ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7041/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7041/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 22 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Constanța,

reclamanta F. Constanța a chemat în judecată pe pârâta D.C. Constanța și a

solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

desemnarea unui expert contabil care să realizeze activitățile organelor de

control financiar ale reclamantei, în baza bilanțului contabil al C. Constanța

de la sfârșitul anului 2002, și evacuarea pârâtei din imobilele care alcătuiesc

partea indivizibilă, rămase în urma predării unor active de către conducerea C.,

după retragere, către F.

În drept, capătul 1

al cererii a fost întemeiat pe dispozițiile art. 96, art. 97, art. 177 din

Legea nr. 109/1996, iar capătul 2 al cererii pe dispozițiile art. 1410, art.

1418, art. 1431, art. 1437 - 1438 și 1452 C. civ.

Prin Încheierea din

data de 7 octombrie 2010, instanța a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, excepția inadmisibilității formulării acțiunii

sub aspectul capătului 1 al cererii de chemare în judecată și excepția

prescripției dreptului la acțiune, excepții invocate de pârâtă prin

întâmpinare.

Totodată, s-a dispus

atașarea Dosarului nr. 686/118/2005 al Tribunalului Constanța, având ca obiect

judecarea cererii reconvenționale formulate de pârâta F. Constanța, prin care

s-a solicitat instanței să dispună obligarea reclamantei D.C. Constanța să

predea partea indivizibilă a C. Constanța către F. Constanța. Prin Sentința

civilă nr. 2110 din 9 aprilie 2010 a Tribunalului Constanța, rămasă

irevocabilă, s-a constatat perimată cererea reconvențională formulată de pârâta

F. Constanța.

Prin Sentința civilă

nr. 3687 din 6 mai 2011, Tribunalul Constanta a admis în parte excepția

autorității de lucru judecat invocată de pârâtă, sub aspectul capătului 2 al

cererii de chemare în judecată, în ceea ce privește imobilele M.B. și R.B. și a

respins capătul de cerere având ca obiect evacuarea pârâtei D.C. Constanța din

imobilele M.B. și R.B., urmare a intervenirii autorității de lucru judecat.

A respins, ca

nefondată, acțiunea având ca obiect desemnarea unui expert contabil și

evacuarea pârâtei din restul imobilelor și a obligat reclamanta la plata către

pârâtă a sumei de 2.023 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin Încheierea din data de 27 decembrie

2010, instanța a dispus respingerea probei cu expertiză contabilă solicitată de

reclamanta F. Constanța, ca nefondată.

În acest sens,

instanța a constatat că, în cadrul etapei procedurale a propunerii de probe,

reclamanta a solicitat administrarea probei cu expertiză, care să stabilească

aspecte privind partea divizibilă și indivizibilă a patrimoniului C. Constanța

la data de 31 decembrie 2002 și ce imobile fac parte din partea indivizibilă a

acestei organizații la data retragerii pârâtei, adică tocmai aspecte ce fac

obiectul capătului 1 al cererii de chemare în judecată.

Or, în condițiile în

care obiectul acțiunii constă în desemnarea unui expert contabil care să

analizeze tocmai aceste aspecte, este inadmisibil ca, prin administrarea de

probe în prezenta cauză, să se tindă la soluționarea capătului 1 al cererii de

chemare în judecată.

De altfel, în ceea ce

privește imobilele existente în partea indivizibilă, din care se solicită

evacuarea pârâtei - aspectul semnificativ în prezenta cauză (restul obiectivelor

propuse de reclamantă neavând relevanță în soluționarea cauzei), reclamanta a

fost în măsură a le individualiza la data de 25 martie 2011, precizând că

acestea sunt: cofetărie B., M.B., restaurant B.H., R.B., anexa C.V., chioșc

P.P., bazar H., magazin H., magazin H. (SC L. SRL), magazin T., magazin C.V.A.

