ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1013/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1013/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin cererea

înregistrată la 26 aprilie 2012, reclamanții V.B., V.I., G.Y. și G.B. au

solicitat în contradictoriu cu pârâții G.M., SC C. SA și R.A.D.E.T. Constanța

să se dispună nulitatea absolută a actului de adjudecare din 6 decembrie 2011

emis de Biroul Executor Judecătoresc S.C. în dosarul de executare din 2010,

obligarea pârâților la plata sumei de 50.000 RON reprezentând daune morale și

de 1.000.000 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând chirii neîncasate,

precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că sunt proprietari ai imobilului situat în Constanța,

str. S.M., însă acesta a fost vândut prin actul de adjudecare contestat, către pârâta

G.M., cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin întâmpinare înregistrată

la 20 august 2012, pârâta G.M. a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului

Constanța și excepția tardivității cererii, iar pe fond a solicitat respingerea

cererii ca nefondată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, pârâta a arătat că are calitatea de dobânditor de bună-credință al

imobilului, beneficiind de efectele aparenței în drept, iar prin concluziile scrise,

a arătat că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este aplicabil numai înstrăinărilor

voluntare, nu și celor forțate din cadrul executării silite.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

de drepturi litigioase autentificat din 24 august 2012 de Biroul Notarial Public

D.D. reclamanții au vândut drepturile litigioase care fac obiectul cauzei către

V.F.V. Având în vedere că vânzarea de drepturi litigioase petrecută în timpul procesului

are ca obiect transmiterea atât a drepturilor în sine, care prezintă atributul de

a fi litigioase, cât și a calității procesuale a vânzătorilor, prin încheierea din

4 septembrie 2012 instanța a luat act de transmiterea calității procesuale de la

reclamanții inițiali la reclamantul actual, V.F.V.

Prin sentința civilă

nr. 322 din data de 21 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a admis

în parte cererea formulată de reclamantul V.F.V. în contradictoriu cu pârâții G.M.,

SC C. SA și R.A.D.E.T. Constanța, s-a declarat nulitatea absolută a actului de adjudecare

emis la 6 decembrie 2011 în dosarul de executare din 2010 al Biroului Executorului

Judecătorec S.C.A. și S.C.G.S., cu privire la imobilul-construcție situat în Constanța,

str. S.M., având destinația de spațiu comercial, în suprafață de 258,95 mp, identificat

prin raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat de către expertul C.C. în

Dosarul nr. 7381/118/2008 al Tribunalului Constanța la 3 septembrie 2009, folosit

în prezent de chiriașii SC E.E. SRL și SC O.R. SA.

Totodată, a fost respinsă,

ca neîntemeiată, cererea reclamantului privind despăgubirile materiale și morale

formulată în contradictoriu cu pârâta G.M.

Pârâții SC C. SA și R.A.D.E.T.

Constanța au fost obligați să plătească în solidar reclamantului suma de 13.591,10

euro, în RON la cursul de referință al Băncii Naționale a României din ziua plății,

reprezentând despăgubiri materiale, iar pârâta SC C. SA a fost obligată să plătească

reclamantului suma de 26.408,90 euro, în RON la cursul de referință al Băncii Naționale

a României din ziua plății, reprezentând despăgubiri materiale. A fost respinsă,

ca neîntemeiată, cererea reclamantului având ca obiect despăgubirile morale și cheltuielile

de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că pârâta R.A.D.E.T. Constanța prin adresa

din 31 martie 2011, a făcut cunoscut executorului judecătoresc că pârâta SC C.

SA i-a plătit debitul și executarea urmează a avea loc doar pentru penalitățile

de întârziere și pentru cheltuielile de judecată. În vederea recuperării acestora,

R.A.D.E.T. a solicitat în mod expres extinderea executării asupra imobilului situat

în strada S.M., aparținând pârâtei SC C. SA. Urmare a solicitării exprese, executorul

judecătoresc a emis somația din 11 aprilie 2011, în baza art. 497 C. proc. civ.

cu privire la imobilul în litigiu în baza publicației de vânzare din data de 23

august 2011, imobilul situat în Constanța, strada S.M., compus din construcție,

având destinația de spațiu comercial în suprafață de 565 mp a fost vândut la licitație

publică pârâtei G.M., în favoarea căreia a fost emis actul de adjudecare din 6

decembrie 2011. În executarea sentinței civile nr. 3604 din 14 iunie 2011 a Tribunalului

Constanța rămasă definitivă și irevocabilă conform deciziei civile nr. 262/C din

28 martie 2012 a Curții de Apel Constanța s-a solicitat evacuarea SC C. SA din imobil

și a pârâtei G.M.

Întrucât art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 interzice înstrăinarea imobilelor notificate potrivit

acestei legi, în speță, imobilul din litigiu care a fost înstrăinat deși acesta

fusese notificat, instanța a dispus nulitatea absolută parțială a actului de adjudecare

numai cu privire la imobilului în litigiu.

Având în vedere că pârâtele

SC C. SA și R.A.D.E.T. Constanța și-au exercitat drepturile procesuale în faza executării

silite cu rea credință, s-a constatat că aceștia au prejudiciat reclamantul prin

lipsirea de folosință a bunului de la data adjudecării la zi, contravaloarea lipsei

de folosință fiind dată de chiria încasată de SC C. SA fapt pentru care au fost

obligați la plata despăgubirilor materiale. Referitor la pârâta G.M. s-a reținut

că aceasta și-a executat drepturile procesuale cu bună credință în faza executării

silite nu a fost obligată la plata despăgubirilor morale și materiale.

În termen legal, împotriva

sentinței civile nr. 322 din 21 ianuarie 2013 au declarat apel părțile din proces.

Prin decizia civilă

nr. 52/C din 20 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă,

au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul reclamant V.F.V.,

apelantele-pârâte R.A.D.E.T., SC C. SA și apelanta pârâtă G.M., împotriva sentinței

civile nr. 322 din 21 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul

nr. 4681/118/2012.

