de consum asociate, desemnate de Consiliul de

administrație al F.C. În situația în care cooperativele desemnate

refuză preluarea integrală sau parțială a patrimoniului

rămas, acesta va fi preluat de F.C. la care cooperativa respectivă

este asociată.

Această situație excede însă cadrului

procesual de față, fiind relevantă în revendicare, unde se vor

stabili în raport de momentul dezafilierii, efectele produse în plan

patrimonial.

Revenind la obiectul cauzei, instanța a

reținut că, potrivit teoriei generale a actului juridic civil,

cauzele de nulitate absolută sunt: încălcarea regulilor privind

capacitatea civilă a persoanelor, nevalabilitatea obiectului actului

juridic civil, lipsa cauzei, cauza ilicită sau imorală, nerespectarea

formei cerută ad validitatem, lipsa ori nevalabilitatea autorizației

administrative, încălcarea ordinii publice și frauda la lege.

Așa fiind, analizând cauzele de nulitate

absolută, instanța a reținut în ceea ce privește

capacitatea părților de a încheia un contract de locațiune,

că atât locatorul cât și locatarul trebuie să îndeplinească

condițiile pentru a face acte de administrare. Referitor la durata

locațiunii care depășește termenul de 3 ani,

reglementată de art. 711 C. proc. civ., s-a reținut că urmare a

abrogării acestui text legal, devine inoperabil termenul de închiriere de

3 ani sau mai mare, care scotea locatiunea din sfera actelor de administrare

și o plasa în cea a celor de dispoziție.

În ceea ce privește pretenția reclamantei

potrivit căreia pârâta C.C. trebuia să prezinte contractul de

închiriere reclamantei, în calitatea sa de proprietar, s-a reținut că

această pretenție nu putea fi onorată, deoarece la data de 18

mai 1992, între F.C. și C.C. s-a încheiat un protocol, iar în baza

prevederilor art. 16 din Legea nr. 67/1990 și a statutului F.C. privind

transmiterea în administrare din patrimoniul F.C. a mai multor imobile, la poziția

26 din anexă figurează C.P.M. Din protocolul încheiat, rezultă

că intimata C.C. are un drept de administrare asupra imobilului C.P.M.,

drept ce-i conferă prerogativa de a încheia contractul de închiriere cu

cealaltă pârâtă, tară a cere „viza” reclamantei. Faptul că

pârâta SC I.D.C. SRL nu s-a conformat somației reclamantei de a prezenta

contractul de închiriere, nu dovedește rea-credință, având în

vedere că somația a fost primită de la o terță

persoană care nu poate emite nicio pretenție.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs

reclamanta F.C., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a

solicitat admiterea recursului și pe fondul cauzei, constatarea

nulității absolute a contractului de închiriere.

Prima critică formulată se referă la

„o gravă eroare judiciară”, având în vedere că data

pronunțării deciziei este 205 noiembrie 2010, fapt care ar atrage

nulitatea absolută a hotărârii.

În argumentarea motivului de nelegalitate invocat,

recurenta - reclamantă a susținut, în esență, că

hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost

dată cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că

potrivit art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996, C.C. a emis Hotărârea nr.

40/1998 care la art. 3 lit. c) prevede că termenul de închiriere nu va

putea depăși un an, cu drept de prelungire în mod excepțional.

La data încheierii contractului de închiriere nr. ll din 1 aprilie 2002, atât F.C.

cât și C.C. erau organizații ale cooperației de consum, prin

urmare, Hotărârea nr. 40/1998 privea pe pârâta C.C. care era la acea

dată asociată la F.C., întrucât retragerea a avut loc la 17 decembrie

contractului prin prisma art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996 raportat la

hotărârea C., prin urmare contractul încheiat cu încălcarea unei

norme imperative din lege este lovit de nulitate absolută.

S-a mai susținut de către recurentă

că hotărârea atacată a încălcat dispozițiile art. 315 C.

proc. civ., având în vedere că instanța nu s-a conformat deciziei de

casare, analizând contractul tot pe texte de principiu din dreptul comun,

ignorând total dispozițiile art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996.

Prin cea din urmă critică, recurenta

își exprimă nemulțumirea față de obligarea acesteia la

plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce

urmează:

Motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., are, de regulă, în vedere încălcarea legii de drept

substanțial, mai precis aplicarea unui text de lege străin de

situația de fapt dedusă judecății sau extinderea normei de

drept la situații neaplicabile în speță.

Din această perspectivă și în raport

de dispozițiile legale ce reglementează calea de atac

extraordinară a recursului, ca fiind o cale de atac de reformare,

nedevolutivă, se vor analiza criticile ce vizează eventuale aspecte

de nelegalitate privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor

Legii nr. 109/1996.

Analizând decizia recurată sub acest aspect, se

constată că dezlegarea dată de instanța de rejudecare s-a

fundamentat pe interpretarea și aplicarea corectă a

dispozițiilor legale sus menționate. Așa fiind, este de observat

că dispozițiile art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996 care

reglementează ca și atribuție principală a C., emiterea de

norme obligatorii pentru toate organizațiile, societățile

și întreprinderile cooperației de consum și ale cooperației

de credit privind structura organizatorică, salarizarea și normarea

muncii, constituirea și utilizarea unor fonduri specifice cooperației

de consum și cooperației de credit, nu au incidență în

speță, sub aspectul cauzelor de nulitate absolută a contractului

de închiriere.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a art.

177 din Legea nr. 109/1996, de asemenea, nu poate fi reținută, având

în vedere că textul reglementează situația redistribuirii

activului și pasivului în caz de lichidare, retragere sau excludere a unei

cooperative de consum din F.C., situație ce excede cadrului procesual,

învestirea instanței fiind limitată la constatarea

nulității contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte.

Critica referitoare la încălcarea art. 315 C.

proc. civ., se constată, de asemenea, a fi nefondată, având în vedere

că din considerentele deciziei recurate rezultă analizarea

contractului de închiriere, atât prin prisma normelor dreptului comun, cât

și celor speciale, respectiv Legea nr. 109/1996, potrivit

îndrumărilor date prin decizia de casare.

Critica ce vizează „grava eroare judiciară”,

respectiv menționarea greșită a datei pronunțării

deciziei, ca motiv de nulitate absolută a hotărârii, nu se

susține, fiind evident o eroare materială, în sensul

dispozițiilor art. 281 C. proc. civ. De altfel, atât din încheierea de

amânare a pronunțării cât și din dispozitivul deciziei,

rezultă că data pronunțării hotărârii este 5 noiembrie

2009.

În ceea ce privește critica privind obligarea

reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, se constată, de

asemenea, a fi nefondată, având în vedere dispozițiile art. 274 C.

proc. civ. și soluția pronunțată în cauză.

Pe cale de consecință, nefiind motive

pentru a se reține încălcarea sau aplicarea greșită a

legii, conform art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta F.C., împotriva deciziei nr. 136/ COM

din 5 noiembrie 2009,

pronunțată de Curtea de Apel Constanța,

secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi 5 octombrie 2010.