(SC T.A. SRL), magazin C.V.A. (SC E. SRL), astfel că, în raport de aceste

precizări, instanța a apreciat că proba cu expertiza contabilă solicitată de

reclamantă nu este concludentă.

Analizând excepția

autorității de lucru judecat invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța a

apreciat că este întemeiată în parte, după cum urmează:

În ceea ce privește

magazinul B., s-a reținut că, în cadrul Dosarului nr. 915/com/2006 al

Tribunalului Constanța, reclamanta a solicitat evacuarea pârâtei din

respectivul imobil, situat în Satul de Vacanță Constanța. În cauză, a fost

pronunțată Sentința civilă nr. 6048 din 29 septembrie 2006 a Tribunalului

Constanța, Decizia civilă nr. 14 din 5 martie 2009 a Curții de Apel Constanța,

irevocabile prin Decizia nr. 162 din 20 ianuarie 2010 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin hotărârea irevocabilă dispunându-se

respingerea acțiunii în evacuare formulată de reclamantă. Pe cale de

consecință, existând tripla identitate de părți, obiect și cauză, instanța a

apreciat că, în raport de acest imobil, excepția autorității de lucru judecat

este întemeiată.

Și în ceea ce

privește imobilul R.B., instanța a constatat întemeiată excepția autorității de

lucru judecat, întrucât, prin Decizia nr. 1631 din 27 mai 2009 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus respingerea recursului declarat

de F. Constanța împotriva Deciziei Curții de Apel Constanța nr. 205/com din 26

septembrie 2007 (prin care s-a respins apelul declarat de F. Constanța

împotriva Sentinței civile nr. 1249 din 27 ianuarie 2007 pronunțate de

Tribunalul Constanța, prin care s-a respins acțiunea formulată de reclamanta F.

Constanța în contradictoriu cu pârâta D.C. Constanța, având ca obiect evacuarea

pârâtei din imobilul R.B. situat în B. sat Vacanță Constanța).

Pe cale de

consecință, urmare a admiterii în parte a excepției, instanța a dispus

respingerea capătului de cerere având ca obiect evacuarea pârâtei din imobilele

M.B. și R.B.

În ceea ce privește

restul imobilelor din care se solicită evacuarea pârâtei, instanța a constatat

că nu au fost pronunțate hotărâri judecătorești irevocabile care să aibă

același obiect, cauză, în cadrul litigiilor purtate între aceleași părți,

astfel încât excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă nu este

întemeiată, acțiunea reclamantei fiind analizată pe fondul cauzei.

S-a reținut că

sentințele invocate de pârâtă privesc alte imobile - C.D., C.C.A., cofetăria B.

- ce nu fac obiectul prezentei cauze, fie acțiunea a fost respinsă în baza unor

excepții procesuale (anulare ca netimbrată, lipsă calitate procesuală activă).

Pe fondul cauzei, în

ceea ce privește primul capăt de cerere, instanța a reținut că dispozițiile

Legii nr. 109/1996, pe care și-a întemeiat reclamanta acțiunea, au fost

abrogate la data de 28 februarie 2005, astfel încât, la momentul analizei,

acest capăt de cerere este neîntemeiat, lipsind temeiul legal care să justifice

pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună desemnarea de

către instanță a unui expert contabil.

S-a constatat că

realizarea activităților organelor de control financiar, având ca finalitate

tocmai modalitatea de preluare a părții active și pasive a C., urmare a

reorganizării acesteia, a făcut obiectul mai multor expertize contabile

efectuate în cadrul altui dosar aflat și în prezent pe rolul instanțelor

judecătorești (în cadrul Dosarului nr. 373/118/2007 al Tribunalului Constanța),

neexistând indicii care să confirme susținerile reclamantei în sensul că, și în

prezent, organele de conducere ale pârâtei refuză efectuarea acestui control și

care să justifice intervenția instanței de judecată prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești în acest sens, controlul financiar putând fi efectuat

astfel de către un expert, la solicitarea reclamantei.