În pronunțarea soluției,

în lipsa motivelor de apel, curtea a constat apelurile nefondate avînd în vedere

următoarele considerente:

Reclamanții V.B., V.I.,

G.Y. și G.B. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Constanța,

strada S.M., invocând dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001. În baza art. 25

din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare în speță pârâta SC C. SA a emis dispoziția

din 4 august 2008 prin care a respins notificarea formulată. În baza art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 reclamanții au formulat contestație împotriva dispoziției

din 4 august 2008, contestație care a format obiectul Dosarului nr. 7381/118/2008

al Tribunalului Constanța. Conform încheierii din 26 august 2009, O.C.P.I. Constanța

în urma cererii formulate de către reclamanți, s-a dispus notarea litigiului ce

formează obiectul Dosarului nr. 7381/118/2008 al Tribunalului Constanța.

În soluționarea contestației,

Tribunalul Constanța a pronunțat sentința civilă nr. 3604 din 14 iunie 2011 prin

care a anulat dispoziția pârâtei SC C. SA Constanța și a dispus restituirea în natură

a imobilului în litigiu.

Pe parcursul derulării

acestui proces de Legea nr. 10/2001, pârâta R.A.D.E.T. Constanța a solicitat executarea

silită a sentinței civile nr. 1906 din 24 martie 2010 a Tribunalului Constanța,

prin care pârâta SC C. SA era obligată să-i achite următoarele sume: 787.639,04

RON, reprezentând contravaloarea energiei termice neachitate; 659.342,86 RON penalități

de întârziere; 19.588,13 RON cheltuieli de judecată. Pârâta SC C. SA a achitat debitul

pe care-l datora pârâtei R.A.D.E.T. S.A., aceasta din urmă a solicitat executorului

judecătoresc pentru achitarea penalităților de întârziere și a cheltuielilor de

judecată, extinderea executării silite și asupra imobilului situat în Constanța,

strada S.M. aparținând pârâtei SC C. SA. Urmare solicitării pârâtei R.A.D.E.T. Constanța,

Biroului Executoresc Judecătoresc S.C.A. și S.C.G.S. a emis somația la data de 14

aprilie 2011, în baza art. 497 C. proc. civ. cu privire la acest imobil după ce

la data de 4 august 2010 emisese alte somații cu privire la alte imobile. După întocmirea

tuturor formalităților de executare silită, proces-verbal de situație din 11

aprilie 2011 privind imobilul în cauză, având la bază extrasul de carte funciară

din 10 martie 2011 emis de O.C.P.I. Constanța, în care nu se menționa nimic în partea

a III-a referitoare la sarcini, deși reclamanții notaseră litigiul care făcea obiectul

Dosarului nr. 7381/118/2008 al Tribunalului Constanța, s-a trecut la executarea

silită. La cererea executorului judecătoresc, O.C.P.I. Constanța a transmis succesiv

alte extrase de carte funciară din care lipsește mențiunea privind notarea litigiului

care a făcut obiectul dosarului mai sus menționat. În baza publicației de vânzare

din 23 august 2011, imobilul din Constanța, str. S.M., compus din construcție având

destinația de spațiu comercial în suprafață de 565 mp, a fost vândut la licitație

publică pârâtei G.M.

Între timp, sentința civilă

nr. 3604 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Constanța prin care s-a dispus restituirea

către reclamanți a imobilului situat în Constanța, strada S.M., a rămas irevocabilă

prin decizia civilă nr. 262/C din 28 martie 2012, prin care a fost respins ca nefondat

recursul formulat de pârâta SC C. SA. Pe parcursul derulării acestui proces, drepturile

litigioase au fost cesionate de către reclamanți, lui V.F.V. Punându-se în executare

sentința civilă nr. 3604 din 14 iunie 2011 în baza căreia s-a solicitat evacuarea

pârâtelor SC C. SA și G.M., aceștia s-au opus, invocând motive de nelegalitate și,

totodată, au formulat contestație la executare.

Reclamantul V.F.V. fiind

vătămat, urmare a executării silite a imobilului proprietatea sa, vândut la licitație

publică pe parcursul derulării procesului de Lege nr. 10/2001, a solicitat constatarea

nulității absolute a actului de adjudecare din data de 23 august 2011, în baza căruia

imobilul în litigiu a fost vândut la licitație publică pârâtei G.M.

Se arată că, instanța

de fond soluționând acest capăt de cerere, a reținut în mod corect că în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Astfel, potrivit

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sub sancțiunea nulității absolute, până

la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de

prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune,

asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere

sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea

sub orice formă a bunurilor imobile, terenuri și/sau construcții notificate potrivit

prevederilor prezentei legi.

Dispozițiile art. 21.1

lit. a) și lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 statuează:

„Prevederea alin. (1) al art. 21 din lege are semnificații juridice multiple, respectiv:

a) statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege

cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv

către alte persoane, altele decât cele îndreptățite potrivit legii; ca atare, sunt

înlăturate de la aplicare cu privire la aceste bunuri prevederile Legii nr. 64/1995

sau ale Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare; (…) c) indisponibilizarea

acestor bunuri are drept scop primordial îndeplinirea obligației de restituire în

natură către adevăratul proprietar”.

S-a reținut că, dispozițiile

legale evocate interzic înstrăinarea imobilelor notificate fără a face distincție

între formele de înstrăinare (vânzare, donație, schimb, etc.) voluntară sau forțată

(executare silită). Cu alte cuvinte, vânzarea silită a imobilului notificat proprietatea

reclamantului, către terțe persoane, nu este exceptată de la aplicarea dispozițiilor

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, vânzarea fiind lovită de nulitate absolută

parțial întrucât interdicția de înstrăinare operează cu privire la imobilul în litigiu

și nu la celelalte imobile împotriva cărora s-a pornit executarea silită.

