ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7388/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin Decizia civilă nr. 15/C din 23 ianuarie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins excepția autorității lucrului judecat, invocată de intimata pârâtă S.C. M.C. S.A. A admis apelul declarat de apelanții reclamanți C.C., C.I.A., C.N.S., T.C.M. și T.R.C. împotriva Sentinței civile nr. 704 din 1 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul Constanța. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea fată de S.C. M.C. S.A. și a obligat pârâta să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, spațiul comercial (subsol și parter) deținut de societatea pârâtă din imobilul situat în Constanța, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză S.T.

A menținut restul dispozițiilor hotărârii apelate și a obligat-o pe pârâtă la 2.800 RON cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, cât privește autoritatea de lucru judecat, faptul că, pentru a opera, această excepție dirimantă trebuie să se fundamenteze pe existența unui litigiu anterior, soluționat irevocabil în legătură cu pretenții identice dintre aceleași părți, însă în cauză această cerință nu este îndeplinită. În speță, prin acțiunea promovată la 9 august 2002 și înregistrată inițial sub nr. X/2002 la Judecătoria Constanța, reclamanții au solicitat în contradictoriu cu F.P.S. și S.C. M.C. S.A., în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 12 aprilie 1996, pe motiv că fusese depusă o cerere de restituire în natură a imobilului conform Legii nr. 112/1995.

La termenul din 28 octombrie 2002, în fața Judecătoriei Constanța (și mai înainte de declinarea competenței de către această instanță la Tribunalul Constanța, urmare calificării litigiului ca fiind comercial), reclamanții depun o precizare a obiectului acțiunii, cerând în același cadru de reglementare al art. 46 din Legea nr. 10/2001 obligarea pârâților nou introduși în cauză - Consiliul Local și Municipiul Constanța - la restituirea în natură a imobilului. Argumentul adus prin această completare a cererii de chemare în judecată a fost acela că, în măsura în care s-ar admite acțiunea în nulitatea privatizării, părțile ar fi repuse în situația anterioară, iar bunul s-ar reîntoarce în patrimoniul municipiului Constanța, fiind deci susceptibil a fi restituit în natură către reclamanți.

Soluționată ca litigiu comercial, cauza a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul Constanța, conform Deciziei nr. 9370/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care a admis recursul reclamanților și a constatat că în fapt acțiunea a avut un obiect complex, urmărindu-se atât lipsirea de efecte juridice a actelor de privatizare care au avut impact asupra acestui imobil, cât și, prin cerere subsecventă, obligarea pârâților autorități locale la restituirea în natură a bunului. Înalta Curte a arătat că, în aceste circumstanțe, prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 indică faptul că nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor, ce cade sub incidența acestei legi speciale, constituie o chestiune a cărei soluție poate avea o înrâurire covârșitoare asupra procedurii de restituire, precum și că ambele pretenții - fondate fiind pe norma legii speciale de reparație - sunt de competența secției civile a tribunalului.

În aceste condiții s-a pronunțat în rejudecare Sentința civilă nr. 1575/2008 a Tribunalului Constanța, care a respins acțiunea, soluție menținută prin Decizia 304/C/2009 a Curții de Apel Constanța, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 5873/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care a respins recursul reclamanților. S.C. M.C. S.A. nu se poate apăra prin excepția autorității de lucru judecat în cadrul acțiunii în revendicare reluate după soluționarea irevocabilă a acțiunii vizând nulitatea actelor de privatizare, câtă vreme cererea subsecventă din Dosarul 205/118/2008 nu s-a referit și la obligarea societății la restituirea în natură a imobilului, ci doar a autorităților locale.

Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat și prin decizia de recurs, în apel nu s-a criticat efectiv nesoluționarea cererilor referitoare la repunerea în situația anterioară și restituirea în natură a bunului, din moment ce s-a recunoscut caracterul subsidiar al acestei dezlegări față de petitul principal, iar acesta din urmă a fost respins. Cât privește fondul litigiului, prima instanță a reținut greșit că în situația autoarei M.F. (căsătorită Ț.) operează prezumția neîncadrării sale în sfera de aplicare a art. I din Decretul nr. 92/1950, câtă vreme înscrisurile depuse la fond atestă fără echivoc că a lucrat ca profesor de matematică și în perioada de aplicare a actului normativ. În acest fel, s-a ignorat că revenea pârâților sarcina probei contrare, a întrunirii condițiilor de aplicare a art. I din Decretul nr. 92/1950, pentru a se prezuma preluarea cu titlu valabil a bunului de către stat.

