ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3312/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Reclamanta F. Constanța prin acțiunea introdusă pe

rolul Tribunalului Constanța în contradictoriu cu pârâtele C. Constanța și SC T.

SRL Constanța a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să se constate

nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte

pentru motivul că imobilul M.C.V. este proprietatea sa.

Tribunalul Constanța, secția comercială, prin

sentința nr. 3643 din 21 iunie 2007, a respins excepțiile lipsei calității

procesuale active a reclamantei F. Constanța și a lipsei de interes în

promovarea acțiunii invocate de pârâtele SC C. și SC T. SRL. Pe fond, s-a

respins acțiunea reclamantei F. Constanța pentru constatarea nulității absolute

a contractului de închiriere încheiat la data de 1 aprilie 2007 între cele două

pârâte.

Pentru a ajunge la această soluție,

Tribunalul a reținut că excepția nulității absolute poate fi invocată de orice

persoană care are interes și că în virtutea acestui drept, în condițiile în

care reclamanta a invocat faptul că imobilul închiriat primei pârâte, după

dezafiliere, este proprietatea sa, a fost justificată atât legitimarea

procesuală activă cât și interesul pentru a promova o astfel de acțiune.

Pe fond, prima instanță a reținut că nu au

fost dovedite cauze de nulitate a contractului de închiriere încheiat între

cele două pârâte, contemporane momentului încheierii actului atacat. Au fost

înlăturate susținerile referitoare la nesocotirea art. 177 din Legea nr. 1996,

în vigoare la acea dată, pe considerentul că la data încheierii contractului de

închiriere, 1 aprilie 2004, normele referitoare la distribuirea activului și

pasivului către altă cooperativă de consum asociată, ca efect al retragerii, nu

erau incidente în cazul cooperativei pârâte. Instanța de fond a constatat că nu

poate fi reținută drept cauză de nulitate lipsa acordului F. pentru un contract

care s-a încheiat anterior dezafilierii. Concluzia tribunalului s-a bazat pe

prevederile art. 968 și 967 C. civ., în temeiul cărora a apreciat că o cauză

este ilicită când este prohibită de lege, când este contrară bunelor moravuri

sau ordinii publice. În același sens a mai reținut că împrejurările afirmate de

reclamantă nu sunt de natură să răstoarne prezumția de valabilitate a cauzei

contractului de închiriere. Totodată, s-a considerat ca fiind fără relevanță

asupra valabilității contractului refuzul pârâtei SC T. SRL de a da curs

notificării reclamantei de a încheia un nou contract de închiriere cu aceasta,

întrucât împrejurările invocate erau ulterioare încheierii contractului a cărui

nulitate se solicită.

Apelul declarat de reclamanta F. Constanța –

Societate Cooperativă de Consum împotriva acestei sentințe a fost respins, ca

nefondat, de Curtea de Apel Constanța, prin decizia nr. 24/ COM din 11

februarie 2008, reținând, în esență, că motivele de nulitate absolute sunt

stricte și nu pot fi extinse prin analogie la alte situații. Limitarea duratei

de închiriere, refuzul pârâtei de a încheia contract de închiriere cu apelanta

nu vizează, în opinia Curții de Appel, încălcarea unor norme imperative la

momentul încheierii contractului de închiriere.

În concluzie instanța de apel a reținut că

împrejurările invocate nu pot demonstra fraudarea legii la momentul încheierii

contractului de închiriere dintre cele două pârâte și că nu este afectată nici

valabilitatea acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

decizia nr. 363 din 6 februarie 2009, a admis recursul declarat de reclamanta F.

Constanța, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe în vederea lămuririi drepturilor cooperativei asociate în cadrul F.

față de bunul aflat în administrare, lămurire fără de care nu puteau fi

reconsiderate drepturile recurentului asupra bunului, cu consecințe asupra

contractului de închiriere a cărui nulitate s-a cerut.

În rejudecare, Curtea de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin

decizia civilă nr. 160/ COM din 7 decembrie 2009, cu opinia majoritară, a

respins, ca nefondat, apelul reclamantei F. Constanța – Societate cooperativă

de consum, fiind exprimată și opinia minoritară în sensul admiterii apelului,

schimbării în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii și constatării

nulității contractului de închiriere ce vizează imobilul M.C.V.

În argumentarea opiniei majoritare instanța de apel a

reținut că la data perfectării contractului de închiriere pârâta avea un drept

de administrare asupra imobilului, fapt ce o îndreptățea să încheie un astfel

de act privind cedarea folosinței spațiului comercial din Constanța, strada

Cuza Vodă.

Astfel, din prisma invocării de către apelanta

reclamantă F. Constanța a calității sale de proprietar, încheierea unui

contract de închiriere de către o altă persoană decât cea a proprietarului nu

este sancționată cu nulitatea contractului, ci doar cu inopozabilitatea

locațiunii față de adevăratul proprietar, fapt pentru care instanța de apel a

constatat caracterul neîntemeiat al motivului de nulitate absolută.