Reține instanța de apel

că urmare a adoptării Legii nr. 10/2001, legiuitorul a avut în vedere prioritar,

restituirea în natură a imobilului care face obiectul acesteia. În vederea preîntâmpinării

imposibilității de restituire în natură datorită unor împrejurări ulterioare notificării,

astfel că, legiuitorul a interzis înstrăinarea imobilelor notificate, înstrăinare

care este lovită de nulitate astfel cum a procedat și instanța de fond. Interdicția

de înstrăinare operează până la finalizarea procedurilor judiciare, aceasta având

drept scop restituirea imobilului notificat. Ori, în speță, deși imobilul în litigiul

având ca obiect Legea nr. 10/2001 se afla în derulare, R.A.D.E.T. Constanța în conivență

cu SC C. SA a pornit executarea silită în vederea sustragerii imobilului în litigiu

de a fi restituit în natură. Se arată că, SC C. SA în calitate de unitate deținătoare,

cunoștea faptul că pentru imobilul din litigiu se formulase notificare pe care a

respins-o prin dispoziția care ulterior a fost contestată. La rândul său și pârâta

R.A.D.E.T. Constanța luase cunoștință de intabularea imobilului în litigiu, prin

intermediul adresei din 3 iunie 2010 însă acesta a fost intabulat la 10 februarie

2011 și imobilul a fost vândut silit la 6 decembrie 2011 (publicațiile de vânzare-cumpărare

la 23 august 2011). De asemenea, au fost emise extrase de carte funciară în faza

de executare fără a fi făcută mențiunea privind notarea litigiului deși litigiul

fusese notat, toate aceste aspecte atestând faptul că cele două pârâte au fost de

rea credință. Astfel cum a reținut și instanța de fond între R.A.D.E.T. Constanța

și SC C. SA a existat o conivență frauduloasă în scopul eludării interdicției de

înstrăinare și al zădărnicirii procedurii juridice aflate în curs în Dosarul cu

nr. 7381/118/2008 al Tribunalului Constanța.

Privitor la pârâta G.M.,

instanța de apel reține că în mod corect s-a avut în vedere buna credință a acesteia

în sensul neparticipațiunii la conivența frauduloasă concretizată prin faptul că

nu a intrat în posesia imobilului adjudecat, al neplății impozitului, participarea

la licitație pentru un imobil subevaluat, neînscrierea în rolul fiscal al imobilului

în litigiu, închirierea spațiului prin persoane interpuse, încasarea chiriei prin

persoane interpuse.

Curtea de apel a avut

în vedere că susținerea apelantei G.M. că în cauză operează principiul aparenței

de drept este nefondată întrucât principiul este specific dreptului comun și nu

Legii nr. 10/2001 care l-a înlăturat printr-o normă specială, aplicabilă imobilelor

care fac obiectul acestei legi și care au făcut obiectul unor notificări. Principiul

aparenței de drept (error comunis facit ius) invocat de către apelanta G.M. pentru

a obține păstrarea valabilității titlului său, constă în faptul că dobânditorul

(în speță, aceasta) este investit cu un titlu de proprietate pe care nu-l primește

de la adevăratul proprietar cu care nu a contractat nici de la proprietarul aparent

cu care a contractat dar care nu deținea dreptul direct de la lege.

Acest drept este un mod

originar de dobândire a proprietății și nu unul derivat. Pentru ca o aparență să

fie creatoare de drept se cer întrunite cumulativ mai multe condiții: să existe

o eroare comună și invincibilă, actul să fie încheiat cu bună credință, cu titlu

oneros, cu titlu gratuit.

Cât privește prima condiție

există o eroare atunci când situația de fapt aparentă nu corespunde realității.

O persoană este în aparență proprietarul unui bun, dar se dovedește ulterior că

acest lucru nu era real. Aparența înșelătoare trebuie să fie numai una comună adică

împărtășită public, ci și una irezistibilă, greu de descoperit și de evitat, contra

căreia nicio prudență umană nu a primit repararea. Pentru a putea fi reținută eroarea

comună și invincibilă, dobânditorul trebuie să probeze că a făcut toate verificările

apte a confirma existența în condiții ireparabile a dreptului celui de la care achiziționează.

Ori, în speță, apelanta G.M. nu a făcut demersuri pentru aflarea adevărului cu privire

la situația juridică a imobilului, care este proprietarul imobilului și titlul de

proprietate în baza căreia deține imobilul, dacă s-a formulat notificare cu privire

la acest imobil. Ca atare, eroarea cu privire la imobil nu este invincibilă întrucât

nu a făcut demersuri pentru aflarea adevărului astfel cum s-a menționat mai sus,

demersuri care nu au fost făcute din neglijență.

În cauză operează principiul

aparenței de drept numai cu privire la vânzarea lucrului altuia, astfel cum a reținut

instanța de fond, dar parțial unde nulitatea este dată de lipsa calității de proprietar

a SC C. SA care pierduse la data adjudecării imobilului, dar și de interdicția de

înstrăinare care ieșise din protecția oferită de acest principiu. Eroarea cu privire

la calitatea de proprietar și interdicția de înstrăinare nu a fost comună, situația

reală fiind cunoscută de SC C. SA, fapt ce mai rezultă din evidențele O.C.P.I. Constanța,

dar adevărul față de pârâtă a fost ascuns. De asemenea, instanța de apel a reținut

că, eroarea nu este nici invincibilă. Prin urmare, s-a concluzionat că, în speță,

nu sunt îndeplinite cumulativ cele 5 condiții, primele 3 sunt îndeplinite, iar eroarea

comună și invincibilă nefiind îndeplinite. Principiul aparenței de drept este specific

dreptului comun și prin art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a fost înlăturat

printr-o normă specială aplicabilă doar imobilelor care fac obiectul acestei legi

și care a făcut obiectul acestei notificări.

