ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3312/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta F. Constanța prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Constanța în contradictoriu cu pârâtele C. Constanța și SC T. SRL Constanța a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte pentru motivul că imobilul M.C.V. este proprietatea sa. Tribunalul Constanța, secția comercială, prin sentința nr. 3643 din 21 iunie 2007, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei F. Constanța și a lipsei de interes în promovarea acțiunii invocate de pârâtele SC C. și SC T. SRL. Pe fond, s-a respins acțiunea reclamantei F. Constanța pentru constatarea nulității absolute a contractului de închiriere încheiat la data de 1 aprilie 2007 între cele două pârâte.

Pentru a ajunge la această soluție, Tribunalul a reținut că excepția nulității absolute poate fi invocată de orice persoană care are interes și că în virtutea acestui drept, în condițiile în care reclamanta a invocat faptul că imobilul închiriat primei pârâte, după dezafiliere, este proprietatea sa, a fost justificată atât legitimarea procesuală activă cât și interesul pentru a promova o astfel de acțiune. Pe fond, prima instanță a reținut că nu au fost dovedite cauze de nulitate a contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte, contemporane momentului încheierii actului atacat. Au fost înlăturate susținerile referitoare la nesocotirea art. 177 din Legea nr. 1996, în vigoare la acea dată, pe considerentul că la data încheierii contractului de închiriere, 1 aprilie 2004, normele referitoare la distribuirea activului și pasivului către altă cooperativă de consum asociată, ca efect al retragerii, nu erau incidente în cazul cooperativei pârâte.

Instanța de fond a constatat că nu poate fi reținută drept cauză de nulitate lipsa acordului F. pentru un contract care s-a încheiat anterior dezafilierii. Concluzia tribunalului s-a bazat pe prevederile art. 968 și 967 C. civ., în temeiul cărora a apreciat că o cauză este ilicită când este prohibită de lege, când este contrară bunelor moravuri sau ordinii publice. În același sens a mai reținut că împrejurările afirmate de reclamantă nu sunt de natură să răstoarne prezumția de valabilitate a cauzei contractului de închiriere. Totodată, s-a considerat ca fiind fără relevanță asupra valabilității contractului refuzul pârâtei SC T. SRL de a da curs notificării reclamantei de a încheia un nou contract de închiriere cu aceasta, întrucât împrejurările invocate erau ulterioare încheierii contractului a cărui nulitate se solicită.

Apelul declarat de reclamanta F. Constanța – Societate Cooperativă de Consum împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Constanța, prin decizia nr. 24/ COM din 11 februarie 2008, reținând, în esență, că motivele de nulitate absolute sunt stricte și nu pot fi extinse prin analogie la alte situații. Limitarea duratei de închiriere, refuzul pârâtei de a încheia contract de închiriere cu apelanta nu vizează, în opinia Curții de Appel, încălcarea unor norme imperative la momentul încheierii contractului de închiriere. În concluzie instanța de apel a reținut că împrejurările invocate nu pot demonstra fraudarea legii la momentul încheierii contractului de închiriere dintre cele două pârâte și că nu este afectată nici valabilitatea acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 363 din 6 februarie 2009, a admis recursul declarat de reclamanta F. Constanța, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea lămuririi drepturilor cooperativei asociate în cadrul F. față de bunul aflat în administrare, lămurire fără de care nu puteau fi reconsiderate drepturile recurentului asupra bunului, cu consecințe asupra contractului de închiriere a cărui nulitate s-a cerut. În rejudecare, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 160/ COM din 7 decembrie 2009, cu opinia majoritară, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei F. Constanța – Societate cooperativă de consum, fiind exprimată și opinia minoritară în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii și constatării nulității contractului de închiriere ce vizează imobilul M.C.V.

În argumentarea opiniei majoritare instanța de apel a reținut că la data perfectării contractului de închiriere pârâta avea un drept de administrare asupra imobilului, fapt ce o îndreptățea să încheie un astfel de act privind cedarea folosinței spațiului comercial din Constanța, strada Cuza Vodă. Astfel, din prisma invocării de către apelanta reclamantă F. Constanța a calității sale de proprietar, încheierea unui contract de închiriere de către o altă persoană decât cea a proprietarului nu este sancționată cu nulitatea contractului, ci doar cu inopozabilitatea locațiunii față de adevăratul proprietar, fapt pentru care instanța de apel a constatat caracterul neîntemeiat al motivului de nulitate absolută.