În ceea ce privește nerespectarea termenului de un an

stabilit prin Decizia nr. 40/1998 a C., instanța de apel a apreciat că această

decizie nu îmbracă forma unui act normativ cu putere de lege care să fi

opozabil „erga omnes”, caracterul său fiind cel al unei norme de reglementare a

unor raporturi juridice pentru organizațiile cooperatiste, iar prin stabilirea

unui termen de închiriere de un an, cu posibilitatea prelungirii în cazuri

excepționale [(art. 3, lit. c) din Decizia nr. 40 din 29 iulie 1998)],

consimțământul părților contractante în privința duratei locațiunii a fost

suplinit de organul central al cooperației.

În opinia minoritară s-a reținut că dispozițiile art.

177 din Legea nr. 109/1996 erau în vigoare la data aprobării dezafilierii,

astfel încât împrejurarea că realizarea operațiunii juridice a locațiunii între

cele două pârâte s-a realizat anterior adoptării de către A.G.E.A. C. a

Hotărârii nr. 4 din 17 decembrie 2002 nu conduce la concluzia că dispozițiile

Legii nr. 109/1996 nu sunt aplicabile atât timp cât acestea stipulează, cu caracter

imperativ, care sunt consecințele juridice asupra activului și pasivului a

preluării patrimoniului rămas, care se produc în caz de lichidare, retragere

sau excludere a unei cooperative de consum din F.

Mai mult, prin decizia nr. 94 din 2 octombrie 1995 a C.

se decide în art. 3 că în cazul contractelor de închiriere încheiate pentru

spațiile disponibile termenul închirierii nu poate depăși un an de zile,

părțile având dreptul la prelungirea locațiunii. Aceleași dispoziții

referitoare la termenul locațiunii se mențin și prin decizia nr. 48 din 29

iulie 1998 a C..

Conform statutului C. deciziile emise sunt

obligatorii pentru toate organizațiile, societățile și întreprinderile

cooperației de consum în ceea ce privește constituirea și utilizarea fondurilor

cooperației.

Prin urmare, locațiunea, deși încheiată anterior

dezafilierii, nu își produce efectele după data de 01 aprilie 2003 dată la care

s-a împlinit termenul, respectiv un an, termen maxim de închiriere.

În concluzie, cum dispozițiile Legii 109/1996 stabilesc

de plano că, în caz de retragere (în speță dezafilierea pârâtei), reclamanta a

preluat partea indivizibilă a cooperației de consum, contractul de închiriere

încalcă atât dispozițiile Legii 109/1996 cât și normele interne aplicabile

cooperației, respectiv cele adoptate de către C. prin deciziile menționate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta F. Constanța întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, pronunțate de

completul de divergență și menținerea ca legală și temeinică a opiniei

minoritare.

În motivarea recursului său reclamanta a susținut că

legiuitorul a abilitat C. prin art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996 să emită

norme obligatorii pentru toate organizațiile cooperației de consum, iar C. Constanța,

la data încheierii contractului, era o organizație a cooperației de consum,

asociată la F. care la rândul său era asociată la C.

C., în temeiul acestei prevederi legale, a emis

Decizia 40/1998 prin care a stabilit termenul de închiriere de un an și

referitor la care completul de divergență majoritar consideră că nu îmbracă

forma unui act normativ cu putere de lege.

În concluzie recurenta a arătat că prima instanță a

interpretat greșit că acestui contract nu îi sunt aplicabile dispozițiile

imperative ale Legii nr. 109/1996.

Prin concluziile scrise depuse la dosar intimata

pârâtă C. Constanța, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând

că opinia separată, deși împărtășită de recurentă, pornește de la premisa

greșită că textele de lege invocate în decizia de casare conduc la concluzia

nulității actului juridic.

Recursul este nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia recurată în raport de

motivul invocat de recurentă, de actele dosarului și de dispozițiile legale

incidente, constată că acesta nu este de natură să conducă la modificarea sau

casarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită situația prevăzută de dispoziția

invocată.

Motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., are de regulă, în vedere, încălcarea legii de drept substanțial,

mai precis, aplicarea unui text de lege străin de situația de fapt dedusă

judecății, sau extinderea normei de drept la situații neaplicabile în speță.

Din această perspectivă, și în raport de dispozițiile

legale ce reglementează calea de atac extraordinară a recursului ca fiind o

cale de atac de reformare, nedevolutivă, se vor analiza doar criticile

formulate împotriva deciziei recurate ce vizează eventuale aspecte de

nelegalitate, respectiv aplicabilitatea în speță a dispozițiilor Legii nr. 109/1996.

În raport de criticile formulate și analizând decizia

recurată sub acest aspect, se constată că dezlegarea dată de instanța de apel

s-a fundamentat pe aplicarea dispozițiilor legale sus menționate, în vigoare la

data dezafilierii pârâtei din F. CONSTANȚA, actul juridic rămânând supus legii

sub imperiul căreia s-a născut potrivit principiului tempus regit actum.

În ceea ce privește criticile legate de modul de

apreciere a probatoriului administrat în cauză, acestea nu pot face obiectul

controlului de legalitate, fiind probleme de fapt ce aparțin competenței

exclusive a instanței fondului sau apelului.

Așa fiind, pentru considerentele ce preced, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta F. CONSTANȚA

împotriva deciziei civile nr. 160/ COM din 7 decembrie 2009 a Curții de Apel

Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie

2010.