ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3287/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3287/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Constanța, secția comercială, la data de 15 mai 2006, reclamanta

F. Constanța a chemat în judecată pe pârâtele C. Constanța

și SC S.L.U. SRL Constanța, solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce va pronunța, să constate nulitatea absolută a

contractului de închiriere încheiat între cele două părți,

pentru imobilul proprietatea sa Complex Comercial P.M., Constanța.

La termenul de judecată

din data de 25 aprilie 2007, reclamanta și-a precizat obiectul cererii de

chemare în judecată, solicitând să se dispună și

constatarea nulității absolute a actului adițional la contractul

de închiriere, întregindu-și astfel cererea de chemare în judecată.

Prin sentința

civilă nr. 4593/COM din 13 septembrie 2007, Tribunalul Constanța, secția

comercială, a respins, ca nefondată, cererea formulată de

reclamanta F. Constanța, în contradictoriu cu pârâții D.C. și SC

S.L.U. SRL Constanța, astfel cum a fost întregită și a obligat

reclamanta la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată (onorariul apărătorului

ales) în favoarea pârâtei D.C. Constanța.

În motivarea acestei

hotărâri, din analiza materialului probator examinat, instanța de

fond a reținut că imobilul Complex Comercial, situat în

Constanța, cartierul P.M., format din teren și construcție în

suprafață de 207 mp. a făcut obiectul contractului de închiriere

încheiat de C. Constanța (în prezent reorganizată sub denumirea D.C.

Constanța) – în calitate de proprietar – și SC S.L.U. SRL

Constanța – chiriaș.

A mai constatat

instanța fondului că operațiunea juridică s-a realizat

înainte de desprinderea pârâtei D.C. și F. Constanța, astfel încât

dispozițiile art. 162 și art. 177 ale Legii 109/1996 nu au

incidență în cauză pentru bunul motiv că o cauză de

nulitate absolută nu poate fi decât contemporană momentului

încheierii actului.

Nici încălcarea

deciziei nr. 94/1995 emise de C.C. nu poate fi sancționată cu

nulitate absolută, întrucât aceasta nu poate fi asimilată unei norme

legale imperative, cu atât mai mult cu cât închirierea s-a întemeiat pe un drept

de administrare conferit locatorului din contract; or, așa cum s-a

arătat, închirierea lucrului altuia nu este sancționată de lege

nu nulitatea absolută, ci cu inopozabilitatea actului față de

proprietarul bunului.

Reclamanta deduce

existența cauzei ilicite și conivența părților în

fraudarea drepturilor sale din conduita pârâtei D.C. – care nu a prezentat

contractul de închiriere pentru a fi vizat de F. și din refuzul copârâtei

SC S.L.U. SRL Constanța de a încheia un nou contract cu titularul

dreptului de proprietate; însă, aceste acțiuni ori inacțiuni ale

pârâtelor nu sunt simultane întocmirii actului, ci ulterioare lui; prin urmare,

prezumția legală de existență a cauzei și de

conformitate a ei cu ordinea de drept civil nu au fost infirmate probatoriu, în

condițiile art. 1169 C. civ..

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta F. Constanța, la data de 1

octombrie 2007, motivele de apel fiind depuse în termen, la aceeași

dată și criticând hotărârea pentru netemeinicie și

nelegalitate.

Prin decizia civilă nr.

270/COM din 10 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul comercial declarat de reclamanta

F. Constanța, în contradictoriu cu intimații- pârâți D.C. – SC

și SC S.L.U. SRL.

În motivarea acestei

decizii, instanța de control judiciar a reținut că:

- așa cum în mod corect

a reținut și instanța de fond, locațiunea încheiată

între pârâte privind activul situat în Constanța, format din teren și

construcție în suprafață de 207 m.p. a avut loc înainte de

hotărârea A.G.E.A. a C. Constanța, motiv pentru care nu au

incidență în cauză dispozițiile Legii nr. 109/1996 (art. 162

și 177);

- susținerea

reclamantei în sensul că decizia C.C. nr. 94/1995, nerespectată în

cauză, este sancționată cu nulitatea absolută, este

greșită;

- închirierea bunului altuia

are ca sancțiune inopozabilitatea actului față de pretinsul

proprietar;

- de asemenea, contractul de

închiriere nu are la bază o cauză ilicită și nu există

o rea-credință a pârâtelor la încheierea acestuia;

- faptul că acest

contract nu a fost avizat de F. Constanța nu poate duce la nulitatea lui.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs în termen reclamanta F. Constanța, solicitând admiterea

recursului și modificarea hotărârilor atacate, în sensul

constatării nulității absolute a contractului de închiriere

încheiat între copârâte.

În recursul său,

întemeiat în drept pe prevederile pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc.

civ., reclamanta a invocat următoarele motive:

1.Hotărârea cuprinde

motive contradictorii.

În contractul de închiriere

dintre copârâte se menționează ca proprietar C. Constanța (D.C.),

deși aceasta avea doar calitatea de administrator, proprietar de drept

fiind F. Constanța.

Prin urmare, înscrierea în contractul

de închiriere „C. Constanța în calitate de proprietar” și nu „C.

Constanța în calitate de administrator” atrage nulitatea absolută a

contractului de închiriere dintre copârâte.

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat

natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia.