În egală măsură, instanța de fond a ignorat declarația martorului N.I., care a arătat că numitul C. N. a fost inițial angajat la un patron, iar după 1946 a lucrat la o întreprindere de stat în construcții, după care a fost ridicat de la domiciliu și trimis doi ani la Canal, ca deținut politic; prin urmare, la data aplicării Decretului nr. 92/1950, pârâților le revenea obligația de a proba că autorul reclamanților C. se încadra în sfera marilor industriași, exploatatori de imobile, bancheri, moșieri etc, pe care la acel moment statul a înțeles să-i deposedeze de bunuri. O asemenea probă nu a fost făcută, iar prin declarația martorei S.M. se atestă că, până la arestarea pe motive politice, autorul apelanților C. ținea contabilitatea la diverși negustori, iar după eliberarea de la Canal acesta a muncit în Moldova, ca simplu lucrător.

În aceste condiții, este greșită aserțiunea reținută de tribunal, în sensul că nu s-au conturat aspecte lămuritoare privind activitatea numitului C.N. în perioada de aplicare a Decretului nr. 92/1950, iar profesia numitei M.T. a fost derulată cu intermitente. Această soluție intră în contradicție cu dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998 și care recunoaște foștilor proprietari sau succesorilor acestora să le revendice pe cele preluate de stat fără un titlu valabil. Statul nu se poate legitima ca titular al dreptului de proprietate asupra acestui bun în temeiul unui titlu valabil, în sensul unei corecte aplicări a dispozițiilor art. I din Decretul nr. 92/1950.

Cum o asemenea statuare în fapt și în drept, privitoare la valabilitatea titlului statului, nu a fost dispusă prin hotărâre judecătorească irevocabilă până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care include în sfera preluărilor abuzive pe cele efectuate în temeiul actului de naționalizare, se va stabili că apelanții reclamanți și-au dovedit în speță calitatea de titulari ai dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu, opunând un titlu deținătorului bunului la data promovării acțiunii. Sentința civilă nr. 2022/2007 a Tribunalului Constanța, definitivă conform Deciziei nr. 90/C/2008 a Curții de Apel Constanța și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 8222/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a prilejuit restituirea parțială a imobilului conform procesului-verbal din 27 mai 2011, a stabilit că bunul intră în sfera de aplicare a art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, fiind preluat abuziv prin efectul Decretului nr. 92/1950.

Societatea comercială nu poate invoca dobândirea valabilă a proprietății asupra bunului, prin transmiterea atributelor dreptului real de la stat într-una dintre modalitățile legale, câtă vreme s-a constatat în cauză că titlul starului a fost creat prin preluare abuzivă, contrară însăși normei în temeiul căreia a acționat. Societatea intimată nu se poate prevala de un drept de proprietate dobândit printr-un act juridic valabil și apărat conform art. 1 din Protocolul I al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care să se opună adevăratului proprietar ca produs al bunei credințe a subdobânditorului cu titlu oneros și al erorii comune și invincibile asupra titlului statului.

Această concluzie se fundamentează pe aspectele care relevă - conform înscrisurilor din dosarul atașat, pe baza cărora s-a pronunțat Decizia civilă nr. 5873 din 8 iulie 2011 a I.C.C.J. - modul cum a ajuns acest imobil să fie evidențiat în patrimoniul societar și deopotrivă în capitalul social al S.C. M.C. S.A. Astfel, după preluarea imobilului de stat pe temeiul Decretului nr. 92/1950, dreptul de administrare asupra acestuia a fost transmis către fosta Organizație Comercială Locală (O.C.L.) A. Constanța și ulterior transferat la întreprinderea de Locuințe și Localuri (I.L.L.) Constanța, Sfatul Popular al Orașului dispunând prin decizia din 29 iulie 1964 asupra transferului dreptului de administrare și a obligațiilor legate de evidența operativă.

Prin Decizia nr. X/1991 a Consiliului Județean Constanța s-a dispus transmiterea dreptului de administrare a unor imobile (între care și cel din Bd.T., respectiv a parterului ocupat ca spațiu comercial - lista anexă a deciziei) de la Regia Autonomă "C.U." Constanța la S.C. R.O. S.A., începând cu 1 februarie 1991. S.C. R.O. și-a schimbat denumirea în S.C. M.C. S.A. în luna martie 1992, conform mențiunilor din Registrul Comerțului și a figurat ulterior cu aceste imobile în proprietate, deopotrivă ca active patrimoniale, dar și cu reflectare valorică regăsită în capitalul social).