Sub aspectul celui

de-al doilea capăt de cerere, respectiv evacuarea pârâtei, instanța a constatat

că reclamanta a invocat ca temei al acțiunii dispozițiile Codului civil privind

contractul de locațiune, învederând și că, între părți, a existat Contractul de

locațiune din 4 iulie 2002.

În raport de acest

contract, instanța a constatat că, prin Sentința civilă nr. 1487 din 9 martie

2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar nr. 23/118/2005 (irevocabilă

prin Decizia civilă nr. 2042 din 10 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție) s-a dispus respingerea acțiunii formulate de reclamanta F. Constanța

în contradictoriu cu pârâta D.C. Constanța, având ca obiect constatarea

nulității absolute a Contractului de închiriere din 4 iulie 2002, pentru

considerentul (reținut cu puterea lucrului judecat) că respectivul contract nu

și-a produs niciun moment efectele între cele două părți.

Pe cale de

consecință, acest contract de închiriere nu poate fi invocat de către reclamantă

ca justificând cererea sa de evacuare a pârâtei din respectivele imobile, motiv

pentru care acțiunea este nefondată.

S-a mai reținut că

ambele părți susțin că au devenit succesoare ale fostei organizații

cooperatiste C. Constanța, motiv pentru care imobilele ar fi intrat în

patrimoniul lor, invocând astfel un drept de proprietate fiecare. Or,

stabilirea dreptului de proprietate implică analizarea și compararea titlurilor

de proprietate invocate de ambele părți, ceea ce instanța nu poate realiza decât

în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Simpla achitare a

impozitelor nu face dovada dreptului de proprietate, iar din răspunsul SPITVBL

Constanța rezultă că, în prezent, pârâta este cea care achită impozitele și

taxele locale pentru o parte din imobilele din care se solicită evacuarea

(respectiv chioșc P.P., magazin T., cofetărie B., anexa C.V.), astfel încât

reclamanta nu a făcut dovada ocupării acestor imobile de către pârâtă într-un

mod abuziv, care să justifice evacuarea acesteia.

Împotriva aceste hotărâri,

în termen legal, a declarat apel reclamanta F. Constanța, iar prin Decizia nr.

111/com din 21 septembrie 2011, Curtea de Apel Constanța a respins apelul

formulat, ca neîntemeiat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Primul capăt de

cerere formulat de reclamantă a vizat desemnarea de către instanță a unui

expert contabil care să realizeze controlul financiar de gestiune pentru

verificarea integrității patrimoniului organizației cooperatiste asociate C.

Constanța - retrasă din F. Constanta la data de 17 decembrie 2002 - în baza

bilanțului contabil al C. Constanța de la sfârșitul anului 2002.

O astfel de cerere

este lipsită de temei legal întrucât dispozițiile invocate de reclamantă,

respectiv art. 96 din Legea nr. 109/1996, abrogate în prezent de dispozițiile

Legii nr. 1/2005, nu prevedeau o astfel de cale procesuală la dispoziția

reclamantei.

Textul de lege

invocat de reclamantă stabilea dreptul și, totodată, obligația F. de a efectua

controlul de gestiune, iar o eventuală opoziție din partea cooperativei retrase

ar fi putut fi sancționată în cadrul unei acțiuni în obligația de a face, prin

obligarea acesteia la a permite efectuarea controlului, iar nu prin solicitarea

ca instanța să desemneze un expert în acest sens.

O astfel de

interpretare rezultă și din împrejurarea că, atunci când legiuitorul a dorit să

recunoască o astfel de cale procesuală, a reglementat în mod expres dreptul de

a solicita instanței desemnarea unui expert care să analizeze anumite

operațiuni de gestiune (art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și art. 259

alin. (2) din Legea nr. 297/2004).

Desemnarea unui

expert de către instanță vine să suplinească refuzul de a întocmi anumite

rapoarte de analiză de către cei în drept să o facă, ori, în cauză, raportul

trebuie să îl întocmească însăși reclamanta, astfel că nu poate solicita

concursul instanței decât pentru a i se permite efectuarea operațiunii, nu și

pentru a se efectua această operațiune în contul său.