Privitor la despăgubirile

materiale, curtea reține incidența dispozițiilor art. 998 C. civ. urmare a exercitării

cu rea credință a drepturilor procedurale în faza executării silite de către pârâtele

SC C. SA și R.A.D.E.T., ca efect al înstrăinării imobilului la licitație publică,

deși cunoșteau faptul că acesta este proprietatea reclamantului. Astfel cum a reținut

și instanța de fond, reclamantul a fost prejudiciat de către SC C. SA pentru lipsa

de folosință a imobilului de la data respingerii notificării până la data adjudecării

imobilului, lipsa de folosință care constă în chiria încasată în această perioadă

de către unitatea deținătoare în mod nelegal. S-a avut în vedere că în mod corect

instanța de fond a obligat pârâta SC C. SA la plata despăgubirilor materiale pentru

această perioadă întrucât aceasta a fost cea care l-a prejudiciat pe reclamant și

nu G.M. care nu are nicio culpă în producerea respectivului prejudiciu. De la data

adjudecării imobilului la zi, culpa în producerea prejudiciului aparține celor două

pârâte care în conivență au fraudat, reclamantul prin vânzarea imobilului l-au privat

de încasarea chiriei, chirie care a fost încasată prin persoane interpuse de către

SC C. SA. În atare situație, se reține că în mod corect pârâta apelantă G.M. nu

a fost obligată la plata daunelor materiale de către instanța de fond întrucât în

faza executării silite, nu și-a exercitat drepturile procedurale cu rea credință.

Instanța de apel reține

că, spre deosebire de despăgubirile materiale care se stabilesc pe bază de probe

directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanței

de judecată, chiar dacă este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente

unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, însă instanța trebuie

să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi în speță consecințele negative suferite

de către reclamant pe plan psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în

care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute. În cauză,

astfel cum a reținut instanța de fond, nu au fost administrate probe care în funcție

de criteriile menționate să stabilească cuantumul daunelor morale, urmare a prejudiciului

moral suferit de reclamant prin lipsirea de folosință a imobilului al cărui proprietar

este.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamantul V.F.V. și pârâții G.M., SC C. SA și R.A.D.E.T. Constanța.

a criticat soluția de respingere a apelului privind despăgubirile materiale și morale

formulate în contradictoriu pârații G.M., SC C. SA și R.A.D.E.T. Constanța, invocând

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În esență, susține că

din motivarea primei instanțe, cât și a instanței de apel, rezultă că pârâta adjudecatara

G.M. a dat dovada de participare efectivă la conivența frauduloasă menită să îi

prejudicieze interesele și să ducă la sustragerea bunului din proprietatea sa.

Argumentează că s-a dovedit

conivența frauduloasă a pârâtei adjudecatare, concretizată prin faptul că nu a intrat

în posesia imobilului adjudecat, al neplății impozitului, participarea la licitație

pentru un imobil subevaluat, neînscrierea în rolul fiscal al imobilului în litigiu,

închirierea spațiului prin persoane interpuse, încasarea chiriei prin persoane interpuse,

toate aceste situații atestând evident acordul adjudecatarei ca aceleași persoane

să posede și să încaseze chirie pentru imobilul ce trecuse în proprietatea sa. Consideră

recurentul că în mod greșit s-a respins cererea privind acordarea de daune materiale

întrucât aceste elemente de fapt și de drept atestă participarea adjudecatarei la

conivență frauduloasă de a sustrage imobilul în litigiu pe care îl obținuse după

ani de judecată, elocvent fiind faptul că, deși adjudecase imobilul încă din luna

decembrie, nu a intrat în posesia acestuia și nu a exercitat niciun atribut al dreptului

de proprietate și chiar mai mult, a permis în continuare încasarea chiriilor de

către SC C. SA, a adjudecat un imobil scos la licitație încă de la prima convocare

deși, potrivit răspunsurilor la interogatoriu, nu avea cunoștințele și resursele

materiale necesare de a ajunge să adjudece un imobil, aceasta fiind toată viața

casnică.

În ceea ce privește respingerea

cererii privând acordarea daunelor morale, susține recurentul că în mod greșit instanța

de apel a respins acest capăt de cerere nu au fost administrate probatorii raportat

la care să se stabilească cuantumul daunelor morale. În speță, este evidentă încălcarea

drepturilor fundamentale ale cetățenilor deoarece pârâții au încălcat dispozițiile

hotărârii ce dispunea restituirea în natură a imobilului), cât și dispoziții legale

ce interziceau înstrăinarea sub orice forma a unui imobil preluat abuziv și notificat

conform Legii nr. 10/2001. Nerespectarea legii și manoperele dolosive menite sa

producă un prejudiciu constituie prin ea însăși un criteriu suficient în funcție

de care s-ar putea aprecia justețea cererii privind acordarea de daune materiale,

decizia recurată pentru motive de nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului

a susținut că dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente

în speță. Arată că, din interpretarea gramaticală, sistematică și logică a textului

reiese că sunt interzise acele contracte, în sensul de manifestări de voința bilaterale

exprimate cu intenția de a produce efecte juridice care au drept scop: înstrăinarea,

concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea,

etc. legiuitorul reglementând, enumerativ în norma specială de drept actele care

țin de domeniul voinței liber exprimate și consimțite. Arată că, deși textul de

lege nu distinge între vânzarea voluntară și vânzarea silită, interpretând conținutul

normei juridice în ansamblul său devine evidentă intenția legiuitorului de a enumera

doar acte juridice voluntarelor, executarea silită având un regim juridic propriu

și diametral opus față de manifestarea voluntară de voință.

Atât normele de drept

substanțial, cât și procedural fac o delimitare certă între convenția părților

[ipoteza stipulata în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001] și actul de adjudecare,

ca modalități de dobândire a proprietății, având un caracter coercitiv ce exclude

ab imitio posibilitatea debitorului de a-și manifesta în vreun fel voința, respectiv

de a se împotrivi unei urmăriri silite pornite în baza unei hotărâri executorii,

respectiv sentința civilă nr. 1906 din 24 martie 2010 a Tribunalului Constanța.

Consideră că, prin analogie, procedura executării silite vizează o situație juridică

similară cu excepțiile instituite de art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001, apreciind astfel ca fiind greșită concluzia instanței în sensul

că legiuitorul a interzis sub sancțiunea nulității absolute înstrăinarea voluntară

și vânzarea silită.