Or, F. Constanța a

permis administratorului C. Constanța să încheie contract de

închiriere pentru o perioadă de un an și numai cu avizul său,

obligație dispusă prin Decizia B.E. al C.C. nr. 40/29 iulie 1998 art.

3 pct. c.

Prin nerespectarea de

către C. (D.C.) a termenului de un an, precum și erijarea în

proprietar, consideră recurenta că nici cauza nu este valabilă.

La încheierea contractului

nu s-a respectat forma ad validitatem, cel care a închiriat nu era proprietar,

ci administrator, iar administratorul chiriașului avea

cunoștință de această calitate a C. Constanța.

În raporturile cooperatiste

acordul dat de F. pe contractul de închiriere are valoare de autorizație

administrativă, așa cum este consacrat în doctrina juridică.

pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată

cu aplicarea greșită a legii.

Potrivit Deciziei 40 din 29

iulie 1998, art. 3: „În cazuri cu totul excepționale, în care unele

unități au devenit disponibile, spațiile vor putea face obiectul

închirierii”, iar la lit. c) s-a stipulat că „În toate cazurile, contractele

de închiriere a spațiilor, termenul de închiriere nu poate

depăși un an de zile, cu drept de prelungire în mod

excepțional”.

Or, aceste norme obligatorii

au fot emise în temeiul Legii nr. 109/1996, art. 126 lit. f), iar termenul de

„obligatorii” este înscris tocmai în această lege, aplicabilă la data

încheierii contractului.

Examinând recursul

reclamantei prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept

indicat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Între intimatele- pârâte C.C.

Constanța (în prezent- D.C. – SC Constanța) și SC S.L.U. SRL

Constanța s-a încheiat contractul de închiriere având ca obiect

spațiul situat în localitatea Constanța, Complex Comercial P.M.,

reprezentând o suprafață de 207 m.p., pe o durată de 10 ani,

începând cu 1 octombrie 2002.

Ulterior, prin hotărârea

A.G.E. nr. 4 din 17 septembrie 2002 a C. Constanța, a fost aprobată

măsura dezafilierii cooperativei de la F. Constanța și

recuperarea părților sociale subscrise.

Reclamanta F. Constanța

a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de

închiriere, încheiat între cele două părți, pentru imobilul

proprietatea sa Complex Comercial P.M., invocând ca temei de drept

dispozițiile Legii nr. 109/1996.

Înalta Curte constată,

însă, că în mod greșit instanța de control judiciar a

respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței

instanței de fond, pentru motivul că „nu au incidență în

cauză dispozițiile Legii nr. 109/1996 (art. 162 și 177)”,

hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea legii sus-

menționate.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 177 alin. (1) din lege, „În caz de lichidare, de

retragere ori de excludere a unei cooperative de consum din F. la care este

asociată, activul și pasivul rămase după plata

părții divizibile se redistribuie altor cooperative de consum

asociate, desemnate de C.A. al F., pe baza bilanțului contabil la zi. În

situația în care cooperativele desemnate refuză preluarea

integrală sau parțială a patrimoniului rămas, acesta va fi preluat

de F. la care cooperativa respectivă este asociată”.

Or, având în vedere, pe de o

parte, dispozițiile legale sus- citate, iar, pe de altă parte,

Hotărârea A.G.E.A. nr. 4 din 17 septembrie 2002 a C. Constanța de

dezafiliere a acesteia de la F. Constanța, instanța de recurs

constată că în cauză își are deplină aplicabilitate

Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea

cooperației de consum și a cooperației de credit, în vigoare la

data adoptării hotărârii A.G.E.A .nr. 4 din 17 septembrie 2002 a C.

Constanța.

Așadar, aspectul

reținut de instanța de apel, în sensul că „locațiunea

încheiată între pârâte a avut loc înainte de hotărârea A.G.E.A. a C.

Constanța, motiv pentru care nu au incidență în cauză

dispozițiile Legii nr. 109/1996” apare drept nefondat și, ca atare,

nu poate fi primit de către instanță.

Pe de altă parte,

însăși intimata- pârâtă C.C., prin decizia sa nr. 40 din 29

iulie 1998, a statuat, la pct. II art. 3 lit. c) că: „în toate cazurile,

contractele de închiriere a spațiilor și dotărilor aferente,

devenite temporar disponibile, în care organizațiile,

societățile și întreprinderile cooperatiste nu își vor

putea organiza activități proprii, termenul de închiriere nu poate

depăși un an de zile”.

Se constată, deci,

că locațiunea, deși încheiată anterior dezafilierii C.

Constanța de la F. Constanța, nu își mai putea produce efecte

după data de 1 octombrie 2003, dată la care s-a împlinit termenul

imperativ de un an, termen maxim de închiriere, după această

dată cadrul legal incident devenind exclusiv Legea nr. 109/1996, în

vigoare la acel moment.

Instanța de apel,

statuând în mod greșit că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile Legii nr. 109/1996 privind organizarea și

funcționarea cooperației de consum și a cooperației de

credit, nu a cercetat motivele de fond ale apelului, așa încât se va

reține motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

hotărârea pronunțată fiind nelegală.

Față de cele de

mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., să admită recursul declarat de reclamanta F. Constanța,

să caseze decizia și să trimită cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta F. Constanța împotriva deciziei civile nr. 270/COM din 10

decembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ

și fiscal.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 6 noiembrie 2008.