În ceea ce privește nerespectarea termenului de un an stabilit prin Decizia nr. 40/1998 a C., instanța de apel a apreciat că această decizie nu îmbracă forma unui act normativ cu putere de lege care să fi opozabil „erga omnes”, caracterul său fiind cel al unei norme de reglementare a unor raporturi juridice pentru organizațiile cooperatiste, iar prin stabilirea unui termen de închiriere de un an, cu posibilitatea prelungirii în cazuri excepționale [(art. 3, lit. c) din Decizia nr. 40 din 29 iulie 1998)], consimțământul părților contractante în privința duratei locațiunii a fost suplinit de organul central al cooperației. În opinia minoritară s-a reținut că dispozițiile art. 177 din Legea nr. 109/1996 erau în vigoare la data aprobării dezafilierii, astfel încât împrejurarea că realizarea operațiunii juridice a locațiunii între cele două pârâte s-a realizat anterior adoptării de către A.G.E.A.

C. a Hotărârii nr. 4 din 17 decembrie 2002 nu conduce la concluzia că dispozițiile Legii nr. 109/1996 nu sunt aplicabile atât timp cât acestea stipulează, cu caracter imperativ, care sunt consecințele juridice asupra activului și pasivului a preluării patrimoniului rămas, care se produc în caz de lichidare, retragere sau excludere a unei cooperative de consum din F. Mai mult, prin decizia nr. 94 din 2 octombrie 1995 a C. se decide în art. 3 că în cazul contractelor de închiriere încheiate pentru spațiile disponibile termenul închirierii nu poate depăși un an de zile, părțile având dreptul la prelungirea locațiunii. Aceleași dispoziții referitoare la termenul locațiunii se mențin și prin decizia nr. 48 din 29 iulie 1998 a C.. Conform statutului C. deciziile emise sunt obligatorii pentru toate organizațiile, societățile și întreprinderile cooperației de consum în ceea ce privește constituirea și utilizarea fondurilor cooperației.

Prin urmare, locațiunea, deși încheiată anterior dezafilierii, nu își produce efectele după data de 01 aprilie 2003 dată la care s-a împlinit termenul, respectiv un an, termen maxim de închiriere. În concluzie, cum dispozițiile Legii 109/1996 stabilesc de plano că, în caz de retragere (în speță dezafilierea pârâtei), reclamanta a preluat partea indivizibilă a cooperației de consum, contractul de închiriere încalcă atât dispozițiile Legii 109/1996 cât și normele interne aplicabile cooperației, respectiv cele adoptate de către C. prin deciziile menționate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta F. Constanța întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, pronunțate de completul de divergență și menținerea ca legală și temeinică a opiniei minoritare.

În motivarea recursului său reclamanta a susținut că legiuitorul a abilitat C. prin art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996 să emită norme obligatorii pentru toate organizațiile cooperației de consum, iar C. Constanța, la data încheierii contractului, era o organizație a cooperației de consum, asociată la F. care la rândul său era asociată la C. C., în temeiul acestei prevederi legale, a emis Decizia 40/1998 prin care a stabilit termenul de închiriere de un an și referitor la care completul de divergență majoritar consideră că nu îmbracă forma unui act normativ cu putere de lege. În concluzie recurenta a arătat că prima instanță a interpretat greșit că acestui contract nu îi sunt aplicabile dispozițiile imperative ale Legii nr. 109/1996.

Prin concluziile scrise depuse la dosar intimata pârâtă C. Constanța, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că opinia separată, deși împărtășită de recurentă, pornește de la premisa greșită că textele de lege invocate în decizia de casare conduc la concluzia nulității actului juridic. Recursul este nefondat. Înalta Curte, analizând decizia recurată în raport de motivul invocat de recurentă, de actele dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că acesta nu este de natură să conducă la modificarea sau casarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită situația prevăzută de dispoziția invocată. Motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., are de regulă, în vedere, încălcarea legii de drept substanțial, mai precis, aplicarea unui text de lege străin de situația de fapt dedusă judecății, sau extinderea normei de drept la situații neaplicabile în speță.

Din această perspectivă, și în raport de dispozițiile legale ce reglementează calea de atac extraordinară a recursului ca fiind o cale de atac de reformare, nedevolutivă, se vor analiza doar criticile formulate împotriva deciziei recurate ce vizează eventuale aspecte de nelegalitate, respectiv aplicabilitatea în speță a dispozițiilor Legii nr. 109/1996. În raport de criticile formulate și analizând decizia recurată sub acest aspect, se constată că dezlegarea dată de instanța de apel s-a fundamentat pe aplicarea dispozițiilor legale sus menționate, în vigoare la data dezafilierii pârâtei din F. CONSTANȚA, actul juridic rămânând supus legii sub imperiul căreia s-a născut potrivit principiului tempus regit actum.

În ceea ce privește criticile legate de modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză, acestea nu pot face obiectul controlului de legalitate, fiind probleme de fapt ce aparțin competenței exclusive a instanței fondului sau apelului. Așa fiind, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta F. CONSTANȚA împotriva deciziei civile nr. 160/ COM din 7 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2010.