Printr-un alt motiv de

recurs pârâta susține îndeplinirea cumulativă a condițiilor validității aparenței

în drept. După expunerea unor considerații de ordin teoretic cu privire la teoria

proprietății aparente, recurenta G.M. susține că, în mod corect instanța a apreciat

ca fiind îndeplinite primele trei condiții esențiale a aparenței în drept, considerând

însă că și condiția erorii comune și invincibile este îndeplinită. Dezvoltă în motivarea

acestui motiv de recurs aspecte de ordin teoretic cu privire la eroarea comună și

invincibilă, ca element psihologic al aparenței.

Invocă faptul că a făcut

dovada erorii comune în care s-a aflat printr-o serie de circumstanțe, cum ar fi:

titlul proprietarului aparent al pârâtei, astfel cum era cunoscut de toată lumea,

inclusiv de către cei care au participat la desfășurarea procedurii de licitație,

înscrierea în cartea funciară a titlului de proprietate în favoarea pârâtei SC

C. SA, înscriere ce i-a format convingerea generală că pâtâta este adevăratul proprietar,

înscriere în cartea funciară care produce efecte de opozabilitate față de terți

de la data înregistrării cererilor. Subliniază faptul că din extrasul de carte funciară,

se observă că la momentul vânzării la licitație publică a bunului (28

septembrie 2011) și a întocmirii actului de adjudecare (6 decembrie 2011) în cartea

funciară nu fusese notat litigiul, proprietarul de drept fiind pârâta SC C. SA,

care se afla în posesia imobilului, îl folosea în interesul său, îi culegea fructele

și săvârșea diferite acte de conservare și administrare asupra bunului. Toate aceste

acțiuni au creat iluzia existenței unui drept real în patrimoniul său.

Invocă eroarea invincibilă

în care s-a aflat cu atât mai mult cu cât nici biroul executorului judecătoresc,

în urma investigațiilor făcute din oficiu pentru executarea creanței nu a putut

să afle că vânzătoarea nu este proprietarul imobilului, fiind înșelat de circumstanțele

de fapt și de drept. Consideră recurenta că, în calitate de terț de bună credință,

a probat existență erorii comune și invincibile, astfel încât dreptul real pe care

l-a dobândit pe calea procedurii vânzării silite este perfect valabil, solicitând

în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. admiterea recursului, schimbarea în tot a

deciziei și respingerea acțiunii, ca nefondată, sub toate aspectele.

a criticat decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei și respingerea

acțiunii, ca nefondată, sub toate aspectele.

În motivarea recursului,

pârâta a arătat că reținerea de către instanța a împrejurării potrivit căreia ar

fi făcut cunoscut executorului judecătoresc că pârâta SC C. SA i-a plătit debitul

principal și că executarea va avea loc doar pentru penalitățile de întârziere și

pentru cheltuielile de judecata, situație în care ar fi solicitat în mod expres

extinderea executării silite și asupra imobilului situat în str. S.M., aparținând

pârâtei SC C. SA, este tendențioasă și nereală. Faptul că a solicitat extinderea

executării silite și asupra imobilului situat în str. S.M., aparținând pârâtei SC

C. SA este un fapt normal deoarece atunci când creditorul află că pârâtul dispune

și de un alt bun în proprietate solicită îndestularea creanței și din acel bun,

astfel că nu s-a cerut executarea în mod expres numai a imobilui din litigiu.

Arată că la solicitarea

formulată, executorul judecătoresc a demarat procedura de executare și s-a asigurat

că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru ca imobilul să poată fi scos

la vânzare prin licitație publica, efectuînd demersuri la O.C.P.I. Constanța și

la alte instituții ale statului pentru a verifica situația juridica a imobilului

ce urma să facă obiectul vânzării la licitație. Susține că este responsabilitatea

executorului judecătoresc ca atunci când constată că bunul ce urmează a face obiectul

vânzării prin licitație are o situație juridică neclară sau bunul este afectat de

sarcini să oprească procedura vânzării prin licitație și să înștiințeze solicitantul

despre situația constatată, nefiind lipsit de interes a se constata dacă executorul

judecătoresc a îndeplinit cu bună credință obligațiile ce îi reveneau legate de

verificarea condițiilor de desfășurare a procedurii de vânzare. Din extrasele de

carte funciară din data de 10 martie 2111, 13 aprilie 2011 și 24 august 2011, eliberate

de O.C.P.I. Constanța la solicitarea executorului judecătoresc rezultă fără echivoc

că imobilul din Constanța str. S.M. este proprietatea debitorului SC C. SA, în cota

de 1/1 având intabulat dreptul de proprietate asupra respectivului imobil, care

nu este grevat de sarcini care să reprezinte un impediment la executarea silită.

Arată că nu s-a evidențiat în sentința pronunțată aspectele legate de cele trei

extrase de carte funciară, însă se face o evidențiere în extenso a susținerilor

reclamanților legate de notarea litigiului în registrul de transcripțiuni din

31 august 2009 la O.C.P.I. Constanța.

Invocă faptul că, în legătură

cu buna sa credință, instanța face aprecieri contradictorii. Astfel, pe de o parte

arată corect faptul ca potrivit principiului disponibilității creditorul este cel

care în procedura de executare are dreptul să aleagă forma de executare și bunurile

asupra cărora executarea să aibă loc, iar pe de altă parte acuză R.A.D.E.T. Constanța

de rea credința și de existența unei conivente frauduloase cu SC C. SA în scopul

eludării interdicției de înstrăinare și al zădărnicirii procedurii judiciare aflate

în curs, în Dosarul nr. 7381/118/2008 al Tribunalului Constanța. Consideră tendențioase

aceste aprecieri pentru că acordă o importanță deosebită acelei notari a litigiului

și nu dă importanța cuvenită celor trei extrase de carte funciara eliberate de către

O.C.P.I. Constanța în care nu apare notarea litigiului, fiind îndeplinite toate

condițiile necesare executării bunului respectiv.