Preluarea fără titlu valabil în patrimoniul statului, darea lui ulterioară în administrarea unor unități economice tutelate de stat, iar după 22 decembrie 1989, în administrarea unei regii autonome create prin reorganizarea fostei unități de stat conform Legii nr. 15/1990, nu poate justifica intrarea legală a bunului în patrimoniul societății create, la rândul său, cu aport la capitalul social adus de statul acționar. Din acest punct de vedere, nu are relevanță împrejurarea că imobilul se află în prezent în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, câtă vreme modalitatea de apropriere a imobilului în litigiu de către persoana juridică a implicat intervenția statului (direct sau prin F.P.S.).

În compararea titlurilor părților nu se poate susține că imobilul în litigiu nu poate fi retrocedat apelanților reclamanți, pentru că ar fi intrat într-o modalitate reglementată prin lege în patrimoniul unei persoane juridice private, S.C. M.C. S.A. neavând în cauză un titlu preferabil. Nu este reală apărarea intimatei potrivit cu care prin dezlegarea în drept dată în Dosarul civil nr. 208/118/2008 s-ar fi validat definitiv și retroactiv calitatea sa de proprietar asupra imobilului, pentru că procesul având ca obiect nulitatea actelor de privatizare nu a analizat niciodată legalitatea modului în care a intrat acest bun în patrimoniul societății, ci, în acord cu principiul disponibilității, doar respectarea cerințelor legale în contextul dat de Legea nr. 58/1991 și Legea nr. 55/1995.

2. Recursul 2.1. Motive Pârâta S.C. M.C. S.A. a declarat recurs prin care, după o prezentare a evoluției procesului în etapele procesuale anterioare, a formulat următoarele critici: Instanța de apel, neputând ignora nici dreptul de apărare al părților, care se circumscrie unei noi interpretări a valabilității titlului statului prin prisma dispozițiilor Legii nr. 112/1995, a H.G. nr. 11/1997, a H.G. nr. 20/1996 și a Legii nr. 10/2001 nu mai are altă posibilitate, pentru a nu încălca dispozițiile art. 292 C. proc. civ., decât să procedeze la anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, astfel încât părțile să poată să-și facă apărări în legătură cu actele normative nou apărute după pronunțarea sentinței.

Nu mai era nevoie ca instanța de fond să analizeze titlul cu care S.C. M.C. S.A. deține imobilul, câtă vreme prin hotărâre a fost validată preluarea făcută de către stat. Instanța de apel trebuia să anuleze sentința și să trimită cauza spre rejudecare, pentru ca instanța de fond să se pronunțe și asupra apărărilor făcute de către pârâtă în legătură cu dobândirea în proprietate, cu bună-credință, a bunului revendicat. Această chestiune a fost ridicată în fața instanței de apel însă prin hotărâre nu a fost abordată. Greșit a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat prin raportare la Sentința civilă nr. 1575/2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, prin care cererea de restituire în natură a imobilului a fost respinsă ca nefondată.

Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la apărările formulate de S.C. M.C. S.A. în legătură cu legalitatea titlului său de proprietate asupra imobilului, opozabil reclamanților, reținând că societatea ar fi doar administratorul bunului. În operațiunea de comparare a titlurilor, instanța avea obligația să analizeze și titlul de proprietate al pârâtei. Societatea este privatizată integral, iar imobilul în litigiu face parte din patrimoniul societății, fiind proprietatea acesteia. Litigiul anterior finalizat prin respingerea acțiunii având ca obiect anularea actelor de preluare a imobilului în patrimoniul societății reprezintă un element de identificare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, în privința legalității deținerii imobilului.

2.2. Analiza recursului Recursul este întemeiat în sensul următoarelor considerente: Cererea de chemare în judecată are ca obiect revendicarea imobilului situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 530 mp și construcție. Între părți a mai avut loc un proces, vizând constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. X/1996, finalizat irevocabil prin Decizia nr. 5873 din 8 iulie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Acțiunea formulată de către reclamanții C.C., C.I.A., C.N.S., T.C.M. și T.R.C. în contradictoriu cu Fondul Proprietății de Stat și S.C. M.C. S.A.

a fost respinsă reținându-se, în esență, că art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu sancționează cu nulitatea orice operațiune juridică a detentorului bunului, ci numai actele juridice de înstrăinare făcute de acesta, inclusiv cele din cadrul procesului de privatizare, având ca obiect material imobile ce cad sub incidența acestei legi. Or, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni atacat în cauză nu face parte din actele de înstrăinare la care se referă art. 45 din Legea nr. 10/2001, neputând fi lovit de nulitate decât prin prisma nerespectării cerințelor impuse de legile privatizării, Legea nr. 58/1991 și Legea nr. 55/1995, întrucât privatizarea societății prin înstrăinarea pachetului de acțiuni are ca efect modificarea componenței acționariatului, iar nu și modificarea activului patrimonial al societății.