În ceea ce privește

proba cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă în fața primei instanțe,

în mod corect tribunalul a apreciat că este lipsită de relevanță în raport cu

petitul acțiunii, atâta timp cât o astfel de cerere de probatorii coincide cu

primul capăt de cerere al acțiunii, asupra căruia instanța urma să se pronunțe

prin hotărâre.

Referitor la capătul

de cerere privind evacuarea, instanța de apel a constatat că, pentru magazinul

B. și imobilul R.B. situate în Satul de Vacanță Constanța, cereri cu același

obiect și cauză și purtând între aceleași părți au fost soluționate în mod

irevocabil prin Sentințele civile nr. 6048 din 29 septembrie 2006 și nr. 1249

din 27 ianuarie 2007 pronunțate de Tribunalul Constanta, astfel că, în mod

corect, instanța de fond a reținut autoritatea de lucru judecat.

Pentru celelalte

imobile indicate, temeiurile juridice invocate de reclamantă sunt art. 1431 C.

civ., care reglementează obligația locatarului de predare a bunului către

locator la sfârșitul locațiunii, și art. 177 din Legea nr. 109/1996, aplicabile

la momentul retragerii C. Constanța din F. Constanța (17 mai 2002).

Cu privire la primul

temei juridic invocat, instanța de apel a constatat că, într-adevăr, prin

Sentința civilă nr. 1487 din 9 martie 2007, rămasă irevocabilă prin respingerea

apelurilor declarate de ambele părți și a recursului declarat de F. Constanța,

s-a respins cererea formulată de D.C. privind constatarea nulității

Contractului de închiriere din 4 ianuarie 2002, motivat de faptul că acest

contract nu a produs niciodată efecte între părți pe durata de valabilitate

prevăzută. Această hotărâre nu poate fi ignorată, întrucât se referă la o

anumită situație juridică existentă între părți, statuând cu putere de lucru

judecat asupra faptului că între părți contractul de închiriere nu și-a produs

efectele, adică nu a dat naștere unor drepturi sau obligații reciproce.

În atare situație, în

mod corect tribunalul a apreciat că art. 1431 C. civ. nu este aplicabil, astfel

că nu poate constitui temei pentru cererea de evacuare formulată de reclamantă.

Referitor la celălalt

temei juridic invocat, respectiv art. 177 din Legea nr. 109/1996, instanța de

apel a constatat că, într-adevăr, acesta poate justifica o cerere de obligare a

cooperativei de consum care, în caz de retragere din F., la care era asociată,

refuză să predea activul și pasivul rămase după plata părții divizibile. Însă,

o astfel de cerere poate fi formulată doar în condițiile în care sunt parcurse

etapele prevăzute de lege, respectiv după stabilirea activului și pasivului, a

părții divizibile și indivizibile a cooperativei în cadrul controlului de

gestiune dispus de F.

În lipsa acestor

operațiuni, instanța nu este în măsură a dispune cu privire la posesia asupra

bunurilor decât în cadrul unei acțiuni în revendicare, în urma analizei și

comparării titlurilor, iar nu în cadrul unei acțiuni în evacuare, astfel cum

corect a apreciat și prima instanță.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat și motivat recurs reclamanta F. Constanța.

Prin motivele de

recurs, se formulează următoarele critici:

cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii.

Prin organele sale

statutare, pârâta s-a retras din F. la data de 17 decembrie 2002, iar F. a luat

act de retragere și a dispus ca bunurile care constituie partea indivizibilă să

fie redistribuite unei cooperative limitrofe, conform art. 177 din Legea nr.

109/1996, aplicabilă Ia data retragerii.

Conducerea C.

Constanța, deși notificată prin executorul judecătoresc, a refuzat să permită

efectuarea controlului financiar de gestiune dispus de Consiliul de

Administrație al F., în temeiul art. 96 din Legea nr. 109/1996, pentru

verificarea integrității patrimoniului acestei cooperative și pentru stabilirea

datoriilor pe care le are.