Consideră greșită soluția

obligării sale în solidar cu SC C. SA la plata sumei de 13.591,10 euro către reclamant

având în vedere că toate veniturile au fost încasate de către SC C. SA și nu de

R.A.D.E.T. Constanța.

declarat, pârâta SC C. SA. a realizat o expunere a petitului și a motivării cererii

de chemare în judecată, precum și a considerentelor instanței de apel în interpretarea

dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reținut ca fiind incident

în cauză, precum și un expozeu în privința aprecierii bunei credințe și a condițiilor

aparenței în drept.

Susține recurenta că,

din interpretarea gramaticală, sistematică și logică a art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 reiese că sunt interzise acele contracte, în sensul de manifestări de

voință bilaterale exprimate cu intenția de a produce efecte juridice care au drept

scop: înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune,

ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul

unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile,

legiuitorul înțelegând să reglementeze, enumerativ în norma specială de drept acte

de domeniul voinței liber exprimate și consimțite. Interpretarea conținutul normei

juridice în ansamblul său, denotă intenția legiuitorului de a enumera doar acte

juridice voluntare. Executarea silită are un regim juridic propriu, diametral opus

față de manifestarea voluntară de voință, având un caracter coercitiv, ce exclude

ab initio posibilitatea debitorului de a-și manifesta în vreun fel voința, respectiv

de a se împotrivi unei urmăriri silite pornite în baza unei hotărâri executorii,

respectiv sentința civilă nr. 1906 din 24 martie 2010 a Tribunalului Constanța.

Prin analogie, procedura executării silite vizează o situație juridică similară

cu excepțiile instituite de art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001, apeciind greșită concluzia instanței în sensul ca legiuitorul a interzis

sub sancțiunea nulității absolute înstrăinarea voluntară și vânzarea silită.

Sub aspectul daunelor

materiale, învedereată recurenta că de la momentul soluționării irevocabile a litigiului

din cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, nu a mai încasat nicio chirie pentru imobilul

respectiv, mai mult s-a încheiat în cadrul procedurii de executare silită un contract

de închiriere de către reclamanții V. și SC O.R. SA.

Analizând cu prioritate

excepția tardivității recursului formulat de pârâta SC C. SA, invocată de reclamantul

intimat V.F.V. la termenul de judecată din 13 martie 2013 și supusă dezbaterii contradictorii

a părților în ședință publică, Înalta Curte va constatat că aceasta este nefondată,

pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 301 C. proc.

civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea

nu dispune altfel. În speță, pârâta SC C. SA a primit comunicarea deciziei civile

nr. 52/C din 20 mai 2013 a Curții de Apel Constanța la data de 3 iulie 2013 astfel

cum o atestă procesul-verbal aflat la dosar apel. De la această dată a început să

curgă termenul de recurs de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ., acesta socotindu-se

împlinit la data de 19 iulie 2013, potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ. Or,

recurenta SC C. SA a declarat recurs la data de 19 iulie 2013, aceasta fiind data

trimiterii prin poștă a recursului, după cum rezultă din ștampila poștei aplicată

pe plicul de expediere. Așadar, data declarării recursului de către pârâta SC

C. SA se situează în interiorul termenului legal de recurs, astfel că excepția tardivității

recursului acestei părți este nefondată și nu poate fi primită.

Analizând pe fond recursurile

declarate, în raport de actele și lucrările dosarului, criticile învederate prin

cererile de recurs și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge,

ca nefondate, recursurile promovate de pârâți și reclamant, urmând a răspunde prin

considerente unice, motivelor comune de recurs care vor fi analizate grupat, după

cum urmează:

O critică comună invederată

prin cererile de recurs formulate de pârâții G.M. și SC C. SA, dar și de pârâta

R.A.D.E.T. (astfel cum se desprinde din dezvoltarea criticilor prezentate) vizează

modul greșit de interpretare și aplicare a dispozițiilor înscrise în art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Astfel, prin acțiunea înregistrată la instanța

de fond s-a solicitat, printre altele, constatarea nulității absolute a actului

de adjudecare din data de 6 decembrie 2011 emis de Biroul Executorului Judecătoresc

S.C.A. și S.C.G.S. în dosarul de executare. Temeiul de drept pe care s-a fundamentat

cererea în constatarea nulității actului de adjudecare l-au reprezentat dispozițiile

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, „sub sancțiunea nulității

absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare,

generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de

gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere

sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea

sub orice formă a bunurilor imobile, terenuri și/sau construcții notificate potrivit

prevederilor prezentei legi”.

Astfel cum au reținut,

în fapt, instanțele anterioare, în privința imobilului ce a făcut obiectul actului

de adjudecare din data de 6 decembrie 2011, reclamanții inițiali V.B., V.I., G.Y.

și G.B., în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, au solicitat pârâtei

SC C. SA restituirea în natură a imobilul-construcție situat în Constanța, str.

S.M., notificarea acestora fiind soluționată prin dispoziția din 4 august 2008 de

către pârâtă în calitate de unitate deținătoare, în sensul respingerii solicitării.

Contestația promovată de reclamanți în temeiul dispozițiilor art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 împotriva dispoziției de respingere a notificării a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 7381/118/2008, litigiul fiind înregistrat,

la solicitarea reclamanților, în cartea funciară, potrivit încheierii O.C.P.I.

din 26 august 2009.

Imobilul litigios care

a făcut obiectul procedurii executării silite imobiliare, aflat în deținerea pârâtei-debitoare

SC C. SA Constanța la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost supus

vânzării silite, la solicitarea pârâtei R.A.D.E.T. Constanța, pentru îndestularea

creanței rezultate din titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr.