Pe cale de consecință, titlul pârâtei asupra imobilului în litigiu nu a fost desființat. În aceste condiții, reținând că atât reclamanții, cât și pârâta au un titlu, instanța de apel a considerat în mod corect - într-o devoluțiune impusă de cererile formulate de către apelanți pe tot parcursul judecării apelului -, că se impune compararea acestor titluri. În urma acestei comparări se va determina că este mai caracterizat și, deci, preferabil, titlul care conferă celui care îl invocă un "bun". Pentru aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamanților sau al pârâtei trebuie avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv cea dezvoltată în cauzele împotriva României, în care s-a explicitat conținutul noțiunii, ca vizând atât un "bun actual", cât și o "speranță legitimă" de valorificare a dreptului de proprietate.

În jurisprudența Curții s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de "bun". Astfel, în hotărârea pilot pronunțată în 12 octombrie 2010 în cauza Măria Athanasiu și alții împotriva României, se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar al persoanei în discuție, ci s-a și dispus expres restituirea bunului (parag.

140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141,142 și 143). Reclamanții, de la a căror autoare imobilul a fost preluat în mod abuziv, de vreme ce nu-i erau aplicabile dispozițiile art. I din Decretul nr. 92/1950, nu au o hotărâre judecătorească prin care să li se fi recunoscut calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu și să se fi dispus restituirea bunului.

Astfel, prin Sentința civilă nr. 2022 din 15 noiembrie 2007, rămasă irevocabilă prin respingerea apelurilor și recursurilor promovate de către pârâți, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis acțiunea formulată de către reclamanții C.C., C.I.A., C.N.S., Ț.C.M. și Ț.R.C. și i-a obligat pe pârâții municipiul Constanța, prin primar, Consiliul local Constanța și Primarul municipiului Constanța să restituie reclamanților imobilul situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 530 mp și construcție - parter situată în partea din spate a imobilului alipit corpului principal, cu intrare din str. T.V. și corp de construcție parter, situat în partea din spate a imobilului cu ieșire de pe B-dul T. Acțiunea promovată de către reclamanți nu a vizat și imobilul din prezentul litigiu.

Pe de altă parte, acțiunea prin care s-a urmărit anularea titlului pârâtei a fost respinsă, astfel încât, în aceste condiții, titlul său s-a consolidat, iar dreptul pe care acesta îl constată poate să fie opus oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar. Față de cele ce preced, Înalta Curte stabilește că reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei imobilului în litigiu, astfel încât criticile formulate prin motivele de recurs întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pilot menționată existând la data judecării apelului. Decizia recurată va fi însă modificată numai în parte, soluția de respingere a excepției autorității de lucru judecat fiind legală, câtă vreme nici obiectul, și nici cauza din prezentul litigiu, respectiv cele din procesul finalizat prin Decizia civilă nr. 5873/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nu sunt aceleași.

În procesul anterior, pretențiile reclamanților au constat în anularea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. X/1996, iar temeiul juridic al cererii l-a reprezentat contractul, precum și art. 45 din Legea nr. 10/2001; în prezentul litigiu pretențiile reclamanților vizează recunoașterea calității lor de proprietari și obligarea pârâtei să le predea posesia imobilului, iar temeiul juridic al cererii îl constituie titlul de proprietate al reclamanților întemeiat pe art. 480 C. civ. În temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtei va fi admis și hotărârea atacată va fi modificată în parte, în sensul reținut prin dispozitiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta S.C. M.C. S.A. împotriva Deciziei nr. 15C din 23 ianuarie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă și în consecință: Modifică în parte decizia în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții C.C., C.I.A., C.N.S., Ț.C.M. și Ț.R.C. împotriva Sentinței civile nr. 704 din 1 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul Constanța. Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei privitoare la respingerea excepției autorității lucrului judecat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2012. Procesat de GGC - CL