Tot în urma

notificării prealabile prin executor judecătoresc, conducerea C. Ovidiu, la

care a fost redistribuit patrimoniul indivizibil, și reprezentanți ai F. s-au

prezentat la C. în vederea preluării patrimoniului indivizibil, conform art.

177 din Legea nr. 109/1996, dar și de această dată conducerea C. Constanța,

prin președinte, a refuzat să respecte art. 177 din Legea nr. 109/1996,

consemnându-se și acest refuz printr-un înscris depus la dosar.

Hotărârile invocate

de pârâtă și luate în considerare de instanță, prin care s-a respins evacuarea

din imobilele R.B., M.B., cofetărie B. și anexă C.V., au fost soluționate în

anul 2006, anterior Dosarului 373/118/2007, soluționat irevocabil de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în care s-a efectuat expertiza prin care au fost

stabilite irevocabil imobilele care fac parte din fondul indivizibil.

Or, în prezentul

dosar, nu mai poate fi reținută autoritatea lucrului judecat, întrucât aceste

imobile figurează în lista expertizei în fondul indivizibil care trebuie predat

către F., pentru a fi redistribuit altei cooperative de consum asociate.

O altă motivare, dată

de instanța de fond respingerii cererii de evacuare și care nu a fost analizată

de instanța de apel este aceea conform căreia ambele părți susțin că au devenit

succesoare ale fostei organizații C. Constanța, motiv pentru care imobilele ar

fi intrat în patrimoniul lor, invocând astfel un drept de proprietate fiecare,

iar stabilirea dreptului de proprietate implică analizarea și compararea

titlurilor de proprietate invocate de ambele părți, ceea ce instanța nu poate

realiza decât în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Instanța de apel nu a

motivat, prin prisma art. 120 al Legii nr. 1/2005, motivele respingerii cererii

de evacuare din fondul indivizibil deja stabilit prin hotărâre irevocabilă și

nici nu s-a pronunțat asupra motivului de apel formulat sub acest aspect.

Curtea de Apel, deși

reține că imobilele din care s-a solicitat evacuarea se regăsesc în expertiză

la capitolul bunuri din fond indivizibil, vine în contradicție cu propriile

constatări și motivează că evacuarea a fost soluționată definitiv prin

sentințele pronunțate în anii 2006 și 2007.

Or, după pronunțarea

acestor sentințe a avut loc efectuarea expertizei și nu se mai poate reține

faptul că aceste imobile nu erau identificate ca făcând parte din fondul

indivizibil.

Mai mult, Contractul

de închiriere din 4 iulie 2002 a statuat faptul că aceste imobile din fondul

indivizibil au fost predate cu chirie către C., aceasta având statutul de

chiriaș, iar F. de proprietar.

Prin urmare, la data

solicitării de evacuare din imobilele stabilite irevocabil ca fiind parte

integrantă din fondul indivizibil, pârâta le deține fără titlu valabil, iar

respingerea cererii de evacuare este nelegală, fiind încălcat art. 177 din

Legea nr. 109/1996, aplicabilă la data retragerii.

interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura și

înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia.

Actul juridic dedus

judecății a fost clar exprimat prin cererea introductivă, și anume: numirea

unui expert contabil pentru a efectua o expertiză pentru a se constata

integritatea patrimoniului și stabilirea datoriilor pe care C. Constanța le are

la data retragerii din F. (17 decembrie 2002).

Totodată, s-a

solicitat ca, pe baza constatărilor expertizei, pârâta să fie evacuată din

imobilele care fac parte din fondul indivizibil și pe care a refuzat să le

predea de bună voie.

S-a solicitat numirea

unui expert de către instanță, neutru, imparțial, întrucât, în urma

numeroaselor procese, nu mai este posibil ca cenzorii F. să efectueze o

asemenea operațiune în condiții normale.