1906 din 24 martie 2010 a Tribunalului Constanța. Deși debitul datorat pârâtei R.A.D.E.T.

a fost achitat parțial, creditoarea a solicitat executorului judecătoresc extinderea

executării silite și asupra imobilului litigios, situat în Constanța, strada S.M.,

aparținând pârâtei SC C. SA, pentru achitarea penalităților de întârziere și a cheltuielilor

de judecată. Urmare a cererii pârâtei-creditoare R.A.D.E.T. Constanța, executorul

judecătoresc a emis somația la data de 14 aprilie 2011 cu privire la acest imobil,

iar în baza procesului-verbal de licitație imobiliară întocmit în baza art. 511

C. proc. civ. imobilul construcție situat în municipiul Constanța, str. S.M., compus

din construcție având destinația de spațiu comercial în suprafață de 565 mp, a fost

vândut la licitație publică pârâtei G.M.

În raport de conținutul

normei înscrisă în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte, verificând

modul de interpretare și aplicare a textului evocat, va constata legalitatea soluțiilor

instanței de apel, prin care s-a reținut, în privința actului de adjudecare, efectul

sancționator al nulității absolute, reglementat de norma supusă analizei.

Fundamentul juridic al

interdicției instituite prin art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pornește de

la conținutul art. 21 alin. (1) din lege, care consacră principiul prevalenței restituirii

în natură către foștii proprietari sau moștenitorii lor a imobilelor care cad sub

incidența acestei legi speciale. Deoarece această formă de reparație constituie

scopul și esența actului normativ, legiuitorul în cuprinsul alin. (5) al art. 21,

a reglementat, expres, sancțiunea nulității absolute a actelor de înstrăinare, concesionare,

locație de gestiune, asociere în participațiune, ipotecare, locațiune, precum și

orice acte de închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea

destinației și grevarea sub orice formă a bunurilor imobile, terenuri și/sau construcții

notificate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, în privința cărora se desfășoară

proceduri administrative și judiciare, interzicerea efectuării tuturor acestor operațiuni

fiind de ordine publică.

Textul înscris în

art. 21 alin. (5) consacră, astfel, o inalienabilitate temporară cu privire la imobilele

notificate care formează obiect de reglementare a Legii nr. 10/2001 și instituie

un caz special de nulitate absolută, care operează în ipoteza încheierii unor operațiuni

juridice referitoare la un imobil notificat, indisponibilizat prin efectul legii,

anterior soluționării notificării în procedura administativă sau judiciară, astfel

cum este și cazul imobilului în speță.

Interdicția expresă a

efectuării acestor operațiuni juridice a fost instituită de legiuitor în considerarea

naturii juridice a imobilelor care fac obiect de reglementare în cadrul procedurii

speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, împrejurare care conduce la concluzia că

interdicția vizează orice înstrăinare, în genere, a imobilelor restituibile, ceea

ce include și cazul vânzării în cadrul procedurii executării silite, întrucât textul

legal nu face vreo distincție între vânzarea voluntată și cea silită. Astfel interdicția

efectuării oricăror operațiuni juridice de administrare, concesiune ori înstrăinare

reglementate prin art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se aplică, cu prioritate,

față de dispozițiile dreptului comun, efectul sancțiunii nulității absolute a acestor

operațuini juridice fiind aplicabil chiar și în procedura executării silite ce reglementează

posibilitatea valorificării, prin vânzare, a unor bunuri aparținând societății care

are calitatea de unitate deținătoare în accepțiunea art. 21 din Legea nr. 10/2001,

bunuri aflate sub egida reglementării legii speciale și în privința cărora se desfășoară

procedurile administative ori judiciare demarate de fostul proprietar sau de moștenitorii

acestuia. Chiar dacă raportul juridic al executării silite diferă de acela al unui

contract de înstăinare voluntar, este indubitabil că norma legală consacrată în

art. 21 alin. (5) exceptează orice modalitate de înstrăinare tocmai în considerarea

principiului restituirii în natură, reglementat în art. 9 și art. 21 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, a cărui finalitate se degajă din conținutul de ansamlu al întregului

act normativ.

Sunt lipsite de relevanță

juridică, sub aspectul analizării cauzei de nulitate a actului de adjudecare, considerațiile

referitoare la buna sau reaua credință a pârâților în derularea procedurii executării

silite a imobilului notificat, atât timp cât sancțiunea nulității absolute nu poate

fi înlăturată de poziția subiectivă a părților sau a uneia dintre acestea, deoarece

nulitatea operează necondiționat de pretinsa bună credință a părților implicate

în derularea procedurii execuționale.

În continuarea acestui

raționament, este nerelevant faptul că, la data efectuării vănzării silite și a

emiterii actului de adjudecare, pârâta SC C. SA avea aparența dreptului de proprietate

asupra imobilului supus vânzării silite, edificator fiind faptul că, la data derulării

procedurii execuționale, imobilul era notificat în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind

în curs de derulare procedura judiciară (notată în cartea funciară) cu privire la

bun, procedură finalizată, într-o primă fază procesuală, prin pronunțarea sentinței

civile nr. 3604 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Constanța, prin care se luase măsura

restituirii în natură a imobilului către moștenitorii fostului proprietar. În circumstanțele

factuale, reținute de instanțele fondului, este nerelevant faptul că, în extrasele

de carte funciară eliberate în cadrul procedurii executării silite, nu apare înscrisă

notarea litigiului, dispusă prin încheierea nr. 45045 din 26 august 2009 a Judecătoriei

Constanța. Ca atare, pretinsa bună credință invocată de pârâta adjudecatară G.M.

este lipsită de efecte juridice și nu înlătură efectul sancționator al nulității,

prevăzut expres de art. 21 alin. (5), astfel încât nu se mai impun a fi analizate

motivele de recurs și argumentele care la susțin, referitoare la buna credință a

părților, principiul aparenței în drept și eroarea comună în privința actului a

cărui nulitate a fost constatată. Trebuie subliniat că, poziția subiectivă a pârâtei

G.M. ar fi fost relevantă, eventual, în angajarea răspunderii civile delictuale.

Cum aceasta, însă, nu a fost obligată la plata despăgubirilor în temeiul răspunderii

delictuale, cererea fundamentată pe acest temei fiind respinsă, Înalta Curte nu

va analiza susținerile acesteia referitoare la buna credință din perspectiva răspunderii

civile delictuale.

Astfel cum s-a relevat

deja, potivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 imobilele, terenuri sau construcții,

preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, deținute la data intrării în vigoare

a acestei legi de una din persoanele juridice enumerate în text (ipoteza imobilului

din litigiu, deținut la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 de SC C.

SA), vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură prin decizie sau, după

caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

Referitor la această prevedere din lege s-a statuat explicit în Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 (art. 21.1) că textul

„are semnificații juridice multiple respectiv: a) statuează indisponibilizarea imobilelor

restituibile pe calea prevăzută de lege cu privire la orice alte proceduri legale

care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane, altele decât cele

îndreptățite potrivit legii; ca atare, sunt înlăturate de la aplicare cu privire

la aceste bunuri prevederile Legii nr. 64/1995 sau ale Legii nr. 213/1998, cu modificările

și completările ulterioare; (…) c) indisponibilizarea acestor bunuri are drept scop

primordial îndeplinirea obligației de restituire în natură către adevăratul proprietar”.

Rezultă din interpretarea

normelor legale evocate că indisponibilizarea imobilelor notificate, restituibile

pe calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, operează în privința tuturor acelor

proceduri legale care tind să înstrăineze imobilele, iar actul juridic atacat în

prezenta cauză deși materializează o vânzare-cumpărare forțată prin licitație, nu

reprezintă altceva decât o operațiune de înstrăinare, a cărei valabilitate a fost

analizată de instanțele de fond prin raportare la incidența dispozițiilor art. 21

alin. (5).

Înscrierea în cartea funciară

a litigiului ce a format obiectul Dosarului nr. 7381/118/2008 are efect de opozabilitate

erga omnes, iar intenția de a dobândi de la proprietarul înscris în cartea funciară

indiferent sub ce formă, fie cu consimțământul acestuia prin contract de vînzare-cumpărare,

fie forțat prin act de adjudecare încheiat în procedura executării silite este sancționată

cu nulitatea absolută a titlului de proprietate emis în condițiile nerespectării

interdicției de înstrăinare prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

De aceea, judicios s-a reținut de instanța de apel că, imobilul litigios vândut

la licitație în privința căruia a fost întocmit actul de adjudecare a cărui nulitate

se invocă, respectiv 6 decembrie 2011 în dosarul de executare din 2010 al Biroului

Executorului Judecătoresc S.C.A. și S.C.G.S. era notificat în procedura reglementată

de legea specială și, chiar mai mult, era în curs de derulare procedura judiciară

ce forma obiectul Dosarului nr. 7381/118/2008 cu privire la retrocedarea în natură

a imobilului situat în municipiul Constanța, str. S.M., fiind pronunțată în primă

instanță sentința civilă nr. 3604 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Constanța prin

care se luase măsura restituirii în natură a imobilului litigios către reclamanții

inițiali din prezenta cauză, a căror drepturi litigioase au fost ulterior cesionate

către reclamantul V.F.V.

Or, atât timp cât la data

demarării procedurii executării silite în privința imobilului notificat din Constanța,

Str. S.M., se derulau procedurile judiciare generate de Legea nr. 10/2001, nu se

poate pretinde exceptarea de la efectul sancționator al nulității absolute a actului

de adjudecare întrucât indisponibilizarea imobilului aflat în procedura specială

a Legii nr. 10/2001 se referă la orice prevederi legale care tind la înstrăinarea

imobilului notificat către alte persoane decât cele îndreptățite potrivit legii

speciale de restituire. Rațiunea indisponibilizării de către legiuitor a acestor

imobile care intră sub reglementarea Legii nr. 10/2001 are tocmai drept scop primordial

îndeplinirea obligației de restituire în natură către adevăratul proprietar ori

moștenitorii acestuia, interdicție instituită pe întreaga perioadă a procedurilor

administative și/sau judiciare, interdicția de înstăinare reglementată de art. 21

alin. (5) operând în considerarea bunului notificat, fără a face vreo distincție

între vânzarea voluntată și cea forțată, cum este cea în cauză, sancțiunea nulității

operând necondiționat.

În considerarea acestui

argument va fi înlăturată apărarea recurenților G.M. și SC C. SA în sensul că articolul

21 alin. (5) ar face referire doar la înstrăinarea consimțită și nu la înstrăinarea

silită. Dispozițiile legale interzic, până la finalizarea procedurilor administrative/judiciare,

înstrăinarea imobilelor notificate cu privire la orice proceduri legale care tind

să înstrăineze bunul către alte persoane decât cel îndreptățite potrivit legii,

întrucât cum corect au reținut și instanțele de fond indisponibilizarea la care

se referă art. 21.1 din H.G. nr. 250/2007, dezvoltând dispozițiile art. 21

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, privește bunurile deținute la data intrării în

vigoare a legii de una din entitățile cu personalitate juridică prevăzute de textul

citat, iar scopul acestei măsuri fiind acela ca persoana juridică să-și îndeplinească

obligația de restituire în natură către adevăratul proprietar. Norma metodologică

statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de legea

specială cu privire la orice proceduri legale către alte persoane, altele decât

cele îndreptățite potrivit legii, fiind înlăturate de la aplicare cu privire la

aceste bunuri prevederile Legii nr. 64/1995 (actuala Lege nr. 85/2006) sau ale Legii

nr. 213/1998. Din interpretarea coroborată a textelor evocate, Înalta Curte reține

inaplicabilitatea efectelor deciziei în interesul legii nr. 79/2007 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție întrucât exemplificarea realizată de legiuitor

în cuprinsul art. 21.1 din Normele metodologice în sensul înlăturării de la aplicare

cu privire la aceste bunuri a procedurii insolvenței sub aspectul exceptării procedurii

colective în valorificarea și distribuirea bunurilor din averea falitului pentru

îndestularea unei mase credale, nu este exhaustivă ceea ce denotă, pentru identitate

de rațiune, că în speță, interdicția instituită de art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 vizează și bunul notificat de reclamanți în privința căruia ulterior

s-a procedat la executarea silită pentru