Instanța a

interpretat greșit această cerere, fără a lua în considerare poziția pârâtei

exprimată în fața primei instanțe, în sensul de a respinge cererea reclamantei

ca nefondată. Nici în apel pârâta nu a considerat că legea cooperației de

consum trebuie respectată. Prin urmare, această poziție procesuală demonstrează

că nu și-a schimbat poziția de refuz al controlului integrității patrimoniului.

Susținerea instanței

de fond conform căreia se cunosc imobilele din fondul indivizibil, în care

proprietar este F., nu a fost atacată cu apel de pârâtă, astfel încât acest

aspect a devenit irevocabil.

Prin urmare,

respingând cererea în evacuare, instanța a încălcat art. 98, art. 161 și art.

177 din Legea nr. 109/1996, aplicabilă la data retragerii.

pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii.

Contractul din 4

iulie 2002 a fost semnat de ambele părți, pârâta a solicitat în instanță

nulitatea absolută a acestui contract, iar instanțele au respins irevocabil

acțiunea pârâtei.

Prin urmare, are mai

puțină importanță faptul că pârâta a refuzat să plătească chiria datorită unor

compensări, câtă vreme locațiunea a fost încheiată valabil.

Motivele de recurs nu

cuprind o încadrare în drept a criticilor formulate, recurenta enunțând însă în

cuprinsul cererii formulate conținutul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate care se pot circumscrie prevederilor

art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat,

urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

recurenta susține că decizia pronunțată cuprinde o motivare contradictorie

deoarece nu a fost analizat considerentul instanței de fond conform căruia

ambele părți susțin că au devenit succesoare ale fostei organizații C. Constanța,

motiv pentru care imobilele ar fi intrat în patrimoniul lor, invocând astfel un

drept de proprietate fiecare, iar stabilirea dreptului de proprietate implică

analizarea și compararea titlurilor de proprietate invocate de ambele părți,

ceea ce instanța nu poate realiza decât în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Se arată că instanța

de apel nu a motivat, prin prisma art. 120 al Legii nr. 1/2005, motivele

respingerii cererii de evacuare din fondul indivizibil deja stabilit prin

hotărâre irevocabilă și nici nu a răspuns criticilor formulate în acest sens de

reclamantă.

Critica nu este

fondată.

Art. 261 pct. 5 C.

proc. civ. reglementează obligația pentru instanță de a arăta în considerentele

hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței,

precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

În aplicarea acestor

dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub

aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor

invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere.

Cu atât mai mult, nu

există obligația pentru o instanță de control judiciar de a răspunde fiecărui

considerent reținut în hotărârea a cărei legalitate și temeinicie o analizează,

ci de a cenzura acele dezlegări care sunt criticate în căile de atac formulate.

Nemotivarea deciziei

din perspectiva art. 120 din Legea nr. 1/2005 nu poate fi, de asemenea,

reținută. Curtea de apel a analizat cererile reclamantei în baza cauzei

juridice pe care aceasta a indicat-o în cererea de chemare în judecată, iar

împrejurarea că dispozițiile acestui act normativ au fost menționate de

reclamantă în motivarea apelului declarat nu impunea obligația instanței de

apel de a exercita controlul judiciar din perspectiva acestei legi decât în

măsura în care, cu respectarea limitelor învestirii, se formulau susțineri care

puteau fi apreciate ca fiind critici de nelegalitate ori netemeinicie.

Hotărârea curții de

apel nu este contradictorie nici în sensul că ar fi reținut pe de o parte că

imobilele din care s-a solicitat evacuarea se regăsesc în expertiză la

capitolul bunuri din fond indivizibil, iar pe de altă parte că evacuarea a fost

soluționată definitiv prin sentințele pronunțate în anii 2006 și 2007.

Așa cum rezultă din

considerentele deciziei, instanța de apel a făcut o distincție între imobilele

magazinul B. și R.B. pe de o parte, și restul imobilelor indicate în cererea de

chemare în judecată, pe de altă parte.

Numai în privința

primelor a apreciat că există autoritate de lucru judecat în raport cu

Sentințele civile nr. 6048 din 29 septembrie 2006 și nr. 1249 din 27 ianuarie

2007 pronunțate de Tribunalul Constanța. Acesta este singurul argument pentru

respingerea cererii având ca obiect cele două imobile, astfel încât nu se poate

reține o motivare contradictorie a instanței, în măsură să atragă admiterea

recursului, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat

natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, afirmație care reproduce

conținutul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește

incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea

pronunțată de instanța de apel nu se bazează pe interpretarea greșită a actului

juridic dedus judecații, pe schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și

vădit neîndoielnic al unui act juridic.

Potrivit art. 304

pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Cazul de recurs

menționat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanței cu un

litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părți și a cărui natură

ori înțeles lămurit și vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de

instanța de apel. Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit

act juridic și, de aceea, nici motivul de recurs bazat pe dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Susținerea privind

nelegalitatea deciziei recurate pentru ignorarea poziției procesuale a pârâtei,

exprimată constant de-a lungul litigiului, în sensul respingerii pretențiilor

reclamantei, nu poate fi circumscrisă nici art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și

nici vreunui alt motiv de recurs din cele prevăzute în mod limitativ de art.

304 C. proc. civ., astfel încât instanța de recurs nu este legal învestită cu

exercitarea controlului de legalitate din această perspectivă.

cuprinde o serie de susțineri vizând situația de fapt, o reluare a pretențiilor

formulate de reclamantă și o reproducere a dispozițiilor legale pretinse

aplicabile în cauză, susțineri care nu pot fi încadrate în dispozițiile art.

304 C. proc. civ. pentru a fi analizate.

Înalta Curte

apreciază că numai acele critici prin care recurenta invocă greșita soluționare

a excepției autorității de lucru judecat pot fi circumscrise prevederilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea

nelegalității deciziei recurate sub aspectul soluționării acestei excepții,

recurenta aduce mai multe argumente, și anume:

Hotărârile invocate

de pârâtă și luate în considerare de instanță, prin care s-a respins evacuarea

din imobilele R.B., M.B., cofetărie B. și anexă C.V. au fost soluționate în

anul 2006, anterior efectuării unei expertize judiciare prin care au fost

stabilite imobilele care fac parte din fondul indivizibil; Contractul de

închiriere din 4 iulie 2002 a statuat faptul că aceste imobile din fondul

indivizibil au fost predate cu chirie către C., aceasta având statutul de

chiriaș, iar F. de proprietar; locațiunea a fost încheiată valabil.

Autoritatea de lucru

judecat este reglementată ca o prezumție legală absolută irefragabilă în art.

1201 C. civ. și ca o excepție de fond, peremptorie și absolută de art. 166 C.

proc. civ.

Potrivit art. 1201 C.

civ., este "lucru judecat atunci când a doua cerere are același obiect,

este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și

în contra lor în aceeași calitate". Art. 166 C. proc. civ. prevede că

"excepția puterii de lucru judecat se poate ridica de părți sau de

judecător, chiar înaintea instanțelor de recurs."

Autoritatea de lucru

judecat este un efect al hotărârii judecătorești care nu poate fi înlăturat de

concluziile unui raport de expertiză ori de clauze contractuale.

De aceea, constatând

că sunt întrunite condițiile în care operează autoritatea de lucru judecat, în

mod corect instanța de apel a confirmat hotărârea primei instanțe de respingere

a acțiunii în limitele în care efectele autorității de lucru judecat s-au

produs.

În consecință, pentru

considerentele expuse și constatând că celelalte susțineri formulate prin

motivele de recurs nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ.,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat.

În baza art. 274 C.

proc. civ., recurenta va fi obligată la 3.000 RON, cheltuieli de judecată către

intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta F. Constanța împotriva Deciziei nr. 111 com din

21 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă

la 3.000 RON, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